Citate despre Despartire

A pleca inseamna a muri putin; Inseamna a muri in cel pe care il iubesti: Lasi in urma o parte din tine insuti In orice clipa si in orice loc.   Inseamna intotdeauna regretul unui juramant, Ultimul vers al unui poem; A pleca inseamna a muri putin. Inseamna a muri in cel pe care il iubesti.   Si pleci ca intr-un joc, Si pana la ultimul ramas bun Sufletul i-l ravasesti, I-l ravasesti cu fiecare ramas bun... A pleca inseamna a muri puțin. (Rondel de adio) © CCC

O, dacă Soarta ne unea, Cum îmi juraseși, mi se pare, N-aș mai fi fost, în pacea mea, De-atâtea nebunii în stare!   De vină tu ești, deci, deși Certat sunt eu, pentru păcate, De cei ce n-au de unde ști Că tu ai rupt logodna, poate.   Mi-era, ca și al tău, curat Pe-atuncea sufletul, de-aceea Putea curma orice păcat. - Azi, altuia îi ești femeia!   Aș fi în stare să-i zdrobesc Și liniștea și fericirea, Dar pentru că te mai iubesc, regret Nu-l pot urî - așa mi-e firea!   De când plecat-ai, în zadar Îmi caut tihna, chip de înger! Tot ce găseam la tine, doar La multe caut azi, și sânger!   Adio, deci, nu te regret, Nădejdea-n ajutor nu-mi vine; Mândria însă-ncet, încet, M-o face să te-alung din mine! (…)   Azi, caut alte bucurii: În câte o ceată zgomotoasă (Pe gânduri, aș înnebuni!) Încerc sa uit tot ce m-apasă.   Dar chiar așa, câte un gând Se mai strecoară prin beție, - Și diavolii m-ar plânge - aflând Că te-am pierdut pentru vecie! (Unei doamne)

Trăim în Caragiale, visând la Eminescu.

Pe aceeaşi ulicioară Bate luna în fereşti, Numai tu de după gratii Vecinic nu te mai iveşti! Şi aceiaşi pomi în floare Crengi întind peste zaplaz, Numai zilele trecute Nu le fac să fie azi. Altul este al tău suflet, Alţii ochii tăi acum, Numai eu, rămas acelaşi, Bat mereu acelaşi drum. Ah, subţire şi gingaşă Tu păşeai încet, încet, Dulce îmi veneai în umbra Tăinuitului boschet Şi lăsându-te la pieptu-mi, Nu ştiam ce-i pe pământ, Ne spuneam atât de multe Făr-a zice un cuvânt. Sărutări erau răspunsul La-ntrebări îndeosebi, Şi de alte cele-n lume N-aveai vreme să întrebi. Şi în farmecul vieţii-mi Nu ştiam că-i tot aceea De te razimi de o umbră Sau de crezi ce-a zis femeia. Vântul tremură-n perdele Astăzi ca şi alte dăţi, Numai tu de după ele Vecinic nu te mai arăţi!

…Nu poate fi numai Eminescu omul deplin al culturii române după cum susţinea Constantin Noica. Mai există la noi o dimensiune la fel de importantă, la fel de mare, ţinând tot de esenţă, care ne este eminesciană, nu ţine de dimensiunea Eminescu. Este vorba despre dimensiunea Caragiale. Există în noi un Hyperion foarte puternic, pe care îl iubim foarte mult, prin care am vrea să fim cu toţii recunoscuţi. Dar mai e în noi şi un Mitică la fel de puternic, pe care nu ni-l revendicăm, deseori mulţi dintre noi nu ni-l recunoaştem, deseori mulţi dintre noi îl condamnăm fără să ştim despre ce este vorba, ne lepădăm de el ca şi cum ar fi un lucru de ruşine. Mitică şi Hyperion sunt cele două euri – componente ale sufletului românesc. Fără unul din ele suntem parţiali, nu suntem întregi. Deci, omul deplin al culturii române, dacă ar fi fost să existe, ca persoană fizică, ar fi trebuit să poarte pe buletinul de identitate: nume – Eminescu; prenume – Caragiale.

Grav e că dumneavoastră chiar credeţi că vorbiţi limba română şi nici nu vă trece prin cap, poate niciunuia, că de fapt sînteţi vorbiţi de limba română. Limba română este mult mai inteligentă decît românii!

În viață, sentimentul onoarei e totul!

Eu nu accept condiţia geniului în afara conştiinţei de sine. Eminescu, care era genial realmente, să nu-mi spună nimeni că nu avea conştiinţa genialităţii lui. Nu cred un asemenea lucru. Nu cred în geniile care se ignoră. E foarte clar pentru mine că atât Eminescu, cât şi Caragiale aveau conştiinţa genialităţii lor. Asta înseamnă că aveau şi conştiinţa apartenenţei. Ştiau cu siguranţă unul despre celălalt că exprimă o anumită porţiune din sufletul românesc, nu superioară una alteia, căci asemenea ierarhii sunt absurde, ci o porţiune esenţială.

A pleca inseamna a muri putin; Inseamna a muri in cel pe care il iubesti: Lasi in urma o parte din tine insuti In orice clipa si in orice loc. (Rondel de adio) © CCC

Trei sînt miturile naţionale fundamentale care îl preocupau pe critic [Laurențiu Ulici]: Mioriţa, Meşterul Manole şi Luceafărul eminescian. Le va evidenţia unicitatea, definindu-le aproape aforistic: „Mioriţa e cea dintîi expresie autohtonă artistică a istoriei noastre, dar o expresie autohtonă pe toată durata ei. Ea ne spaţializează în daco-romanitate, aşa cum mitul meşterului Manole, plecînd la începuturi dintr-o idee creştină, ne fixează în spaţiul european. Ciobanul Mioriţei este omul acestui pămînt, Manole, cum se va vedea, omul fără identitate etnică precizată, europeanul. Căci ciobanul şi Manole sînt una: ipostaza privată şi ipostaza generală a aceluiaşi individ, altfel spus: figura psihică şi figura spirituală…“ „Manole-creatorul atinge universalitatea prin esenţializarea specificului său etnic. Cele două balade sînt, aşadar, complementare, în privinţa sensului, desigur; calmului contemplativ al ciobanului, Manole îi adaugă vocaţia creaţiei. Geniul poetului anonim realiza o excepţională sinteză metaforică a aspiraţiilor noastre de-a lungul a două milenii. Fenomenul avea să-l impresioneze, mai mult decît se crede, pe Eminescu. Luceafărul fiind primul dintre argumente.“ Poemul eminescian este o „prelungire ideatic-superioară“ a celor două balade. Specificul etnic este redat, în completitudinea sa, de Mioriţa, la rîndu-i prezent, în continuare, ca temelie a universalităţii în Manole, pentru ca, în final, ne atenţionează Laurenţiu Ulici, să fie cu totul înglobat în universal prin Luceafărul. Astfel, în viziunea criticului, cele trei capodopere ale poeziei naţionale închid cercul construcţiei noastre psihice care urcă de la etnic, de aici la universal cu tot cu etnic, pentru a accede, prin Luceafărul, pe o treaptă mai înaltă a spiritualităţii. Această, abia schiţată, fenomenologie a specificităţii noastre îl va preocupa întreaga viaţă şi urma a se finaliza în incitanta lucrare Mitică şi Hyperion, anunţată – au şi apărut cîteva fragmente, dar nepublicată încă în momentul dispariţiei sale surprinzătoare şi tot pe atît de năprasnice. (Cassian Maria Spiridon)

Un om părăsit, de obicei îl urăşte pe cel care-a provocat despărţirea şi-i află tot felul de lipsuri, de micimi de suflet şi se-nvinuieşte că s-a-nşelat asupra acelui partener dezertor.

Ultimul ramas bun in dragoste este acela care nu se spune.

Aicea totul seamănă cu tine Sau poate eu asemănări îți caut; Flori de ninsoare mari, diamantine, Suavi mesteceni-melodii de flaut. Brazii înalți și copleșiți de nea Par crini enormi acoperiți de floare- Cu dorul meu de pretutindenea Te caut ca o plantă suitoare. În șarpele de fum ce suie lin Făptura ta subțire se mlădie, Vântul de nord în fulgii care vin Te spulberă, te-adoarme și te-nvie. Cețuri târzii - flori de ninsoare, flori Tresar și se-nfioară omenește, Si parcă însăși noaptea uneori Cu ochii tăi de-aproape mă privește. O, ceas de taină - clipele dispar, E numai gândul meu umblând aiurea. Si neaua cu sclipiri de nenufar Trecând prin mine, bântuie pădurea. Sunt numai eu care mi-aduc aminte… Din toate-ai disparut, nu te mai vezi. Doar inima cu dorul ei fierbinte Topește-n jur imensele zăpezi. (Miraj de iarnă)

De cînd m-am despărţit de tine, consider bărbaţii posibili în viaţa mea ca pe-o excursie, ca pe-o vacanţă. O excursie, o vacanţă pot fi frumoase, de neuitat „ca tine, Pavele”, dar nu sunt un stîlp pe care să-ţi sprijini existenţa.

Am cules această crenguță de iarbă-neagră, Toamna a murit, îți amintești... Nu ne vom mai revedea pe pământ. Mireasma timpului, crenguța de iarbă-neagră Și amintește-ți că te-aștept. (Adio / vol. Alcooluri) Poezie scrisă în 1913, după despărțirea de pictorița Marie Laurencin în anul 1912. © CCC

Se va scufunda mireasma acră a teilor în noaptea ploioasă. Va fi golit timpul de bucurie, mânia sa, acea mușcătură de fulger exploziv. Rămâne întredeschisă indolența, amintirea unui gest, a unei silabe, ca un zbor ușor de păsări printre aburi de ceață. Și încă mai aștepți, nu știu ce anume, rătăcirea mea; poate ceasul care să decidă, care să recheme începutul sau sfârșitul: soartă egală, de acum încolo. Aici negrul fum al incendiilor încă mai usucă gâtul. Dacă poți, uită acel gust de sulf și de teamă. Cuvintele ne obosesc, urcă din nou dintr-o apă blestemată; poate inima ne rămâne, poate inima... (Zi după zi) Traducere: Nicolae Zărnescu

Oh! Cat este de crud sa iubesti atunci cand te-ai despartit de fiinta iubita! © CCC

Să te desparți de lucrurile reale, scrie Chateaubriand, nu înseamnă nimic. Dar să te desparți de amintiri! Inima se frânge atunci când te desparți de vise. (Frumoasă a fost această viață) © CCC

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci. Te urmăream de-a lungul molatecii poteci, Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi. Nu te-ai uitat o dată înapoi!   Ţi-as fi făcut un semn, după plecare, Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?   Voiam să pleci, voiam şi să rămâi. Ai ascultat de gândul ce-l dintâi. Nu te oprise gândul fără glas. De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Este frumoasă sau urâtă despărțirea, este moral sau imoral să te desparți de cineva...? Nu s-au găsit răspunsuri. Cea mai imorală despărțire este MOARTEA. Ea este singura care ne desparte, cu cea mai precisă artă, de tot ceea ce iubim, de tot ce încă mai dorim – VIAȚA. (Arta despărțirii)