Pentru că există întâlniri care salvează. Te prind de corp, te ridică de pe solul în care ești împotmolit, te fac să ieşi din întuneric la lumină.
(O viață proprie)
© CCC
Lucrurile și faptele care nu sunt scrise sunt acoperite de întuneric și date uitării.
© CCC
Cine nu se teme de întunecimile mele, găsi-va sub chiparoşii mei poteci de trandafiri înfloriţi.
Dupa cat ne putem da seama, singurul scop al existentei umane e sa aprinda o lumina in intunecimea fiintei.
Lumina ce-o simt
navalindu-mi in piept cand te vad,
oare nu e un strop din lumina
creata in ziua dintai,
din lumina aceea-nsetata adanc de viata?
Nimicul zacea-n agonie,
cand singur plutea-n intuneric si dat-a
un semn Nepatrunsul:
“Sa fie lumina!”
O mare
si-un vifor nebun de lumina
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de doruri, de-avanturi, de patimi,
o sete de lume si soare.
Dar unde-a pierit orbitoarea
lumina de-atunci – cine stie?
Lumina, ce-o simt navalindu-mi
in piept cand te vad – minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creata in ziua dintai.
(Lumina)
Pentru ca lumina sa straluceasca atat de intens, intunericul trebuie sa fie prezent.
E trist ca nimeni să te ştie,
Dar şi mai trist să-ţi zici mereu
Că te-a pătruns nimicnicie
Deşi ai fost ca Dumnezeu.
Unde sunteţi, iubiri deşarte,
Ochi mari ce nu-i mai pot uita?
O, fugi departe, fugi departe,
La ce mă-ngâni cu faţa ta?
În viaţa lumii acestie,
Ce-i fără capăt şi-nceput,
În toată neagra veșnicie
O clipă numai te-am avut.
De-atunci te chem din întuneric
Şi amintirea ta dezmierd
Până ce răsari… un vis himeric,
Abia răsari… şi iar te pierd.
Ca la un zvon ce lin adie
Urechea țin, mereu ascult…
Tot mai puţină armonie…
Pustiu din ce în ce mai mult.
Şi din comoara-mi de suspine,
Cu amintiri, cu dor îmbrac
Acest amor bogat în chinuri
Şi-n mângâieri, de tot sărac.
(E trist ca nimeni să te ştie)
Lasa-ma sa m-aprind de intunericul tau,
In lumina feroce
Invata-ma sa ard intunecat,
Modeleaza dupa forma aripilor
Flacara mea
Si purific-o de orice culoare.
(Flacara)