Luna se strecoară-alene
Printre ceţi, cernînd scântei,
Şi pe Tristele poeme,
Varsă trist lumina ei.
Pe întinsul drum iernatic,
Troica lunecă în zbor,
Clopoţelul singuratic
Clinchetă chinuitor.
Surugiul pune-n cîntec
Ceva scump, natal şi sfânt:
Cînd al doilea descîntec,
Cînd al inimii avînt…
Nici lumini nu sînt, nici sate,
Frig, pustiu, zăpezi… Şi doar
Stîlpii verstelor vîrstate,
Dinaintea mea răsar…
Mi-i urît… Dar mîine, Nina
Va zîmbi în faţa mea,
Focu-şi va juca lumina,
Ochi în ochi voi sta cu ea.
Minutarul, făr-odihnă,
Drumul său şi-l va urma,
Pe noi singuri stînd în tihnă
Miezul nopţii ne-o lăsa.
Surugiul, cum i-e felul,
Moţăie. Sînt trist, mi-e dor…
Luna-n ceaţă; clopoţelul
Clinchetă chinuitor…
(Drum de iarnă)
(traducere de George Lesnea)
O, castă Sappho cu ghirlande de violete-n păr,
O, fecioară cu zâmbet dulce!
Aș vrea să-ți spun ce este în inima mea,
Dar nu-ndrăznesc căci nu vreau să te amăgesc.
(Pentru Sappho)
(traducere CCC – Copyright © 2021)
Cum de pot purta de atâtea ori zâmbetul pe față, când în mine e atâta pustiu? Oare care-i adevărul?
(Fresce interioare)
Zâmbind printre-ale primăverii ruguri,
În taină, liliacul timpuriu
Întredeschide buzele din muguri.
Dar cerul s-a schimbat în plumburiu.
Zăpada, ploaia, uite, și-au dat mâna,
Alături bat cu pașii uzi țărâna,
De parcă primăvara n-a venit.
Țărâna s-a umflat, s-a-mbolnăvit,
A-ncremenit și-a căpătat pe față
Lucioase, triste pojghițe de gheață.
Împotmoliți la marginea miriștii,
În gând înjură vremea tractoriștii.
Strâng buzele plesnite-n vânt și tac.
Li-i ud până și pacul de tabac
Și trebuie să stea în glod, s-aștepte,
S-aștepte până timpu-o să se-ndrepte.
Vuiește lung al strungului ecou,
Ca o imensă strună încordată.
E mohorât prietenul meu nou
Și-i totuși mai febril ca niciodată.
Șuieră șerpii șpănului și curg,
Metalul își rotește curba rază.
Prietenul îmi pare un chirurg
Ce viața unui om salvează,
Deși o piesă de tractor când faci,
De obicei nu semeni cu un vraci.
– Ce-atâta grabă-n gesturile tale,
De ce atâta încordare-ți ceri?
În ale tale palme minerale
De unde ai nestinsele puteri?
– Vezi, ploaia și zapada și-au dat mâna,
Alături bat cu pașii uzi țărâna,
Împotmoliți la marginea miriștii
Nerăbdători așteaptă tractoriștii
Iar când pământul s-o zvânta sub soare,
Vor trebui tractoare multe, noi,
Ca timpul scurs și fără înturnare
Să-l smulgă tractoriștii înapoi!
Puterile acelor ce-ar munci,
Dar sunt siliți îndurerați s-aștepte,
În vinele prietenului bat
Și-n limpezimea gândurilor drepte;
El a primit prin vine nevăzute
Neliniștile care fierb în ei.
Aceasta-i solidaritatea clasei
Și-i inima prietenilor mei.
… S-a înecat lumina-n pâcle grele
Și bezne reci au pâlpâit pe lut.
Mi-am însoțit prietenul acasă
Și prin grădina-i tristă am trecut.
În pâlcuri liliacul timpuriu
Se legăna scheletic și pustiu,
Cu crengile-n cârlig, ca niste căngi.
Muguri căzuți se destrămau sub crengi…
M-a întrebat cu voce sugrumată:
– Tu ce zici? Mai înmugurește-o dată?
Apoi cu degetele aspre, groase,
Arse de șpan și de rugină roase,
Mi-a arătat ce mari erau să fie
Mugurii fini de floare timpurie…
Prietene cu degete de colos
Ce dă măsura gingașiei florii,
Iubești o floare-atâta de duios,
Cum stiu să o iubească visătorii.
Prietene, te doare moartea ei
Cum poate doar pe-un mare om să-l doară…
Și-ai dat măsura plinei frumuseți
Când degetele-ți floarea măsurară
Dar nu știi? Liliacul timpuriu
Mai poate-nmuguri și-a doua oară.
Tu ești puterea care-nsuflețește
Pământul – și-l preface bun și viu.
Tu răsădești în inimile noastre
Și-n cântec liliacul timpuriu.
(Liliacul timpuriu, 1956)
Promit
Să fiu atât de puternic, încât nimic să nu îmi tulbure liniștea sufletească.
Să vorbesc despre sănătate, fericire și prosperitate fiecărei persoane pe care o întâlnesc.
Să îmi fac toți prietenii să simtă că există ceva valoros în fiecare dintre ei.
Să văd partea bună a lucrurilor și să-mi transform optimismul în realitate.
Să mă gândesc doar la ce e mai bun, să muncesc pentru ce e mai bun și să mă aștept doar la ce e mai bun.
Să fiu la fel de entuziast pentru succesul altora precum sunt pentru succesul meu.
Să uit greșelile trecutului și să mă concentrez asupra realizărilor mărețe din viitor.
Să fiu vesel tot timpul și să ofer un zâmbet fiecărei ființe pe care o întâlnesc.
Să dedic atât de mult timp dezvoltării proprii încât să nu am timp să-i critic pe alții.
Să fiu prea mare ca să mă îngrijorez, prea nobil ca să mă înfurii, prea puternic ca să mă tem și prea fericit pentru a tolera existența necazurilor.
Să gândesc bine despre mine și să spun asta lumii întregi, nu în cuvinte mari, ci în fapte mărețe.
Să trăiesc cu credința că întreaga lume este de partea mea, atâta vreme cât sunt sincer cu ce e mai bun în mine.
(Promit)
I Promise Myself
To be so strong that nothing can disturb my peace of mind.
To talk health, happiness, and prosperity to every person I meet.
To make all my friends feel that there is something worthwhile in them.
To look at the sunny side of everything, and make my optimism come true.
To think only of the best, to work only for the best and to expect only the best.
To be just as enthusiastic about the success of others as I am about my own.
To forget the mistakes of the past and press on to the greater achievements of the future.
To wear a cheerful expression at all times and give a smile to every living creature I meet.
To give so much time to improving myself that I have no time to criticize others.
To be too large for worry, too noble for anger, too strong for fear, and too happy to permit the presence of trouble.
To think well of myself and to proclaim this fact to the world, not in loud words, but in great deeds.
To live in the faith that the whole world is on my side, so long as I am true to the best that is in me.
by Christian D. Larson – 1912
Înțelepciune este să respiri
Ușor, și după lacrimi să zâmbești,
Petalele ce cad din trandafiri
Și nu s-aud când mor, să le iubești.
Privește pomii drepți din bătătură –
Ei cată totdeauna către cer,
Și-n ruga lor cea verde parcă cer
Mai multă ploaie, mai puțină ură.
Nu te gândi la mâine, nici la ieri.
Poate ’naintea spicelor să cazi,
Stăpâni când nu suntem decât pe azi,
Nu te gândi la mâine, nici la ieri.
(Înțelepciune)
Eu nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi –
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?
(Vei plânge mult ori vei zâmbi?)
O, pleacă! Nu vreau ochii acum să ţi-i privesc.
Mai depărtaţi ca norul ce, dulce,-n zări pluteşte;
Nici chipu-n care raze de aur se topesc,
Nici mâna ta, nici gura mea ce minte şi zâmbeşte.
O, pleacă-n seara asta! Nu mi te-apropia!
Tot, tot, mă răvăşeşte, mă turbură, m-alintă;
Dulci braţe-nşelătoare, de voi spre-a mă-apăra
Mă-ndrept spre poeniţa cu tufele de mintă.
Uitând tot răul care mi-l faci, voi auzi
Cu ochii-nchişi, cuminte, sub fagii ce-şi înşiră
Acolo rămurişul cu umbrele-argintii,
Frunzişul tot cum paşnic şi liniştit, respiră!
(Ceartă)
Privirea ta e trandafir în floare…
Și fruntea, crin, și zâmbetele, miere…
Și trupul, val, și mersul, adiere…
Și glasul, cântec de privighetoare!
Tu ești a vieții mele sărbătoare
Și-a bietului meu suflet reînviere-
Căci mă renaști cu alba mângâiere
Din grațiile tale-ncântătoare.
Dar de-aș atinge scumpa ta ființă
Cu cea mai mică umbră de dorință,
Aș profana iubirea mea curată,
Căci mi-aș mușca pe-a tale buze, visul
Și-n sărutarea mea necumpătată
Ca-ntâiul om, mi-aș pierde paradisul…
(Mi-aș pierde paradisul)
Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea
să cresc
lângă fereastra ta, te-aş auzi
şi-n voie te-aş privi întreaga zi.
M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,
ca să te bucuri. Păsările cele
mai mândre-ar face cuib
pe creanga mea,
şi nopţile mi-ar da cercei de stele,
pe care, ca pe frunze ţi le-aş da.
Prin geamul larg deschis,
de-atâtea ori
m-aş apleca uşoară, să-ţi sărut
când părul ce pe frunte ţi-a căzut,
când buzele, cu buze moi de flori.
Spre toamnă m-aş juca,
zvârlindu-ţi mere
şi foi de aur roşu prin odaie,
cu-a ramurilor tânără putere
ţi-aş apăra obloanele de ploaie.
Şi, cine ştie, poate că-ntr-o seară
de primăvară, când va fi şi lună,
va trece prin grădină-o zână bună,
făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea sprijinindu-mi de pervaz
genuchiul ud de frunze şi pământ,
cu părul încă doldora de vânt,
cu rouă şi cu lună pe obraz,
eu ţi-aş sări în casă, şi senină
(uitând de-atâta vreme să vorbesc),
cu câte-un cuib în fiecare mână
întinsă, aş începe să zâmbesc.
(Vis vegetal)