Citate de Mihail Codreanu

Poetul este nu atat un manuitor, cat un mantuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturala si le aduce in starea de gratie.

Ridică-ncet lăsatele perdele Cu mâna ta ușor înfiorată Și din misterul umbrei încadrată, Răsari în spumă albă de dantele.   E-un cer albastru ca de peruzele Și-n noaptea de luceferi presurată, Mireasma fânului cosit îmbată Ca un narcotic visurile mele.   De-ai ști ce tristă-i fără tine Luna, Tu ai veni la geam întotdeauna Să-ți scalde păru-n blondele ei raze…   Și-n ochii tăi, haotica pribeagă, Cu străluciri de tainice topaze, Ar îngropa comoara ei întreagă… (Sonata lunii)

Poetul să nu aibă decât un model: natura; și o călăuză: adevărul. (Un poet)

Se poate prevedea ziua cand, fonograful si cinematografia devenind singurele forme de imprimare folosite, poetii vor avea o libertate fara precedent. (Spiritul nou si poetii) © CCC

Moartea unui poet adevărat nu este un sfârşit, este numai o reacţie chimică menită să separe aurul de impurităţi.

Nimeni nu va condamna un poet care transformă sublimul într-un impresionant foc de artificii. Un prozator însă pierde acest drept din momentul în care preferă credibilitatea în locul abundenţei de metafore. Nicolae Dabija a intuit acest lucru şi a păstrat echilibrul dintre „zburdălnicia” primăvăratică a poetului şi calmul aşezat al prozatorului.

Alternativa pe care o propune Malraux – „Secolul care va veni va fi unul religios sau nu va mai fi deloc” – subliniază tocmai acest risc mortal care pândeşte omenirea. Poetul, cred eu, are un rol de seamă în această operă de salvare a spiritului. Pentru că poetul a fost întotdeauna un sacerdot. Dacă nu, a fost întotdeauna în raport cu transcendentul. A fost un sacerdot al limbii sale. Or, teoriile mai noi despre limbaj ne arată că nu suntem noi stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră. Noi suntem vorbiţi de către limbaj şi nu noi vorbim limbajul. Poetul este deci un ucenic al acestei supuneri faţă de ceva care, ca glas al autenticităţii, vine de dincolo de propria lui decizie. Dacă cuvintele ne vorbesc, dacă limbajul ne vorbeşte, putem postula, fără riscul de a greşi prea mult, că glasul autenticităţii care se pronunţă în limbaj ca glas al Fiinţei, cum zice Heidegger, este ceva foarte apropiat de ceea ce religia ne propune să înţelegem prin conceptul de Dumnezeu. Acesta cred eu că este rolul cel mai important al poetului în aceste vremuri, când meseria lui, care este pentru cei mai mulţi o îndeletnicire laică, dintr-odată capătă funcţie de slujire a divinităţii, adică se pune în serviciul sacrului. Şi nu cred că există ceva mai important în viaţă, chiar în viaţa de fiecare zi a omului, mai important decât faptul de a identifica sacrul în manifestările lui care, de cele mai multe ori, sunt mascate. Poetul, ca om care prin îndeletnicirea lui sporeşte sentimentul fiinţei – aceasta este una dintre definiţiile poeziei, faptul de a spori sentimentul fiinţei – poetul devine deci un sacerdot al transcendentului. Şi în sensul acesta este chemat să fie unul din factorii activi ai acestei istorii care, după unele semne, de câteva decenii a intrat într-o derivă extrem de alarmantă. Cei care cel puţin gustă poezia, dacă nu o practică, cei pentru care problemele spirituale reprezintă o permanentă preocupare, ştiu că, de-a lungul istoriei, omenirea a trecut prin asemenea epoci. Dar, mă întreb eu, dacă în alte epoci, riscurile au fost la fel de mari şi dacă în alte epoci, omul a avut de luptat cu adversari atât de puternici ca în secolul nostru şi ca în secolul care va urma, ce rămâne? Pentru că a postula că duşmanii spiritului, duşmanii credinţei, adversarii lui Dumnezeu se află în jurul nostru ipostaziaţi în fel şi chip, sub formă de demoni, sub formă de acţiuni malefice, aşa cum putea să creadă un om din Evul Mediu; atitudinea aceasta implica mai puţină răspundere a omului şi a poetului faţă de sine însuşi, decât implică structura omului modern. În epoca noastră, adevăratul adversar al divinului se află în noi înşine şi în ceea ce se află imediat în apropierea noastră, şi în ceea ce ne solicită cu o forţă aproape irezistibilă. Toate cuceririle civilizaţiei se pot transforma, la un moment dat, în unelte ale acestui nihilism, ale acestei negaţii a prezenţei divinului, şi de aceea, opera prin care poetul se stăpâneşte pe sine este mai greu de realizat acum, în secolul nostru, decât felul în care acum câteva sute de ani era de realizat opera prin care omul izbutea să stăpânească forţele răului care se aflau în afara sa. Lupta aceasta cu noi înşine, ca şi lupta lui Iacob cu îngerul, nu este niciodată uşor de câştigat.

Un mare poet este mai puțin un inventator și mai mult un deschizător de drumuri. (Căutarea lui Averroes)

Poetul este, în esenţă, un om care a păstrat adânc în sine simțul misterului şi capacitatea de a se mira. (Prima mea carte în engleză) © CCC

Când l-am citit pe Walt Whitman, nu m-am gândit la mine ca la un poet. L-am citit ca un cititor obișnuit și mi s-a tăiat respirația. Mi s-a părut că Walt Whitman este singurul poet adevărat, iar toți ceilalți, de la Homer până la Whitman, nu au fost decât predecesorii lui. (Borges despre Borges. Convorbiri cu Borges la 80 de ani) © CCC

Am înţeles că munca poetului adesea este îndreptată nu spre poezia însăşi, ci către inovaţiile demonstrate, că poezia lui este desăvîrşită. (Aleph)

Ronsard, care pe vremea lui trecea drept prințul poeților francezi, în opinia domnului Balzac era doar cel mult materialul și începutul unui mare poet... (Prefață la Operele lui Malherbe) © CCC

Poeţii laudă cu precădere iubirea şi bine fac, pentru că nimic nu are mai multă nevoie de laudă decât iubirea, ca să poată apărea altceva decât este cu adevărat. (Piticul)

Mi-e lira-n părăsire azvârlită De cănd spre tine sufletu-mi s-abate, Că n-am putut pe coarde numărate Să cânt iubirea mea nemărginită. Dar fruntea-mi, de privirea ta robită, Sub jugu-i se revoltă și se zbate: Ce vultur cu aripile tăiate Nu-și geme soarta lui înlănțuită? În ochii tăi mi-am îngropat avântul, - Deși, ca-n ei să nu-mi găsesc mormântul, Mă lupt cu mine și cu voia sorții!... …Și te iubesc cu-nfiorarea vagă Pe care-o dă presentimentul morții… Și te urăsc că-mi ești atât de dragă ! (De profundis)

Poti fi poet in toate domeniile: este suficient sa fii aventuros si sa te indrepti spre descoperire. (Spiritul nou si poetii) © CCC

Isus veni și-n casa mea-ntr-o seară: Era-ntr-un tainic și suav apus... Și-am stat în casă singur cu Isus... Și-afară era blondă primăvară.   Atunci mi-a spus cu vocea lui cea clară Că oamenii sunt buni, deși l-au dus Să-l bată-n cuie pe Golgota sus, Fiindcă i-a iubit din cale-afară.   Și mi-a mai spus că poate fi iertat, Chiar Iuda, ce-l vându c-un sărutat, Ca să-și sporească cu treizeci, arginții.   Apoi, plecând, din prag mi-a spus așa: Comoara sufletului ca și-a minții E să iubești pentru-a putea ierta. (Solul Golgotei)

Cel care se simte străbătut de acești doi curenţi, unul curgând spre tărâmurile spirituale, iar celălalt scufundându-se în neant, este poet şi filozof. După ce s-a încheiat cântecul imaginilor, se scufundă în inspirația sa pentru a auzi răsunând ecourile îndepărtate ale cuvântului. Și totuși! Ar fi doar o măreţie solitară, dacă însuşi spectacolul unei naturi schimbătoare nu l-ar învăţa să-şi reverse sufletul în jurul său. (Ore de filozofie) © CCC

Voi trăi în orice cântec, orice frunză-mi va fi soră Orice fir de iarbă prieten, orice seară auroră, Orice foşnet frate dulce, casă-mi va fi orice zare, Căci prin toate trece veşnic harfa mea nemuritoare.

Cand locul rezervat poetului nu e gol, el e primejdios.

Fii intotdeauna un poet, chiar si in proza.