Citate de Nathaniel Hawthorne

Ca un zâmbet al cerului, razele soarelui se revărsară deodată printre nori, inundând pădurea întunecată cu o adevărată ploaie de lumină, înveselind frunzişul verde, îmbrăcându­l în aur pe cel îngălbenit şi căzut şi sclipind pe trunchiurile cenuşii ale bătrânilor copaci. Tot ce fusese până atunci cufundat în umbră, era acum plin de strălucire. Albia pârâiaşului putea fi urmărită după scânteierea lui veselă până departe în inima misterioasă a pădurii, care ascundea acum numai bucurie. (Litera stacojie)

Era frumoasă şi pură ca un crin înflorit în rai. (Litera stacojie)

Distrugerea pădurii tropicale pentru câștiguri economice este ca și cum ai arde un tablou renascentist pentru a pregăti o masă. © CCC

Ei bine, recunosc că tăiem lemnul din necesitate, dar de ce să distrugem păduri întregi? (Unchiul Vanea)

Curând, şi vechiul meu oraş natal îmi va apărea din ce în ce mai şters prin vălurile memoriei, învăluit de negură, de parcă nu ar fi o parte a pământului adevărat, ci un sat pierdut în lumea norilor, cu locuitori imaginari care să-i  populeze casele de lemn şi să străbată uliţele fără farmec şi nesfârşita şi monotona lui stradă mare. De acum înainte, el încetează de a mai fi o realitate a vieţii mele: aparţin altui loc. Bunii mei concetăţeni nu mă vor regreta prea mult; căci – deşi în străduinţele mele literare una din ţintele cele mai scumpe a fost aceea de a câştiga o oarecare însemnătate în ochii lor şi de a lăsa o  amintire plăcută în acel loc unde au trăit şi sunt în­mormântaţi atâţia dintre strămoşii mei – n-­am găsit niciodată acolo atmosfera caldă de care un scriitor are nevoie pentru ca cele mai alese roade ale minţii lui să se poată coace. Mă voi simţi mai bine printre alte obrazuri; iar chipurile familiare din oraşul meu  de baştină – e aproape de prisos s­o spun – se vor simţi la fel de bine fără mine. (Litera stacojie)

Astfel natura – această natură sălbatică, păgână a pădurii, nicicând subjugată încă de legile omeneşti şi nici luminată de un adevăr mai înalt – lua parte la fericirea celor două suflete! Iubirea, fie ea nouă, fie trezită dintr­-un somn de moarte, răspândeşte totdeauna lumină, căci ea umple inima de atâta strălucire, încât aceasta se revarsă asupra lumii înconjurătoare. (Litera stacojie)

Ceea ce se citește ușor se scrie al naibii de greu. © CCC

Era în firea ei ceva oriental, o trăsătură somptuoasă, voluptuoasă, un gust pentru frumuseţea fastuoasă, care nu găsea în nici o altă împrejurare a vieţii ei vreo posibilitate de a se manifesta decât aceea oferită de încântătoarele ei cusături. Femeile găsesc o plăcere, neînţeleasă de bărbaţi, în munca delicată cu acul. Pentru Hester Prynne era poate un mijloc de a exprima şi de a potoli pasiunea ce ardea în ea. Dar ca pe toate celelalte bucurii, o respingea socotind-o un păcat. (Litera stacojie)

E spre cinstea firii omeneşti că acolo unde egoismul ei nu este pus în joc, ea este gata mai degrabă să iubească decât să urască. Prin­tr­-un proces treptat şi domol, însăşi ura ajunge să se transforme în iubire dacă schimbarea nu este împiedicată printr­o nouă şi neîntreruptă stârnire a duşmăniei iniţiale. (Litera stacojie)

Iubirea, fie ea nouă, fie trezită dintr­-un somn de moarte, răspândeşte totdeauna lumină, căci ea umple inima de atâta strălucire, încât aceasta se revarsă asupra lumii înconjurătoare. (Litera stacojie)

Nici un om nu poate purta multă vreme două feţe, una pentru el însuşi şi una pentru mulţime, fără a ajunge în cele din urmă să nu mai poată deosebi care din ele e cea adevărată. (Litera stacojie)

Frumoasă ești, pădurea mea, Când umbra-i încă rară Și printre crengi adie-abia Un vânt de primăvară...   Când de sub frunze moarte ies În umbră viorele, Iar eu străbat huceagul des Cu gândurile mele...   Când strălucesc sub rouă grea Cărări de soare pline, Frumoasă ești, pădurea mea. Și singură ca mine... (Cântec)

Ar fi un subiect curios de cercetare şi studiere acela de a stabili dacă ura şi iubirea nu sunt în fond unul şi acelaşi lucru. Fiecare din ele, în cea mai dezvoltată formă a lor, presupune un grad ridicat de intimitate şi de cunoaştere a inimii; fiecare face pe un individ să depindă de alt individ în hrana lui sufletească sau spirituală. Atât cel ce iubeşte cu pasiune, cât şi cel ce urăşte nu mai puţin pătimaş se simt deopotrivă de pierduţi şi părăsiţi când obiectul pasiunii lor dispare. Din punct de vedere filosofic deci, cele două pasiuni par esenţial identice, cu singura deosebire că, din întâmplare, una ne apare scăldată într-o strălucire cerească, iar cealaltă într-o lumină sumbră şi sinistră. (Litera stacojie)

Aceea care a fost cândva şi a încetat de a mai fi femeie poate oricând să­-şi redobân­dească din nou feminitatea, cu condiţia ca să sufere atingerea fermecată în stare să provoace această transfigurare. (Litera stacojie)

… sunt puţine lucruri – fie în lumea dinafară, fie la oarecare adâncime, în sfera nevăzută a gân­dirii – puţine lucruri care să rămână ascunse aceluia care caută cu aprindere şi stăruinţă dezlegarea unei taine. (Litera stacojie)

Pierduse ceva din atributele a căror plenitudine ar fi fost esenţială ca să-i păstreze feminitatea. Aceasta e adesea soarta şi neiertătoarea evoluţie a caracterului şi persoanei unei femei care a trecut printr-o încercare deosebit de grea. Dacă firea ei e toată numai duioşie, femeia e sortită morţii. Dacă supravieţuieşte, duioşia îi va fi  nimicită sau – şi în acest caz aspectul exterior va fi acelaşi – îngropată atât de  adânc în inima ei, încât nu va mai putea să se manifeste niciodată. Această ultimă teorie e poate cea mai adevărată. (Litera stacojie)