Aceste crochiuri, care se nasc într-o clipă în febra inspiraţiei, exprimă ideea autorului lor în câteva linii, în timp ce, pe de altă parte, prea mult efort şi sârguinţă slăbesc uneori vitalitatea şi puterile celor care nu ştiu niciodată când să se oprească.
© CCC
Oamenii de geniu realizează uneori cel mai mult atunci când lucrează cel mai puțin, pentru că se gândesc la invenții și își formează în minte ideea perfectă pe care apoi o exprimă cu mâinile lor.
© CCC
Arta își datorează originea Naturii însăși… această creație frumoasă, lumea, a furnizat primul model, în timp ce profesorul inițial a fost acea inteligență divină care nu numai că ne-a făcut superiori celorlalte animale, dar ne-a făcut ca Dumnezeu Însuși, dacă îmi pot îngădui să spun.
© CCC
Ce mai întrebaţi? Ce-am pus eu la cale şi n-a mers? Mai ales pentru căsătorii, sunt cum nu se poate mai dibace. Nu se află pe lume făpturi să nu mi le împerechez cât ai clipi din ochi şi cred că dacă mi-aş pune în minte, l-aş însura chiar pe Padişah cu Republica Veneţiei.
(Avarul, replica Frosinei)
Zău, dacă mă dumiresc cum e mai bine! Când spui drept, te cotonogeşte cu bâta – când minţi, te trimit la spânzurătoare!
(Avarul, replica Jupânului Jacques)
Am stat în Veneția pe Puntea Suspinelor,
Palat, de-o parte și temniță, de alta.
(Pelerinajul lui Childe Harold, 1812-1818)
Puntea Suspinelor (în italiană, Ponte dei Sospiri) a fost construită la începutul secolului al XVII-lea pentru a lega camerele de interogatoriu din Palatul Dogilor cu închisoarea, palatul fiind despărțit de aceasta doar printr-un canal.
Această punte-pasarelă, acoperită, are două coridoare paralele și trece peste Rio de Palazzo o de Canonica (Râul Palatului sau Râul Canonicului).
Numele Puntea Suspinelor sugerează oftatul prizonierilor duși în fața judecătorilor, în timpul ultimei lor priviri spre Veneția. Era așadar ultima imagine a libertății pentru cei ce urmau să-și încheie zilele în închisoare.
Există mai multe poduri cu același nume, în special în Cambridge și Oxford.
Puntea a fost denumită astfel de poetul englez Lord Byron, într-unul dintre poemele sale din secolul al XIX-lea, Pelerinajul lui Childe Harold.
Ideea că o naţiune poate ajunge la prosperitate cu ajutorul taxelor este una dintre cele mai rudimentare iluzii care a încurcat vreodată mintea umană.
În Veneția cea roșie,
Nici o barcă nu se clintește,
Nici un pescar nu e în apă,
Nici un felinar nu e aprins.
(În Veneția cea roșie, 1828)
© CCC
Datoriile mele faţă de Veneţia, datorii de onoare, dacă au existat vreodată, erau greu de suportat.
(Confesiuni)
© CCC