Cu cat ma gandesc mai mult la viata omeneasca cu atat sunt mai convins ca trebuie sa-i dam Mila si Ironia ca martori si ca judecatori, asa precum egiptenii chemau asupra mortilor lor pe zeita Isis si pe Mephtis. Ironia si Mila sunt doua sfetnice minunate; una zambind, ne face viata amabila; cealalta, care plange, ne-o face sacra. Ironia pe care o invoc eu nu este cruda. Ea nu-si bate joc nici de iubire, nici de frumusete. E blanda si binevoitoare. Rasul ei potoleste mania si tot ea ne invata sa glumim pe seama railor si a prostilor, pe care, fara ea, am putea avea slabiciunea sa-i uram.
Suferinta umana nu poate decat sa intareasca in noi instinctul milei.
In ziua in care mila se transforma in bataie de joc, incepe epoca barbariei.
Oamenii n-ar fi fost niciodata altceva decat niste monstri, daca natura nu le-ar fi dat mila, sprijinita pe ratiune.
De fapt, ce sunt generozitatea, clementa, omenia, daca nu mila aplicata celor slabi, celor vinovati, sau omenirii in general?