Am cules această crenguță de iarbă-neagră,
Toamna a murit, îți amintești…
Nu ne vom mai revedea pe pământ.
Mireasma timpului, crenguța de iarbă-neagră
Și amintește-ți că te-aștept.
(Adio / vol. Alcooluri)
Poezie scrisă în 1913, după despărțirea de pictorița Marie Laurencin în anul 1912.
© CCC
Pe sub podul Mirabeau curge Sena cuminte
Şi iubirile noastre —
Se cade poate să-mi aduc aminte —
După restrişti totdeauna venea bucuria fierbinte.
Noaptea vine, sună ceasul bătrân,
Zilele trec, eu rămân.
Faţă-n faţă să stăm, mână-n mână
În timp ce pe sub podul
Braţelor noastre curge şi se-ngână
Unda privirilor de-atâta timp străină.
Noaptea vine, sună ceasul bătrân,
Zilele trec, eu rămân.
Se duc iubirile ca apa curgătoare,
Se duc iubirile —
Cât de înceată-i viaţa când doare
Și cât de aprigă speranţa arzătoare.
Noaptea vine, sună ceasul bătrân,
Zilele trec, eu rămân.
Zilele trec, săptămânile trec înainte,
Nici timpurile duse
Nu revin, nici iubirea fierbinte —
Pe sub podul Mirabeau curge Sena cuminte.
Noaptea vine, sună ceasul bătrân,
Zilele trec, eu rămân.
(Podul Mirabeau)
Poezie scrisă după despărțirea de pictorița Marie Laurencin în 1912.
Pe aceeaşi ulicioară
Bate luna în fereşti,
Numai tu de după gratii
Vecinic nu te mai iveşti!
Şi aceiaşi pomi în floare
Crengi întind peste zaplaz,
Numai zilele trecute
Nu le fac să fie azi.
Altul este al tău suflet,
Alţii ochii tăi acum,
Numai eu, rămas acelaşi,
Bat mereu acelaşi drum.
Ah, subţire şi gingaşă
Tu păşeai încet, încet,
Dulce îmi veneai în umbra
Tăinuitului boschet
Şi lăsându-te la pieptu-mi,
Nu ştiam ce-i pe pământ,
Ne spuneam atât de multe
Făr-a zice un cuvânt.
Sărutări erau răspunsul
La-ntrebări îndeosebi,
Şi de alte cele-n lume
N-aveai vreme să întrebi.
Şi în farmecul vieţii-mi
Nu ştiam că-i tot aceea
De te razimi de o umbră
Sau de crezi ce-a zis femeia.
Vântul tremură-n perdele
Astăzi ca şi alte dăţi,
Numai tu de după ele
Vecinic nu te mai arăţi!
Se va scufunda mireasma acră a teilor
în noaptea ploioasă. Va fi golit
timpul de bucurie, mânia sa,
acea mușcătură de fulger exploziv.
Rămâne întredeschisă indolența,
amintirea unui gest, a unei silabe,
ca un zbor ușor de păsări
printre aburi de ceață. Și încă mai aștepți,
nu știu ce anume, rătăcirea mea; poate
ceasul care să decidă, care să recheme
începutul sau sfârșitul: soartă egală,
de acum încolo. Aici negrul fum al incendiilor
încă mai usucă gâtul. Dacă poți,
uită acel gust de sulf
și de teamă. Cuvintele ne obosesc,
urcă din nou dintr-o apă blestemată;
poate inima ne rămâne, poate inima…
(Zi după zi)
Traducere: Nicolae Zărnescu
O, dacă Soarta ne unea,
Cum îmi juraseși, mi se pare,
N-aș mai fi fost, în pacea mea,
De-atâtea nebunii în stare!
De vină tu ești, deci, deși
Certat sunt eu, pentru păcate,
De cei ce n-au de unde ști
Că tu ai rupt logodna, poate.
Mi-era, ca și al tău, curat
Pe-atuncea sufletul, de-aceea
Putea curma orice păcat. –
Azi, altuia îi ești femeia!
Aș fi în stare să-i zdrobesc
Și liniștea și fericirea,
Dar pentru că te mai iubesc, regret
Nu-l pot urî – așa mi-e firea!
De când plecat-ai, în zadar
Îmi caut tihna, chip de înger!
Tot ce găseam la tine, doar
La multe caut azi, și sânger!
Adio, deci, nu te regret,
Nădejdea-n ajutor nu-mi vine;
Mândria însă-ncet, încet,
M-o face să te-alung din mine!
(…)
Azi, caut alte bucurii:
În câte o ceată zgomotoasă
(Pe gânduri, aș înnebuni!)
Încerc sa uit tot ce m-apasă.
Dar chiar așa, câte un gând
Se mai strecoară prin beție, –
Și diavolii m-ar plânge – aflând
Că te-am pierdut pentru vecie!
(Unei doamne)
Aşadar, ea îmi spuse că ieşise în ziua aceea din casă, cu flori galbene în braţe, ca eu, în sfârşit, s-o găsesc, şi că, dacă nu ne-am fi întâlnit, s-ar fi otrăvit, pentru că viaţa-i era pustie. Da, dragostea ne lovise fulgerător, am înţeles acest lucru chiar în aceeaşi zi, chiar peste un ceas, când ne-am pomenit, fără să ne dăm seama, lângă zidul Kremlinului, pe chei. Stăteam de vorbă, ca şi cum nu ne-am fi despărţit decât ieri, parcă ne cunoşteam de ani şi ani.
(Maestrul și Margareta)
De vrei, voi înceta să mai cânt.
De privirea mea face mereu
să-ţi zvâcnească inima,
voi întoarce privirea de la tine.
De te cutremuri la întâlnirea mea,
mă voi depărta din calea paşilor tăi.
De fiinţa-mi te stinghereşte –
atunci când flori îşi împletesc degetele tale –
voi fugi din grădina-ţi singuratică.
De apa pârâiaşului tău e neliniştită
la trecerea corăbiei mele,
nu voi mai vâsli spre ţărmul tău.
Este frumoasă sau urâtă despărțirea, este moral sau imoral să te desparți de cineva…? Nu s-au găsit răspunsuri. Cea mai imorală despărțire este MOARTEA. Ea este singura care ne desparte, cu cea mai precisă artă, de tot ceea ce iubim, de tot ce încă mai dorim – VIAȚA.
(Arta despărțirii)
Suferinta mea de acum e viata mea… Fara dragostea mea pentru tine, nu ma mai inchipui in viata decat in stare de dementa, poate… Sa traiesc fara sa te iubesc ar fi pentru mine ca si cand nu as mai simti caldura soarelui, umezeala apei, si totusi as trai… Vreau sa te iubesc pentru totdeauna, nu vreau sa ma despart de sentimentul meu. Cred ca asta-i motivul pentru care nu vreau sa mor.
Şi astfel, petrece-ţi această clipă, şi anume viaţa ta, în armonie cu natura, şi pe urmă desparte-te de viaţă la fel de uşor ca o prună coaptă de ram: lăudând natura şi exprimându-ţi recunoştinţa faţă de pomul care ţi-a dat viată.