E trist ca nimeni să te ştie,
Dar şi mai trist să-ţi zici mereu
Că te-a pătruns nimicnicie
Deşi ai fost ca Dumnezeu.
Unde sunteţi, iubiri deşarte,
Ochi mari ce nu-i mai pot uita?
O, fugi departe, fugi departe,
La ce mă-ngâni cu faţa ta?
În viaţa lumii acestie,
Ce-i fără capăt şi-nceput,
În toată neagra veșnicie
O clipă numai te-am avut.
De-atunci te chem din întuneric
Şi amintirea ta dezmierd
Până ce răsari… un vis himeric,
Abia răsari… şi iar te pierd.
Ca la un zvon ce lin adie
Urechea țin, mereu ascult…
Tot mai puţină armonie…
Pustiu din ce în ce mai mult.
Şi din comoara-mi de suspine,
Cu amintiri, cu dor îmbrac
Acest amor bogat în chinuri
Şi-n mângâieri, de tot sărac.
(E trist ca nimeni să te ştie)
Toata munca seculara a statelor consta numai si numai intr-o singura tinta: a face ca dreptatea sa stapaneasca peste putere, iar nu puterea peste dreptate.
Arta de a guverna e in Romania sinonima cu arta de a amagi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.
Când te pierzi în valul vieţii
Trist la ţărm doar eu rămân:
Braţe fără de nădejde,
Navă fără de stăpân.
*
Cum se turbură izvorul
Când din el drumeţul bea,
Astfel mă înfioră dorul
Când răsari în calea mea.
*
Tu eşti aerul, eu harpa
Care tremură în vânt,
Tu te mişti, eu mă cutremur
Cu tot sufletul în cânt.
*
Eu sunt trubadurul. Lira
Este sufletul din tine,
Am să cânt din al tău suflet
Să fac lumea să suspine.
(Catrene)
Oamenii nu se deosebesc atât prin ceea ce zic, cât prin ceea ce fac.
De-ar fi mijloace
Şi-ar fi putinţă
Cum m-aş mai face
După dorinţă!
M-aş face-oglindă
Strălucitoare
Să te cuprindă
Pân-la picioare.
Pieptene de-aur,
Ce-n mângâiere
Părul netează
Fără durere.
Un vânt m-aş face
Dulce de vară
Să-ţi închiz ochii
În orice sară.
Dar n-am mijloace
Nici e putinţă
De a mă face
După dorinţă.
(De-ar fi mijloace)
Fara cultul trecutului, nu exista iubire de tara.
Pe aceeaşi ulicioară
Bate luna în fereşti,
Numai tu de după gratii
Vecinic nu te mai iveşti!
Şi aceiaşi pomi în floare
Crengi întind peste zaplaz,
Numai zilele trecute
Nu le fac să fie azi.
Altul este al tău suflet,
Alţii ochii tăi acum,
Numai eu, rămas acelaşi,
Bat mereu acelaşi drum.
Ah, subţire şi gingaşă
Tu păşeai încet, încet,
Dulce îmi veneai în umbra
Tăinuitului boschet
Şi lăsându-te la pieptu-mi,
Nu ştiam ce-i pe pământ,
Ne spuneam atât de multe
Făr-a zice un cuvânt.
Sărutări erau răspunsul
La-ntrebări îndeosebi,
Şi de alte cele-n lume
N-aveai vreme să întrebi.
Şi în farmecul vieţii-mi
Nu ştiam că-i tot aceea
De te razimi de o umbră
Sau de crezi ce-a zis femeia.
Vântul tremură-n perdele
Astăzi ca şi alte dăţi,
Numai tu de după ele
Vecinic nu te mai arăţi!
Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti… cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim şi murim cu ele.