Privirea ta e trandafir în floare…
Și fruntea, crin, și zâmbetele, miere…
Și trupul, val, și mersul, adiere…
Și glasul, cântec de privighetoare!
Tu ești a vieții mele sărbătoare
Și-a bietului meu suflet reînviere-
Căci mă renaști cu alba mângâiere
Din grațiile tale-ncântătoare.
Dar de-aș atinge scumpa ta ființă
Cu cea mai mică umbră de dorință,
Aș profana iubirea mea curată,
Căci mi-aș mușca pe-a tale buze, visul
Și-n sărutarea mea necumpătată
Ca-ntâiul om, mi-aș pierde paradisul…
(Mi-aș pierde paradisul)
Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea
să cresc
lângă fereastra ta, te-aş auzi
şi-n voie te-aş privi întreaga zi.
M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,
ca să te bucuri. Păsările cele
mai mândre-ar face cuib
pe creanga mea,
şi nopţile mi-ar da cercei de stele,
pe care, ca pe frunze ţi le-aş da.
Prin geamul larg deschis,
de-atâtea ori
m-aş apleca uşoară, să-ţi sărut
când părul ce pe frunte ţi-a căzut,
când buzele, cu buze moi de flori.
Spre toamnă m-aş juca,
zvârlindu-ţi mere
şi foi de aur roşu prin odaie,
cu-a ramurilor tânără putere
ţi-aş apăra obloanele de ploaie.
Şi, cine ştie, poate că-ntr-o seară
de primăvară, când va fi şi lună,
va trece prin grădină-o zână bună,
făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea sprijinindu-mi de pervaz
genuchiul ud de frunze şi pământ,
cu părul încă doldora de vânt,
cu rouă şi cu lună pe obraz,
eu ţi-aş sări în casă, şi senină
(uitând de-atâta vreme să vorbesc),
cu câte-un cuib în fiecare mână
întinsă, aş începe să zâmbesc.
(Vis vegetal)
Moare câte puțin cine se transformă în sclavul obisnuinței,
urmând în fiecare zi aceleași traiectorii;
cine nu-și schimbă existența;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște.
Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru.
Moare câte puțin cine evită pasiunea, cine preferă
negrul pe alb și punctele pe “i” în locul unui vârtej de emoții,
acele emoții care învată ochii să strălucească,
oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii.
Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este
nefericit în lucrul sau;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis;
cine nu-și permite măcar o dată în viață
să nu asculte sfaturile “responsabile”.
Moare câte puțin cine nu călătorește;
cine nu citește;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuși.
Moare câte puțin cine-și distruge dragostea;
cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângandu-și de milă
Și detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
și cine nu răspunde chiar dacă cunoaște întrebarea.
Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne întotdeauna că “a fi viu”
cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o traim…
Dacă va fi să te înfierbânți, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înșeli, înșeală-ți stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minți, minte în privința vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica.
Dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să dorești să fii fericit, doreste-ți în fiecare zi…
(Cine moare?)
Tu eşti cea nouă, atrasă către mine?
Ca să încep, te previn că, în mod sigur,
sunt foarte diferit de ceea ce presupui;
Oare crezi că vei găsi în mine iubitul tău?
Crezi că e uşor să mă faci să devin iubitul tău?
Crezi că prietenia mea îți va da deplină satisfacţie?
Crezi că sunt statornic şi credincios?
Nu vezi nimic altceva decât această înfăţisare,
acest calm şi răbdător mod al meu de a fi?
Crezi că te îndrepţi, pe un teren solid, către
un adevărat ecou?
O, visătoareo, nu te-ai gândit că
aş putea fi o Fata Morgana, o iluzie?
(Tu eşti cea nouă?)
Trad. Mihnea Gheorghiu
Un vis adânc şi straniu adeseori revine:
E o necunoscută, i-s drag, mi-e dragă toată,
Şi nu-i de tot aceeaşi de fiecare dată,
Şi nu-i de tot nici alta, şi mă-nţelege bine.
Căci ea mă înţelege şi străveziu: în fine
Mi-e sufletul enigmă de ea doar dezlegată
Şi fruntea mea înaltă şi-adesea brobonată
Doar ea mi-o răcoreşte, când plânge lângă mine.
Nu ştiu, e oare brună, bălaie sau roşcată?
Şi numele-i? Sonor e şi dulce totodată,
Cum poartă-ndrăgostiţii cei surghiuniţi de Lume.
Privirea-i, o privire de statuie îmi pare,
Şi-n glasu-i grav şi calm e-o inflexiune-anume
A vocilor iubite, tăcute-n depărtare.
(Visul meu obișnuit)
(trad. George Pruteanu)
De număr, socotesc întâi poeții,
Pe urmă soarele şi vara,
Iar după vară, cerul –
Şi asta ar fi tot.
Însă de recapitulez,
Poeții par să le cuprindă toate –
Pe ceilalți, spectacolul nu prea-i interesează.
Spun, deci, poeții – și-nţeleg tot ce e viaţă.
O vară ţine pentru ei întregul an,
Și pot crea atâta soare cât ştie cerul să cuprindă,
Iar dacă cerul, în sfârşit,
Ar fi aşa frumos pe cât l-au prevestit poeții
Celor ce cred într-înșii
Le va fi-ndreptăţit și visul trecător,
Spre binecuvântarea lor.
(De număr, socotesc întâi poeţii)
(Traducere de Margareta Sterian)
Scriitura automata si naratiunile viselor au avantajul de a propune o cheie capabila sa deschida la nesfarsit aceasta cutie cu nenumarate sertare care se numeste om.
De aş avea hainele împodobite ale cerului
Cusute cu rază de soare şi de argint,
Albastrele, ştersele şi negrele haine
Ale nopţii, ale luminii şi ale penumbrei,
Aş întinde hainele sub picioarele tale;
Dar eu, săracul de mine, n-am decât vise;
Mi-am întins visele sub picioarele tale.
Calcă uşor, căci păşeşti peste visele mele.
(Poetul doreşte hainele cerului)
traducere Ion Pillat