Zâmbind printre-ale primăverii ruguri,
În taină, liliacul timpuriu
Întredeschide buzele din muguri.
Dar cerul s-a schimbat în plumburiu.
Zăpada, ploaia, uite, și-au dat mâna,
Alături bat cu pașii uzi țărâna,
De parcă primăvara n-a venit.
Țărâna s-a umflat, s-a-mbolnăvit,
A-ncremenit și-a căpătat pe față
Lucioase, triste pojghițe de gheață.
Împotmoliți la marginea miriștii,
În gând înjură vremea tractoriștii.
Strâng buzele plesnite-n vânt și tac.
Li-i ud până și pacul de tabac
Și trebuie să stea în glod, s-aștepte,
S-aștepte până timpu-o să se-ndrepte.
Vuiește lung al strungului ecou,
Ca o imensă strună încordată.
E mohorât prietenul meu nou
Și-i totuși mai febril ca niciodată.
Șuieră șerpii șpănului și curg,
Metalul își rotește curba rază.
Prietenul îmi pare un chirurg
Ce viața unui om salvează,
Deși o piesă de tractor când faci,
De obicei nu semeni cu un vraci.
– Ce-atâta grabă-n gesturile tale,
De ce atâta încordare-ți ceri?
În ale tale palme minerale
De unde ai nestinsele puteri?
– Vezi, ploaia și zapada și-au dat mâna,
Alături bat cu pașii uzi țărâna,
Împotmoliți la marginea miriștii
Nerăbdători așteaptă tractoriștii
Iar când pământul s-o zvânta sub soare,
Vor trebui tractoare multe, noi,
Ca timpul scurs și fără înturnare
Să-l smulgă tractoriștii înapoi!
Puterile acelor ce-ar munci,
Dar sunt siliți îndurerați s-aștepte,
În vinele prietenului bat
Și-n limpezimea gândurilor drepte;
El a primit prin vine nevăzute
Neliniștile care fierb în ei.
Aceasta-i solidaritatea clasei
Și-i inima prietenilor mei.
… S-a înecat lumina-n pâcle grele
Și bezne reci au pâlpâit pe lut.
Mi-am însoțit prietenul acasă
Și prin grădina-i tristă am trecut.
În pâlcuri liliacul timpuriu
Se legăna scheletic și pustiu,
Cu crengile-n cârlig, ca niste căngi.
Muguri căzuți se destrămau sub crengi…
M-a întrebat cu voce sugrumată:
– Tu ce zici? Mai înmugurește-o dată?
Apoi cu degetele aspre, groase,
Arse de șpan și de rugină roase,
Mi-a arătat ce mari erau să fie
Mugurii fini de floare timpurie…
Prietene cu degete de colos
Ce dă măsura gingașiei florii,
Iubești o floare-atâta de duios,
Cum stiu să o iubească visătorii.
Prietene, te doare moartea ei
Cum poate doar pe-un mare om să-l doară…
Și-ai dat măsura plinei frumuseți
Când degetele-ți floarea măsurară
Dar nu știi? Liliacul timpuriu
Mai poate-nmuguri și-a doua oară.
Tu ești puterea care-nsuflețește
Pământul – și-l preface bun și viu.
Tu răsădești în inimile noastre
Și-n cântec liliacul timpuriu.
(Liliacul timpuriu, 1956)
Câte Flori neştiute în Pădure rămân
Pierind pe Dealuri, prin Fâneţe
Fără Puterea de a-şi cunoaşte
Nebănuita Frumuseţe –
Şi câte-şi risipesc în Vânt
Nepieritor şi tainic Nimbul sfânt –
Fără să ştie ce Fior
În Suflet strecura-ne-vor.
(traducerea Ileana Mihai-Ştefănescu)
How many Flowers fail in Wood –
Or perish from the Hill –
Without the privilege to know
That they are Beautiful –
How many cast a nameless Pod
Upon the nearest Breeze –
Unconscious of the Scarlet Freight –
It bear to Other Eyes –
Si am adus pamantului, trist si chinuit, inima mea drept ofranda si, adesea, in noaptea fermecata, i-am jurat ca-l voi iubi cu credinta pana la moarte, fara teama, cu povara sa apasatoare de hazard, si ca nu voi dispretui nici una din tainele sale. Astfel, m-am legat de el pe viata.
Aicea totul seamănă cu tine
Sau poate eu asemănări îți caut;
Flori de ninsoare mari, diamantine,
Suavi mesteceni-melodii de flaut.
Brazii înalți și copleșiți de nea
Par crini enormi acoperiți de floare-
Cu dorul meu de pretutindenea
Te caut ca o plantă suitoare.
În șarpele de fum ce suie lin
Făptura ta subțire se mlădie,
Vântul de nord în fulgii care vin
Te spulberă, te-adoarme și te-nvie.
Cețuri târzii – flori de ninsoare, flori
Tresar și se-nfioară omenește,
Si parcă însăși noaptea uneori
Cu ochii tăi de-aproape mă privește.
O, ceas de taină – clipele dispar,
E numai gândul meu umblând aiurea.
Si neaua cu sclipiri de nenufar
Trecând prin mine, bântuie pădurea.
Sunt numai eu care mi-aduc aminte…
Din toate-ai disparut, nu te mai vezi.
Doar inima cu dorul ei fierbinte
Topește-n jur imensele zăpezi.
(Miraj de iarnă)
Mi-a răsărit în suflet dorul
Ca o plăpândă floare-albastră,
Şi-ntr-un amurg de seară dulce
A înflorit iubirea noastră, –
Dar tu te-ai îngrijit, iubito,
Mai mult de floare, ca de glastră…
În taina nopţilor tăcute,
Când clipele se pierd mai greu,
Eu am hrănit cu lacrimi floarea
Ce-ntinerind creştea mereu,
Dar azi chemând uitarea sfântă
Smulg floarea sufletului meu.
(Mi-a răsărit în suflet dorul…)
Patima este intotdeauna o taina si nu poate fi deslusita si, din pacate, este sigur ca viata nu-i cruta pe copiii ei cei mai frumosi si ca adesea cei mai minunati oameni trebuie sa iubeasca tocmai ceea ce ii distruge.
Toate limbile si tainele si toate stiintele n-au sa fie nimic fara iubire, care e marinimoasa, rabdatoare, care nu face rau, nu doreste onoruri, indura totul, crede oricui, spera mereu si invinge.