Odi profanum vulgus.
(Horațiu, „Ode”, III, 1, 4)
Urăsc mulțimea ignorantă.
Cu aceste cuvinte începe prima strofă a celei de-a treia cărți din Odele (Carmina) lui Horațiu.
Horațiu își exprimă detașarea față de oamenii incapabili să-i înțeleagă opera, specificând că numai o elită va putea înțelege și aprecia ceea ce spune. Astfel, poetul dorea ca opera sa să fie apreciată numai de cunoscători. Cuvintele au căpătat un sens ironic, desemnând infatuarea scriitorilor care cred că este înjositor pentru ei să fie înțeleși de oricine.
Ulterior, expresia a devenit un proverb prin care se exprimă o superioritate disprețuitoare față de masa plebeiană, față de omul din popor, considerat profan și ignorant și care nu reușește să aprecieze frumusețea poeziei.
© CCC
Cea mai patimasa este ura impotriva celor mai apropiati.
Ferme acerrima proximorum odia.
(Tacitus, Historia)
E un lucru omenesc sa fii urat de acela pe care l-ai ofensat.
Proprium humani ingenii est odisse quem laeseris.
(Tacitus, Agricola)
Ura ascunsa e mai rea decat cea fatisa.
Peiora sunt tecta odia, quam aperta.
(Seneca Philosophus, De moribus)
Trei rele trebuie sa fie evitate: ura, invidia, dispretul.
Tria vitanda: odium, invidia, contemptus.
(Seneca Philosophus, Epistulae)
Cand invingatorul a depus armele, se cuvine ca si cel invins sa lase la o parte ura.
Quum victor arma posuit, et victum decet odia deponere.
(Seneca Philosophus, Hercules furens)
Cine uraste viciile uraste si pe oamenii care le au.
Qui vitia odit, homines odit.
(Plinius Junior, Epistulae)
Oamenii tristi ii urasc pe cei ce rad; cel vesel pe cel trist.
Oderunt hilarem tristes, tristemque iocosi.
(Horatius, Epistulae)