E trist ca nimeni să te ştie,
Dar şi mai trist să-ţi zici mereu
Că te-a pătruns nimicnicie
Deşi ai fost ca Dumnezeu.
Unde sunteţi, iubiri deşarte,
Ochi mari ce nu-i mai pot uita?
O, fugi departe, fugi departe,
La ce mă-ngâni cu faţa ta?
În viaţa lumii acestie,
Ce-i fără capăt şi-nceput,
În toată neagra veșnicie
O clipă numai te-am avut.
De-atunci te chem din întuneric
Şi amintirea ta dezmierd
Până ce răsari… un vis himeric,
Abia răsari… şi iar te pierd.
Ca la un zvon ce lin adie
Urechea țin, mereu ascult…
Tot mai puţină armonie…
Pustiu din ce în ce mai mult.
Şi din comoara-mi de suspine,
Cu amintiri, cu dor îmbrac
Acest amor bogat în chinuri
Şi-n mângâieri, de tot sărac.
(E trist ca nimeni să te ştie)
Mi-a răsărit în suflet dorul
Ca o plăpândă floare-albastră,
Şi-ntr-un amurg de seară dulce
A înflorit iubirea noastră, –
Dar tu te-ai îngrijit, iubito,
Mai mult de floare, ca de glastră…
În taina nopţilor tăcute,
Când clipele se pierd mai greu,
Eu am hrănit cu lacrimi floarea
Ce-ntinerind creştea mereu,
Dar azi chemând uitarea sfântă
Smulg floarea sufletului meu.
(Mi-a răsărit în suflet dorul…)
De mă iubeşti, iubirea ta să fie
Numai de dragul dragostei. Nu spune:
“Mi-e dragă pentru zâmbet, sfiiciune
În grai, priviri – pentru un gând ce-mbie
Un gând de-al meu căci înrudit mi-e mie
Şi-mi dărui atâtea clipe bune!”
Iubitule, din asta nu rămâne
Nimic nevătămat şi se sfâşie
Uşor, iubirea astfel însăilată.
Nici pentru milă-n stare să-nsenine
Obrazu-mi – nu iubi. Căci alinată
De tine, uit de plâns, te pierd pe tine.
Iubeşte-mă pentru iubirea toată
Şi-n veşnicie dragostea-ţi va ţine.
(Sonetul 14, Sonnet XIV)
Brevibus momentis summa verti.
Lucrurile cele mai măreţe se prăbuşesc într-o clipă.
(Tacitus)
Învață-mă cu ce să-ncep întâi
și-n care vorbe-anume tuturor
să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,
și cum, de-atâtea lumi luminători,
pe gura ta surâsu-i ca un soare;
ei poate niciodată n-or să știe
din fiecare clipă trecătoare
cum ne-am durat noi câte-o veșnicie
iubindu-ne; și nu vor ști că-n glas
îți cânt atâtea cântece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
niște cuvinte simple-ar fi rămas.
Învață-mă cu ce să-ncep și cum
să-i spun acestei lumi cât mi-i de dragă
că te-a născut, cu truda ei întreagă,
pe tine, bucuria mea de-acum.
Ea, poate, niciodată n-o să știe
c-a înflorit în flori și-a curs în ape,
că din pământ și sura veșnicie
să mi te-aducă, -așa cum esti, aproape;
și, fiindcă-o să murim și noi odată
gândește-te: n-ar fi păcat să moară,
cuprinsă-n noi, atâta primăvară,
și dragostea cu inima deodată?…
De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,
și eu voi scrie toate, fir cu fir,
ca disprețuitori de cimitir,
să ne iubim de-a pururea pe lume.
(Gândeste-te, n-ar fi păcat…)
I.
Toţi norii spoveditu-s-au pământului:
Locul lor un alean al meu l-a luat.
Iar când părul meu a-nceput să ducă dorul
Unei mâini fără păreri de rău,
M-am strâns într-un nod de durere.
II
Clipa e dusă pe gînduri înserând,
Fără amintiri,
Cu copacul ei mut
Către mare,
E dusă pe gânduri înserând,
Făr-o bătaie de aripi,
Cu chipul neclintit
Către mare,
Înserând,
Fără dragoste,
Cu gura neînduplecată
Către mare…
Iar eu, în liniştea ce-am prins-o în năvod.
III.
După amiaza
Si imperiala lui însingurare
Şi tandreţea vânturilor sale
Şi aura sa cutezătoare,
Nimic să nu vină, Nimic
Să nu plece,
Toate frunţile libere,
Iar ca sentiment, un cristal.
(Clima absenței)
(Traducere de Victor Ivanovici)
A pleca inseamna a muri putin;
Inseamna a muri in cel pe care il iubesti:
Lasi in urma o parte din tine insuti
In orice clipa si in orice loc.
© CCC