Citate de Alexandr S. Puskin

Emoția poetului nu vine din ceea ce vede, ci din ceea ce îndură. (Uz intern) © CCC

Cuvintele poetului plutesc neîncetat în jurul porților raiului și ciocănesc, cerând stăruitor nemurirea. (Divanul occidental-oriental, 1819)

Imi e destul sa stiu ca pot.

Pe mine, umbra pe care o aruncă asupra mea orice mare poet mă luminează.

Nu-ţi trebuie statui, nici osanale, Căci versul tău cel ferecat în zale Mai tare-i decât bronzul şi granitul. (Statuii lui Eminescu)

Poetul este un mincinos care spune intotdeauna adevarul. (Secretele frumusetii) © CCC

Eu te-am iubit şi poate că iubirea În suflet, nu s-a stins încă de tot; Dar nici nelinişte şi nici tristeţe Ea nu îţi va mai da, aşa socot. Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde, De gelozie, de sfială chinuit. Dea Domnul să mai fii cândva iubită Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit. (Eu te-am iubit) Traducere de Maria Banuş

Pe tărâmul artelor este cu neputință să desemnezi un creator ca fiind cel mai mare. Nici dintre muzicieni, nici dintre pictori ori sculptori, cu atât mai puțin dintre poeți nu poți alege unul singur, deoarece se găsesc oricând şi oriunde atâția care-l concurează la întâietate. Cu atât mai grea e selecția când e vorba de o opțiune personală. Şi mai spinoasă încă în cazul unui profesor de Literatură universală şi comparată, cum am fost eu şi care a vagabondat prin culturi şi epoci diverse, căutând, cântărind, alegând valori. Cum să nu rămâi copleşit de Homer şi tragicii greci (am scris o monografie despre Sofocle, dar îl prețuiam mult şi pe Eschil), cum să nu te înfioare poezia dantescă în plin Ev Mediu! Dar Renaşterea târzie şi titanii ei! Şi aşa mai departe. Şi doar în Europa! Astfel încât, nu mă pot mărgini la unul singur dintre poeți, deşi steaua mea fixă pe cerul poeziei rămâne Eminescu, pentru rațiunile explicate în toate cărțile mele despre el. Cu Shakespeare am păstrat cea mai respectuoasă intimitate, intrând în cele mai mărunte detalii ale textelor sale, prin confruntarea cu traducerile româneşti, pe vremea când eram şi redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA). De altfel, inițierea în analiza „marelui Will" am primit-o de la marele meu dascăl, Dragoş Protopopescu, cel mai de seamă shakespearolog romăn, în neuitatele sale seminarii din vremea studenţiei. Am tradus şi câteva sonete, am scris despre ele, demonstrând platonismul inspirației, atât de la modă în epocă. Lucrarea de licență, susținută cu prof. Leon Levițchi, i-am consacrat-o lui. Am scris şi despre câteva din tragediile lui, acea operă care însumează o viziune a întregii condiții umane şi care-şi păstrează până azi adevărul şi prospețimea. După el, vine Goethe, spiritul universal, neo-clasicul, de care de asemenea mă simt foarte legată şi de care m-am ocupat. Însă cum volumul englez al operelor complete shakespeariene şi numeroasele volume în germană ale lui Goethe sunt greu de transportat în vacanță, iau cu mine volume izolate din cei pe care îi simt mereu alături: Rilke, Mallarmé, Valéry. Dar nu lipsesc nici Hölderlin, John Keats sau Novalis. Vedeți, nu e doar unul! Poezia, ca și muzica şi rugăciunea, îmi sunt de nedespărțit, cuvântul şi sunetul fiind o adevărată hrană a omului lăuntric.

Un mare poet este mai puțin un inventator și mai mult un deschizător de drumuri. (Căutarea lui Averroes)

Poetul poate supravietui oricarui lucru in afara greselilor de tipar.

Luna se strecoară-alene Printre ceţi, cernînd scântei, Şi pe Tristele poeme, Varsă trist lumina ei. Pe întinsul drum iernatic, Troica lunecă în zbor, Clopoţelul singuratic Clinchetă chinuitor. Surugiul pune-n cîntec Ceva scump, natal şi sfânt: Cînd al doilea descîntec, Cînd al inimii avînt... Nici lumini nu sînt, nici sate, Frig, pustiu, zăpezi... Şi doar Stîlpii verstelor vîrstate, Dinaintea mea răsar... Mi-i urît... Dar mîine, Nina Va zîmbi în faţa mea, Focu-şi va juca lumina, Ochi în ochi voi sta cu ea. Minutarul, făr-odihnă, Drumul său şi-l va urma, Pe noi singuri stînd în tihnă Miezul nopţii ne-o lăsa. Surugiul, cum i-e felul, Moţăie. Sînt trist, mi-e dor... Luna-n ceaţă; clopoţelul Clinchetă chinuitor... (Drum de iarnă) (traducere de George Lesnea)

O albăstriță-n lan crescu de zor În primăvară. Vara a-nflorit. Sub ploaia toamnei floarea i-a pălit. Aceasta-i soarta celui muritor. (Aceeași soartă) Traducere de Virgil Teodorescu

Ronsard, care pe vremea lui trecea drept prințul poeților francezi, în opinia domnului Balzac era doar cel mult materialul și începutul unui mare poet... (Prefață la Operele lui Malherbe) © CCC

Poetul este un intermediar între zei şi oameni. În felul acesta, prezenţa lui trebuie să fie o permanenţă şi, îndeosebi în contextul unor vremuri de restrişte, misiunea lui devine extrem de importantă. Există epoci în care se subţiază prezenţa divinului, fie că se afirmă cumplita vorbă a lui Nietzsche, că „Dumnezeu a murit”, fie că se găseşte o formulă ceva mai acceptabilă, ca aceea a lui Martin Buber, că „din când în când se petrec adevărate eclipse de Dumnezeu”. Evreul Martin Buber se referea îndeosebi la perioada de la mijlocul acestui veac, când a avut loc Holocaustul şi când multă lume, intelectuali şi evrei, şi de altă origine, şi-au pus întrebarea dacă se mai poate vorbi despre o prezenţă a lui Dumnezeu, susţinută cu fervoare în momentul în care se petrec asemenea grozăvii, asemenea demonii ale istoriei. Ori absenţa totală, ori intrarea în eclipsă a Divinului justifică prezenţa poetului ca intermediar între zei şi oameni. Şi cu cât vremurile sunt mai încărcate de restrişte, cu cât prigoana împotriva a ceea ce constituie omenia din om este mai puternică, cu atât şi sarcina aceasta devine mai importantă, mai imperioasă, mai necesară. Eu nu văd altă justificare a poetului care să redea aşa cum a avut-o cândva întreaga demnitate şi întreaga pondere a misiunii sale. Nu văd o altă interpretare care să restituie această dimensiune lăuntrică mai potrivită chiar pentru timpul pe care îl parcurgem noi acum, când restriştea nu este aşa de cumplită ca în urmă cu câteva decenii, dar când umanitatea trece totuşi printr-o perioadă de criză spirituală.

Poetul este nu atat un manuitor, cat un mantuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturala si le aduce in starea de gratie.

Cand locul rezervat poetului nu e gol, el e primejdios.

De număr, socotesc întâi poeții, Pe urmă soarele şi vara, Iar după vară, cerul – Şi asta ar fi tot. Însă de recapitulez, Poeții par să le cuprindă toate – Pe ceilalți, spectacolul nu prea-i interesează. Spun, deci, poeții – și-nţeleg tot ce e viaţă. O vară ţine pentru ei întregul an, Și pot crea atâta soare cât ştie cerul să cuprindă, Iar dacă cerul, în sfârşit, Ar fi aşa frumos pe cât l-au prevestit poeții Celor ce cred într-înșii Le va fi-ndreptăţit și visul trecător, Spre binecuvântarea lor. (De număr, socotesc întâi poeţii) (Traducere de Margareta Sterian)

Lectura, iată învăţătura cea mai bună.

Nimeni nu va condamna un poet care transformă sublimul într-un impresionant foc de artificii. Un prozator însă pierde acest drept din momentul în care preferă credibilitatea în locul abundenţei de metafore. Nicolae Dabija a intuit acest lucru şi a păstrat echilibrul dintre „zburdălnicia” primăvăratică a poetului şi calmul aşezat al prozatorului.

De aş avea hainele împodobite ale cerului Cusute cu rază de soare şi de argint, Albastrele, ştersele şi negrele haine Ale nopţii, ale luminii şi ale penumbrei, Aş întinde hainele sub picioarele tale; Dar eu, săracul de mine, n-am decât vise; Mi-am întins visele sub picioarele tale. Calcă uşor, căci păşeşti peste visele mele. (Poetul doreşte hainele cerului) traducere Ion Pillat