„Limba noastră-i o comoară
în adâncuri înfundată,
un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată…”,
spusese acum aproape o sută de ani poetul Alexei Mateevici despre limba noastră. Limba română ne-a însoţit de-a lungul istoriei. Pentru ea s-a suferit, pentru ea s-a murit.
Un călător italian, Antonio Bonfini (1434-1503, secretar al regelui Matei Corvin), ajuns la curtea lui Ştefan cel Mare, va rămâne impresionat de lupta dusă de oştenii marelui voievod pentru limba română:
„Sub valuri de barbari, valahii lui Ştefan cel Mare îşi apără limba valahă (română) şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea vieţii lor, cât pentru limba lor valahă (română)”.
„[…] limba romană, ca să nu [şi-]o părăsească nicidecum, [românii] se împotrivesc cu atâta stăruinţă [năvălitorilor], încât îi vezi că luptă, nu atât pentru păstrarea vieţii, cât a limbii.“
În această parte a lumii, limba a avut cel mai mult de pătimit. Ea a fost, odată cu vorbitorii ei, trasă pe roată, suită pe ruguri, a căzut rănită pe câmpurile de luptă, a fost prizonieră în temniţe grele, a fost deportată în gheţurile siberiene, a fost pusă la zid, s-a tras în ea din arcuri şi din mitraliere, a fost bătută în cuie pe răstignirile veacurilor…
Dar ea a înviat de fiecare dată ca Iisus.
Şi nu ne-a părăsit.
Să-i fim recunoscători pentru că a fost cu noi de-a lung de milenii, pentru că ne-a însoţit la bine şi la greu, pentru că ne-a ajutat să dăm rost bucuriilor şi durerilor, dorurilor şi nădejdilor noastre şi, totodată, să le mulţumim părinţilor, bunicilor, străbunicilor şi răstrăbunicilor pentru că au făcut totul ca tezaurul ei să ajungă până la noi întreg.
Limba este un atribut al statalităţii. Ca şi imnul. Ca şi drapelul. Ca şi stema.
Ea trebuie cinstită, vorbind-o frumos.
Ea trebuie ocrotită, vorbind-o corect.
Este omagiul pe care i-l putem aduce zilnic,
Limbii noastre româneşti.
Să ne facem datoria de fii ai Limbii Române şi să împlinim testamentul bătrânului poet Ienăchiţă Văcărescu, cel care acum mai bine de două sute de ani ni s-a adresat cu multă încredere fiecăruia dintre noi.
Urmaşilor mei Văcăreşti,
Las vouă moştenire
Creşterea limbii româneşti
Şi a patriei cinstire.
(Fii ai limbii române, Nicolae Dabija)
Am găsit o foarte frumoasă definiție a artei postmoderniste: artă care înfățișează viața și arta în cioburi. Excelent! Totul este fragmentat, totul este sfâșiat, totul este vulgarizat, din nenorocire, degradat sub aspect al formei. Mă gândesc la limba română, care a ajuns unde a ajuns. Este una dintre marile mele dureri. Se vorbește, astăzi, execrabil! Este catastrofal ceea ce se întamplă. Avea Odobescu o vorbă despre limba românească – o “limbă spornică și vârtoasă”, adică o limbă bogată și cu impact. Foarte frumos spus. Impact asupra minţii şi asupra inimii. Or, impactul lingvistic astăzi este zero. Se poate vorbi, se poate trăncăni la nesfârşit, dar fără nici un efect.
Limba franceză este limba de stat, singura potrivită pentru marile afaceri.
© CCC
Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente; o dată este patria de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește.
Româna este o limbă foarte frumoasă, senzuală, poetică.
© CCC
Cât despre limbă, instrument al comunicării, ce putem spune decât că ea constituie ritmul și tonalitatea particulară a operei de artă care este cartea. Dar ştiu că din nefericire vorbesc degeaba. Frumoasa noastră limbă, atât de bogată, atât de nobil mlădiată de marile talente, de la Eminescu, la Arghezi, Blaga, lon Barbu şi până la Nichita Stănescu, loan Alexandru (ca să nu-i numesc decât pe cei mari), trece printr-un grav proces de degradare care pare şi ireversibil. După câte noutăţl citesc şi aud cu tristeţe, imi dau seama tot mai clar de generalitatea fenomenului, încurajat de „prestaţiile lingvistice" ale presei şi televiziunii, care sărăcesc, slăbesc şi vulgarizează limba. Și fenomenul cel mai periculos este că nimeni nu mai citeşte. În schimb, se scrie!! Dar cu ce conştiinţă scriitoricească? Nu se mai ştie...
Daca limbajul a fost dat oamenilor pentru a-si ascunde gandurile, atunci scopul gesturilor a fost acela de a le dezvalui.
© CCC
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.