Citate de Charles Baudelaire

Amestecul dintre grotesc si tragic este agreabil pentru spirit, asa cum sunt disonantele pentru urechile blazate.

Nu-ţi trebuie statui, nici osanale, Căci versul tău cel ferecat în zale Mai tare-i decât bronzul şi granitul. (Statuii lui Eminescu)

Se poate prevedea ziua cand, fonograful si cinematografia devenind singurele forme de imprimare folosite, poetii vor avea o libertate fara precedent. (Spiritul nou si poetii) © CCC

Poetul să nu aibă decât un model: natura; și o călăuză: adevărul. (Un poet)

Voi trăi în orice cântec, orice frunză-mi va fi soră Orice fir de iarbă prieten, orice seară auroră, Orice foşnet frate dulce, casă-mi va fi orice zare, Căci prin toate trece veşnic harfa mea nemuritoare.

Cand locul rezervat poetului nu e gol, el e primejdios.

Poetul, ca si soldatul, nu are viata personala.

La ce bun poeţii în timpuri de restrişte?

Cine nu stie sa fie singur intr-o multime, nu stie sa-si populeze solitudinea.

Vreau să fiu un poet nou atît în formă, cît şi în fond, dar – în opoziţie cu unii moderni care nu au o bază suficientă a artei lor – am gustul profund al marilor epoci, adică vreau să spun că stimez infinit Marele Secol şi, în mod particular, pe cei care au dreptul să se cheme clasici.

Un mare poet este mai puţin un inventator şi mai mult un deschizător de drumuri. (Căutarea lui Averroes)

Pictorii au uitat peisajul marilor orase, adica colectia de maretii si frumuseti rezultand din importante aglomerari de oameni si de monumente, farmecul profund si complicat al unei capitale in varsta, imbatranite in gloria si in framantarile vietii.

Poete, să nu cauţi la dragostea mulţimii, Căci zgomotul de slavă va trece-ntr-un minut, Vei auzi judeţul și râsetul prostimii, Dar să ramâi ca stânca posomorât, tăcut. Ești crai: trăiește singur. Pe slobodul tău drum Te du, unde te cheamă al minţii tale zbor, Desăvârseste-ţi roada gândurilor de dor Și n-aștepta răsplata a trudei nicidecum. Ea este-n tine. Tu-ţi esti înaltul tău judeţ Ce aspru-ţi hotărăște al muncii tale preţ. Esti mulţumit, artiste, ne-ndoios?... Atunci Copilăroasa gloată hulească-te-n zadar Și clatine-ţi temeiul sfințitului altar Și pângărească-ţi vatra înaltei tale munci. (Poetului)

Poetul este un intermediar între zei şi oameni. În felul acesta, prezenţa lui trebuie să fie o permanenţă şi, îndeosebi în contextul unor vremuri de restrişte, misiunea lui devine extrem de importantă. Există epoci în care se subţiază prezenţa divinului, fie că se afirmă cumplita vorbă a lui Nietzsche, că „Dumnezeu a murit”, fie că se găseşte o formulă ceva mai acceptabilă, ca aceea a lui Martin Buber, că „din când în când se petrec adevărate eclipse de Dumnezeu”. Evreul Martin Buber se referea îndeosebi la perioada de la mijlocul acestui veac, când a avut loc Holocaustul şi când multă lume, intelectuali şi evrei, şi de altă origine, şi-au pus întrebarea dacă se mai poate vorbi despre o prezenţă a lui Dumnezeu, susţinută cu fervoare în momentul în care se petrec asemenea grozăvii, asemenea demonii ale istoriei. Ori absenţa totală, ori intrarea în eclipsă a Divinului justifică prezenţa poetului ca intermediar între zei şi oameni. Şi cu cât vremurile sunt mai încărcate de restrişte, cu cât prigoana împotriva a ceea ce constituie omenia din om este mai puternică, cu atât şi sarcina aceasta devine mai importantă, mai imperioasă, mai necesară. Eu nu văd altă justificare a poetului care să redea aşa cum a avut-o cândva întreaga demnitate şi întreaga pondere a misiunii sale. Nu văd o altă interpretare care să restituie această dimensiune lăuntrică mai potrivită chiar pentru timpul pe care îl parcurgem noi acum, când restriştea nu este aşa de cumplită ca în urmă cu câteva decenii, dar când umanitatea trece totuşi printr-o perioadă de criză spirituală.

Numai datorita unei neintelegeri universale toata lumea este de acord. Pentru ca daca, din nenorocire, oamenii s-ar intelege intre ei, n-ar fi niciodata de acord.

Nu poti uita ca timpul trece decat intrebuintandu-l.

Nu dispretuiti sensibilitatea nimanui; sensibilitatea fiecaruia e propriul sau geniu. (Rachete)

Poezia si progresul sunt precum doi oameni ambitiosi care se urasc reciproc cu o ura instinctiva, iar cand se intalnesc pe acelasi drum, unul dintre ei trebuie sa cedeze.

Moartea unui poet adevărat nu este un sfârşit, este numai o reacţie chimică menită să separe aurul de impurităţi.