Aniversari 11 mai
1904: Salvador Dalí, pictor suprarealist, sculptor, designer, gravor, grafician și eseist spaniol (d. 1989)
Dalí a fost un desenator talentat, cunoscut pentru imaginile frapante şi bizare din opera sa suprarealista. Abilitatile sale picturale sunt adesea atribuite influenţei maestrilor Renaşterii. Cea mai cunoscută lucrare a sa, Persistenta memoriei, a fost finalizată în 1931, cand avea 27 de ani. Repertoriul artistic expansiv al lui Dali a inclus filmul, sculptura si fotografia in colaborare cu o serie de artişti din diverse domenii.
Dali Atomicus (fotografie)
Sculpturi realizate de Dali
Salvador Dali s-a nascut pe 11 mai 1904 la Figueres, in Catalonia, Spania. Aici si-a petrecut o parte a copilariei, apoi se va muta impreuna cu familia la Barcelona si ulterior la Cadaques, unde tatal sau, notar, avea o casa. Interesul lui Dali pentru pictura s-a manifestat foarte devreme, primele incercări facandu-le pe cutii de carton pentru pălării, primite de la mătușa sa, croitoreasă de lux. Primele sale picturi care s-au pastrat dovedesc un talent precoce, inca de la varsta de 6 ani. Părinții il trimit in localitatea Moula de la Torre, la fiul unor prieteni de familie, Ramon Pichot, pictor impresionist catalan. Convins de talentul lui Salvador, Pichot îi sugerează să-și continue studiile în Madrid.
Primele portrete ale familiei sale, in orasul spaniol, Cadaques, au deja o forta picturala uimitoare, cu influente impresioniste. Jucandu-se cu diverse materiale, la 14 ani, a amestecat pietrişul si culorile, creand Batranul in amurg (Old Man at Twilight sau Crepuscular Old Man, 1918). In 1917, la 13 ani, a urmat cursuri de desen, iar un an mai tarziu a expus, la teatrul municipal din Figueres, mai multe lucrari care au fost remarcate de doi critici celebri: Carlos Costa si Puig Pujades.
Batran in amurg
In 1921, a intrat la Academia de Arte Frumoase San-Fernando din Madrid, unde i-a cunoscut pe Federico García Lorca si Luis Buñuel. Relaţiile sale cu profesorii şi colegii (pe care ii dispreţuia, cum a scris mai tarziu) erau furtunoase. Decepționat de sistemul de predare, incită studenții la manifestări de protest si după multe escapade (inclusiv o arestare în 1923 pentru anarhism) a fost in cele din urmă exclus din şcoală, în 1926, după o ultima provocare, cand a refuzat să răspundă la întrebarea unui profesor, considerand ca nu avea nimic de invatat de la acesta.
In timpul petrecut la Academia de Arte Frumoase din Madrid, a regretat lipsa cunostintelor teoretice. Astfel a inceput o epocă de influenţe diverse, tanarul Dali imbibandu-se ca un burete de diverse tehnici: pointilism (Nud într-un peisaj, 1922), cubism (Autoportret cubist, 1923, Manechin barcelonez, 1927), Picasso (Venus şi marinarul, 1925).
Autoportret cubist
Manechin barcelonez
Sora sa mai mica, Ana-Maria, i-a servit deseori drept model in aceasta perioada, pozand adesea cu spatele, in fata unei ferestre.
Femeie la fereastra
A facut o prima calatorie la Paris, in 1926, unde l-a intalnit pe Picasso pentru care avea o admiratie deosebita. Stabilit la Paris, vine în contact cu ambianța intelectuală a capitalei Franței, in acel timp in plină efeverscență suprarealistă, și face cunoștință cu André Breton, Pablo Picasso, Joan Miró și Paul Eluard. In acest cerc suprarealist se împrietenește mai ales cu scriitorul francez René Crevel, care ii va dedica pictorului o broșură intitulată “Dalí sau antiobscurantismul” (1931). Este interesat de futuriștii italieni, apoi de “Școala de Metafizică” a lui Giorgio De Chirico, care ii va influența considerabil evoluția artistică.
Lecturile pasionate din Freud i-au trezit interesul pentru manifestările inconștientului în artă. Dupa ce a citit scrierile lui Sigmund Freud despre semnificatia erotica a imaginilor produse de subconstient, s-a alaturat suprarealistilor. Odata ce Dali si-a definit metoda, stilul sau s-a maturizat foarte repede, iar intre 1929-1937 a creat picturile care l-au facut cel mai cunoscut artist suprarealist din lume. Picturile sale descriu o lume onirica, in care obiectele obisnuite, pictate cu un realism meticulos, sunt juxtapuse, deformate sau metamorfozate in moduri bizare. De pilda, in cea mai faimoasa lucrare a sa, Persistenta memoriei (1931), niste ceasuri se topesc intr-un peisaj straniu.
Persistenta memoriei
Dezintegrarea persistentei memoriei
Impreuna cu Luis Buñuel a creat filmele suprarealiste Cainele andaluz (Un chien andalou, 1928) si Varsta de aur (L’Age d’or, 1930). Exclus din miscarea suprarealista dupa ce a adoptat un stil mai academic, a creat iconografii, bijuterii, design interior si ilustratie de carte.
In, 1932, la 28 de ani, Dali a participat la prima expoziţie suprarealista din Statele Unite şi a cunoscut un succes triumfal. Obisnuia sa foloseasca ideile Galei, soţia sa, incercand să-si vândă creatiile considerate adesea prea excentrice. Intre 1939 – 1948, a locuit permanent in New York, picturile sale reflectand descoperirile pe care le-a facut pe noul continent, expozițiile sale fiind incununate de succes, ceea ce il va propulsa spre delirul megalomaniei.
Artistul se complace intr-o mandrie provocatoare și creează teme in care apare, obsesiv, un univers sub semnul erotismului, sadismului, scatologiei și putrefacției. Se plimbă pe străzile New York-ului cu un clopoțel, pe care il folosește pentru a atrage atenția asupra sa – gandul că ar putea trece neobservat este pentru el la fel de insuportabil ca sărăcia și smerenia.
Cand acorda interviuri, vorbea despre sine la persoana a treia, folosind formularea “divinul Dalí” sau pur și simplu “divinul”. La un moment dat, a explicat in mod savant cum mănancă în fiecare dimineață jambon cu dulceață de trandafiri, cum inoată în fiecare zi douăzeci de minute, face o siestă de șapte minute, marturisind că frica de moarte nu il părăsește niciodată si sustinand că această spaimă este, impreună cu libido-ul, motorul creației lui.
Dupa razboi, numărul de lucrări s-a redus, dar Dalí isi petrecea incă iernile la Port Lligat, pictand adesea o lucrare mare pe an şi alte panze mai puţin ambiţioase. Aceasta a fost perioada Madonei din Port-Lligat (1950), Hristos de Sfântul Ioan al Crucii (1951), Corpus hypercubus (1954), Pescuitul tonului (1967) şi Toreadorul halucinogen (1970).
Hristos de Sfântul Ioan al Crucii
Corpus hypercubus
Toreadorul halucinogen
Pană in ultima perioadă a vieții lui, Dalí a continuat să alimenteze pană la extrem faima sa de artist excentric, original pană la limita delirului, devenit cu timpul prizonierul propriului său personaj, orgolios și imprevizibil. In 1975 a primit un titlu nobiliar, devine “marchiz de Pubol”, deoarece in acel timp locuia în castelul din Pubol, pe care i-l oferise Galei.
Plafonul Castelului din Pubol
Gala moare in 1982, iar in 1983 Dalí pictează ultimul său tablou, Coada de rândunică.
Coada de rândunică
După un accident in care suferă arsuri grave, se retrage din viața publică. Părăsește castelul și se adăpostește in turnul “Galatea” din al său “Teatro-Museo”, unde va muri în ziua de 23 ianuarie 1989, la Figueras, localitatea în care s-a născut.
Teatrul si muzeul Dali
Influente
A fost influentat de foarte tanar de o familie de artisti, Pitchot al carei fiu, Ramon Pitchot (1872-1925), pictor impresionist, a fost unul dintre primii impresionisti catalani. Il admira pe Renoir, dar il detesta pe Cézanne (“cel mai slab pictor francez”).
Mai mult decat orice altceva, Renaşterea italiană a fost pentru Dalí o referinta permanenta şi indispensabila. Dacă Dalí se considera cel mai bun artist al timpului său, recunostea că desenele sale “nu valoreaza aproape nimic” in comparatie cu cele ale marilor maeştri ai Renasterii. Admirator al lui Leonardo da Vinci (in care găseşte rădăcinile metodei sale paranoid-critice), l-a ridicat in slavi mult timp pe renascentistul Rafael Sanzio, proclamand ca acesta ar fi fost singurul capabil să il inteleaga daca i-ar fi fost contemporan.
Cap rafaelesc explodand
Spre sfârşitul vieţii sale, personajele lui Michelangelo au avut un rol considerabil în producţia sa picturală. A avut, de asemenea, toată viaţa lui, o admiraţie nelimitata pentru Velasquez. Vermeer a fost un alt maestru calauzitor, a carui tehnica a incercat mult timp sa o imite, iar uneori chiar reusea.
Il lauda incontinuu pe Meissonier (“o adevarata privighetoare a penelului”), caruia ii lipsea geniul, dar a carui tehnica incredibil de meticuloasa il impresiona. Picasso a fost un fel de frate mai mare care l-a intampinat cu bunavointa cand a ajuns la Paris. Dalí a fost toată viaţa in competitie cu Picasso, singurul artist contemporan căruia ii recunostea geniul ca fiind cel puţin egal cu al sau.
Tehnica
Dali isi revendica o tehnică foarte clasica, rămanând fidel picturii in ulei pentru aproape intreaga sa opera. Astfel, in pofida excentricitatilor sale cu intentia de a soca si a caracterului nonconformist, Dalí a fost totusi un pictor meticulos şi neobosit, compunandu-si cu minutiozitate panzele si realizandu-le cu o pedanterie asemanatoare maestrilor sai clasici, Raphaël sau Vermeer.
Dali in atelier
Lucra aproape intotdeauna foarte meticulos, cu desene pregatitoare foarte ingrijite şi o executie minutioasa, de multe ori cu ajutorul lupei. Unele lucrări minuscule dovedesc un adevarat talent de miniaturist (Primul portret al Galei, Portretul Galei cu doua cotlete de miel in echilibru pe umăr).
Suprarealismul
Intalnirea decisivă cu suprarealismul a eliberat extraordinara sa putere creatoare. A fost influenţat de René Magritte, dar a dobandit repede o suprematie incontestabila (Mierea este mai dulce decât sangele, 1926; Cenicitas – Little Ashes-, 1928).
Mierea este mai dulce ca sangele
Cenicitas – Little Ashes
Opera lui va fi de acum inainte plina de referinte personale, de multe ori criptate, pe care le va reutiliza dupa placul sau, precum figurile obsedante pe care le va folosi de multe ori in tablourile sale (Portretul lui Paul Eluard, 1929).
Paul Eluard (fostul sot al Galei)
Freud si psihanaliza
Ca şi alti suprarealişti, Dalí a fost fascinat de lucrările recente ale psihanalizei in care a găsit o bază ştiinţifică pentru cercetarile sale picturale privind fanteziile şi iluziile. Dali si-a dedicat din timpul sau pentru a participa la cercetarea teoretică asupra viselor si inconstientului şi a publicat cateva articole. Si-a dorit mult timp sa-l intalneasca pe Sigmund Freud, si acest lucru s-a intamplat in cele din urma datorită prietenului lor comun, Stefan Zweig, la Londra, în 1938. Dalí povestea cu umor despre aceasta intrevedere, in care a incercat sa-si prezinte lucrarile stiintifice lui Freud, imbatranit si bolnav, care nu a remarcat la Dali decat aspectul sau exterior, insa acesta i-ar fi spus lui Zweig: “Nu am vazut niciodata un prototip atat de perfect al spaniolului. Ce fanatic!”
Metoda parnoid-critica
Dalí era entuziasmat de mișcarea suprarealistă, in care vedea posibilitatea manifestării imaginației sale exuberante, unită cu virtuozitatea tehnică a desenului și a culorii. Datorită comportamentului său, in 1934 este exclus din grupul artiștilor suprarealiști, ceea ce nu-l impiedică să se considere singurul artist capabil de a capta “formele suprareale”. Ca alternativă la “automatismul psihic” preconizat de Breton, Salvador Dalí recurge la propriul său stil denumit “metoda paranoid-critică”.
Metoda paranoid-critică reprezinta, conform creatorului său, Salvador Dali, “o metodă spontană de cunoaştere iraţională, bazată pe obiectivarea critică şi sistematică a asociaţiilor şi interpretărilor delirante”, practic, o interpretare critică a reveriilor delirante.
Astfel, imaginile pe care pictorul incearcă să le fixeze pe panză derivă din agitația tulbure a inconștientului (paranoia) și reușesc sa capete formă numai datorită raționalizării delirului (momentul critic).
Acest limbaj pseudo-ştiinţific ale carui baze au fost furnizate de Dali in articolul sau, “El asno podrido”, in 1928, in revista de suprarealism“Suprarealismul in serviciul Revoluţiei”, descria un sistem care i-ar permite sa controleze şi sa-si utilizeze paranoia, cu intreaga sa gama de halucinaţii şi obsesii, intr-un scop creativ.
Din această metodă au rezultat imagini de o extraordinară fantezie, impinsa pană la stupefacție. Tehnica adoptată era aceea a maestrilor Renașterii, din care a preluat doar exactitatea desenului și cromatismul, nu insă si măsura echilibrului formal. In picturile sale prevalează efecte iluzioniste și o complexitate tematică care amintesc emfaza și exuberanța barocului iberic. Dalí recurge la spații largi, in care include o mare cantitate de elemente – oameni, animale, obiecte – intr-o combinație irațională a raporturilor acestora și la deformarea realității.
Tema imaginii duble sau multiple s-a instalat rapid incepand din anii 1930, ramanandu-i in continuare fidel in cea mai mare parte a carierei sale. Ochiul genial al lui Dali observa intr-o imagine anodina, o altă imagine pe care o folosea ca suport pentru a perturba realitatea si semnificatia panzei: Omul invizibil, 1929, este primul exemplu. De altfel, pană la sfarşitul carierei sale, il va captiva jocul cu ochiul privitorului (Cincizeci de picturi abstracte, care, privite de la doi yarzi, se transforma in trei figuri reprezentandu-l pe Lenin, mascat in chinez si care, privite de la 6 yarzi, apar ca un cap de tigru regal; Toreadorul halucinogen; Gala privind Marea Mediterana, care, la douăzeci de metri, devine un portret al lui Abraham Lincoln – Omagiu lui Rothko).
Cincizeci de picturi abstracte
Tridimensionalitatea
Descoperita in Gara din Perpignan, Dalí va face o pasiune la sfârşitul carierei sale din a picta imagini duble cu efect stereoscopic. Aceste lucrari sunt dificil de reprodus si sunt foarte numeroase in Muzeul Dalí (Atena arde!).
Gara din Perpignan
Atena arde!
Pasiunea pentru Gala
Elena Dmitrievna Delouvin Diakonova (1894-1982), cunoscuta sub numele de Gala, a intrat in viaţa pictorului in vara anului 1928, cand a venit in vacanta la invitatia lui Dali, impreuna cu sotul ei, Paul Eluard şi fiica lor Cecile, in Cadaques, unde Dali invitase un mic grup de suprarealisti parizieni. A fost dragoste la prima vedere, dar Salvador Dalí isi stapanea cu greu emoţia, ceea ce il facea sa izbucneasca in hohote râs de fiecare data cand se apropia de tanara femeie. Aceasta a reuşit să-l liniştească spunandu-i: “Micutul meu, nu ne vom mai desparti.”
Dali si Gala
Gala ii va aduce stabilitatea emoţională şi sexuală care ii lipseau tanarului Salvador. Ea a devenit iubita, sotia, muza si managerul sau, avand o vointa ferma si fiind priceputa in afaceri. Dali era timid si un barbat feciorelnic pana cand a cunoscut-o pe Gala, apoi a devenit un excentric si un maestru al auto-inscenarilor. A gasit in aceasta femeie voluntara partenerul ideal.
Gala va avea intotdeauna o influenţă protectoare şi maternala esenţiala pentru echilibrul pictorului. Ea va sti sa gestioneze in mod riguros si chiar dur interesele financiare ale cuplului. Casatoria lor a fost insă respinsă de către tatăl lui Dalí, care o numea “femeia”, nesuportand aceasta femeie divorţată si cu 10 ani mai mare decat fiul sau. S-au căsătorit civil şi religios in 1932, intr-un cadru intim, in 1958, după moartea lui Paul Eluard.
In pofida faptului ca erau doua personalitati nu prea romantice, au reuşit sa formeze pentru public imaginea unui cuplu pasional si bine sudat. Salvador Dalí nu a incetat niciodata sa-si slaveasca muza, sa o picteze si sa venereze influenta benefica asupra lui.
Avida Dollars
Artiştii şi intelectualii avangardisti ai secolului XX, inclusiv cei mai multi marxişti, au disimulat adesea legăturile lor stranse cu piaţa capitalistă a artei şi a literaturii. Cu toate acestea, Dalí, care adora să inoate impotriva curentului, si-a etalat mereu pasiunea sa pentru bani. Astfel, atunci cand André Breton, a vrut sa-l denigreze, supranumindu-l “Avida Dollars”, anagrama perfecta a numelui Salvador Dali, acesta va prelua supranumele, pentru a-l provoca, si l-a convertit intr-unul dintre simbolurile sale cele mai importante, astfel incat acesta va face parte de atunci incolo din propria “Legenda de Aur”.
De la stanga la dreapta: André Breton, Salvador Dali, Rene Crevel, Paul Eluard
In replica data lui Andre Breton, Dali a declarat că prudenţa l-a sfătuit inca din adolescenţă sa devina pe cat posibil “puţin multimilionar”. Mai tarziu, revenind la această chestiune, a spus: “André Breton, pentru a ironiza atracţia mea puternică pentru aur, a fost cel care a creat anagrama… Credea ca va pune la stâlpul infamiei admirabilul meu nume, dar nu a făcut nimic altceva decat sa compuna un talisman… America m-a primit ca pe un copil minune şi m-a acoperit de dolari… Aurul m-a iluminat şi bancherii sunt preoţii supremi ai religiei Daliniene.”
Nebunie şi delir
Dalí nu a incetat niciodata să repete una dintre afirmatiile sale cele mai cunoscute: “Singura diferenta dintre mine si un nebun este că eu nu sunt nebun”, dar recunoastea ca fara Gala ar fi devenit cu siguranta nebun in epoca lucrarii Spectrul sex-appeal-ului (1934). Delirul si, în special, delirul paranoid va rămâne un motor permanent al creativitatii sale.
Dalí si-a atribuit “dragostea pentru tot ce este aurit şi excesiv, pasiunea mea pentru lux şi dragostea pentru hainele orientale” unei asa-zise descendente arabe, pretinzând că strămoşii săi descindeau din mauri. Dalí a fost extrem de imaginativ şi a avut, de asemenea, o atractie bizara pentru etalarea unui comportament neobisnuit si grandios. Stilul excentric şi exhibitiile sale in public au atras uneori atenţia mai mult decat operele sale, spre disperarea celor care ii pretuiau opera şi spre iritarea criticilor.
Muzeul de Arta din Philadelphia
Opera sa, precum si publicitatea atrasa de excentricitatea, exhibitionismul si comportamentul sau au facut din Dali un om extrem de bogat. Grație aparițiilor excentrice și megalomaniei sale, Salvador Dalí a devenit o vedetă mondială, care a reușit să folosească forța mass-mediei pentru a-și spori averea și gloria.
Citeste si … Castelul Gala-Dali din Pubol
1366: Ana de Bohemia, prima soție a regelui Richard al II-lea al Angliei (d. 1394)
Fiica lui Carol al IV-lea, impărat al Sfantului Imperiu romano-german si rege al Boemiei și a Elisabetei de Pomerania. A fost membră a Casei de Luxembourg și prima soție a regelui Richard al II-lea al Angliei.
Căsătoria dintre Richard al II-lea si Ana de Boemia este strâns legată de Marea Schismă a Occidentului, care a condus la apariţia a doi pontifi rivali. Potrivit lui Eduard Perroy, Papa Urban al VI-lea a încurajat puternic aceasta căsătorie pentru a crea o alianţă între Anglia şi Sfântul Imperiu romano-german, astfel incat Anglia să fie mai puternică in fata Franţei şi a pontifului ei distinct, papa Clement. Acesta ar putea fi motivul pentru care căsătoria a avut loc, în pofida impopularitatii sale in randul nobilimii şi a membrilor Parlamentului.
Deşi lui Richard i s-a propus casatoria cu fiica lui Bernabo Visconti, senior al orasului Milano, care ar fi adus o zestre considerabila, a fost aleasa Ana, care nu a avut nicio zestre, ba chiar Richard a trebuit sa dea in schimb 20 000 de guldeni fratelui Anei, Wenceslas I al Sfântului Imperiu Roman. Interesele diplomatice au fost nesemnificative fata de alte aliante mai avantajoase care ar fi putut fi realizate. Singurul avantaj obtinut a fost posibilitatea comerciantilor englezi de a face comert in Boemia şi pe tot cuprinsul Sfantului Imperiu, in mod liber. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că această căsătorie a fost una impopulara.
La sosirea sa, Ana a fost aspru criticata de către cronicarii timpului, probabil din cauza aranjamentelor financiare ale căsătoriei, criticarea reginelor fiind o practica curenta in acea epoca. Cu toate acestea, Ana si Richard s-au căsătorit în catedrala Westminster Abbey, pe 22 ianuarie 1382, atunci când acestia aveau doar 15 ani fiecare. Dupa celebrarea ceremoniei au avut loc turniruri timp de mai multe zile. Tinerii casatoriti au plecat apoi in plimbare prin regat, poposind la mai multe mănăstiri importante aflate pe traseul calatoriei.
Deşi iniţial Ana nu a fost foarte apreciata de cronicari, există indicii că aceasta a devenit tot mai populara în timp. Era o persoană foarte gentila şi iubita de popor, cerand iertare rebelilor în timpul Revoltei Ţăranilor din 1381. Au fost căsătoriţi timp de 12 ani, dar nu au avut copii. Ana a murit de ciumă în 1394, iar Richard isi va reveni cu greu dupa aceasta pierdere. Peste doi ani, se va casatori cu cea de-a doua sotie, Isabelle de Valois, pe 31 octombrie 1396.
1571: Niwa Nagashige, războinic japonez (d. 1637)
1720: Karl Friedrich Hieronymus Freiherr von Münchhausen, aventurier german (d. 1797)
Nemuritorul baron Münchhausen, neintrecutul erou al unor nemaipomenite aventuri, a ramas in legenda, drept simbol al unui personaj mitoman, supranumit “baronul minciuna”. Personaj istoric şi erou popular al literaturii germane, Münchhausen a fost ofiţer german, mercenar în solda armatei ruse, participant la campania impotriva turcilor din 1740.
S-a născut pe 11 mai 1720, la Bodenwerder, in Weserbergland, fostul ducat de Brunswick. A fost, in tinerete, la 13 ani, pajul ducelui de Brunswick-Luneberg. Si-a urmat stapanul al cărui regiment era staționat in Riga, in 1740, la 20 de ani, pentru a deveni mercenar în armata rusă. A luptat timp de zece ani în armata Elisabetei I a Rusiei, împotriva turcilor Imperiului Otoman, in Crimeea, pana in 1750.
A fost invitat de mai multe ori pe moșia prietenului său baltic, „Georg Gustav von Dunten”, unde a participat la câteva acțiuni de vânătoare. Pe moșia prietenului sau o va cunoaște pe fiica acestuia cu care se va căsători pe 2 februarie 1744. A fost numit, in 1750, căpitan de cavalerie, înainte de a părăsi armata rusă. La întoarcerea sa in Germania, i-a destainuit scriitorului Rudolf Erich Raspe “extraordinarele” sale aventuri, înainte de a se stabili la Hanovra.
Documente de istorie literara dezvaluie ca, ulterior, s-a stabilit la Hanovra, unde, cu mult umor, ii placea sa povesteasca prietenilor, la un pahar de vin, fantasticele sale patanii vanatoresti sau din razboi. Astfel, a devenit faimos ca povestitor al unor întâmplări extraordinare din viaţa sa de soldat, vânător şi sportiv. Supranumit “Baronul minciuna”, din povestirile sale reiese ca ar fi călătorit pe Luna, calare pe o ghiulea de tun şi ar fi dansat cu zeita Venus care a iesit din spuma marii.
Baronul mincinos era considerat “oaia neagra” a familiei nobiliare Münchhausen, în timpul vieții fiind renegat de aceasta. Incepand din 1750, timp de 40 de ani, Münchhausen va trăi fericit impreuna cu soția, pe propria moșie, dar nu a avut urmași.
După moartea soției sale, baronul se va căsători în anul 1794 cu Bernhardine von Brünn care avea 20 de ani, o căsătorie nereușită, care printr-un divorț scandalos îl va ruina.
Destinul si volubilitatea sa au devenit la fel de legendare ca si cele ale omologului său de peste Rin, Cyrano de Bergerac, asigurandu-i o reputatie remarcabila de povestitor, chiar excentric sau cu probleme psihice.
Numele sau a fost atribuit unei boli psihice grave: “sindromul Münchhausen”. Victimele acestui sindrom simuleaza toate simptomele unei boli pentru a atrage atenţia medicilor asupra lor. Ele pot provoca, de asemenea, aparitia acestei boli induse uneia dintre persoanele apropiate lor (sindromul Münchhausen de proximitate sau prin transfer, cunoscut sub numele de “sindromul Meadow”).
Poveştile extraordinare ale baronului constituie reluarea unui imaginar colectiv amplificat de unui militar nostalgic, in stilul aventurilor burlesti ale lui Tartarin din Tarascon, grozavul vanator de lei. Operele de ficţiune avandu-l ca erou principal pe baronul Münchhausen sunt extrem de numeroase, incat au fost impartite in trei categorii: opera originala; continuarile apocrife sau noile aventuri; pastise si parodii.
În 1785, scriitorul german Rudolf Erich Raspe a adunat si a ordonat aceste povestiri (in timpul vieţii baronului Münchhausen), semnandu-le si publicandu-le în limba engleză sub titlul “Baron Münchhausen Narrative of his Marvellous Travels and Campaigns in Russ”(Istoria minunatelor calatorii si campaniile in Rusia ale baronului Münchhausen) sau “The Surprising Adventures of Baron Münchhausen”. La aparitia acestor opere, “marele erou” implinise, la Hanovra, 65—66 de ani, apucand sa savureze cu proprii sai ochi, ceea ce, pana atunci, ii placuse doar sa povesteasca altora.
Un an mai târziu, Aventurile au fost traduse în germană de către Gottfried August Bürger (1747-1794), profesor la Universitatea din Göttingen, sub titlul “Abenteuer des berühmten Freiherrn von Münchhausen”. Mai mult decât o traducere, acesta remaniaza substantial poveştile şi oferă o versiune mai poetica şi satirica decat cartea lui Raspe.
Cartea va fi tradusa din germană în franceză de Theophile Gautier (fiul), cu ilustratii de Gustave Doré. Această traducere este foarte frumoasa, chiar daca anumite pasaje au fost extrase, fiind considerate prea “incorecte politic” pentru contemporanii săi.
Alti autori au inventat noi călătorii ale Baronului, povestiri epice şi fantastice care se inscriu perfect în lunga tradiţie literară a personajului.
1722: Petrus Camper, anatomist olandez (d. 1789)
1752: Johann Friedrich Blumenbach, antropolog german (d. 1840)
1763: János Batsányi, poet maghiar (d. 1845)
1799: John Lowell, filantrop american (d. 1836)
1801: Henri Labrouste, arhitect francez (d. 1875)
După ce a trăit şase ani în Roma, a deschis un atelier de formare profesională pentru arhitecţi, care a devenit centrul curentului raţionalist. Labrouste a fost unul dintre primii specialisti care a înţeles importanţa fierului in arhitectura. A fost fratele arhitectului Teodor Labrouste, laureat al premiului Prix de Rome in 1827.
Dintre lucrarile sale de arhitectura: Biblioteca Sainte-Geneviève din Paris.
1801: Jean-Jacques Challet-Venel, membru al Consiliului Federal Elvețian (d. 1893)
1817: Fanny Cerrito, balerin italian (d. 1909)
1824: Jean-Léon Gérôme, pictor și sculptor francez (d. 1904)
1827: Jean-Baptiste Carpeaux, sculptor și pictor francez (d. 1875)
1830: Emanuel Bacaloglu, fizician, matematician și chimist român
1835: Kārlis Baumanis, compozitor leton (d. 1905)
1838: Walter Goodman, pictor, ilustrator și autor britanic (d. 1912)
1852: Charles W. Fairbanks, vicepreședinte al Statelor Unite ale Americii (d. 1918)
1854: Ottmar Mergenthaler, inventator german
Supranumit “al doilea Gutenberg” pentru invenţia linotipului (mașină tipografică care prin intermediul unei claviaturi, culege și toarnă literele în rânduri întregi), in 1885, ceea ce a revolutionat poligrafia (tehnica tipografica).
1855: Anatoli Liadov, compozitor rus (d. 1914)
1858: Carl Hauptmann, scriitor german (d. 1921)
1859: Aurel Stodola, inginer, fizician și inventator slovac (d. 1942)
1859: Frank Schlesinger, astronom american (d. 1943)
1875: Harriet Quimby, aviator american (d. 1912)
1881: Theodore von Kármán, fizician si inginer aerospatial american de origine maghiara, specializat în domeniul aeronauticii în anii fondatori ai acesteia, 1940 – 1960. (d. 1963)
A activat mai intai in domeniile aeronauticii si astronauticii si a fost director al Institutului de Aeronautica de la Aachen, Germania (1912-1930). A emigrat in SUA si a predat la Institutul de Tehnologie din California, intre 1930-1944. Kármán a fost primul director al Jet Propulsion Laboratory (JPL), 1938 – 1944 si a condus Grupul de Consiliere pentru Cercetare si Dezvoltare Aeronautica al NATO, intre1951-1963.
Kármán este personal responsabil pentru multe progrese cheie in aerodinamica, în special în domeniile caracterizarii fluxului de aer supersonic şi hipersonic. Munca sa de pionierat in aeronautica si astronautica include contributii aduse mecanicii fluidelor, teoriei turbulentelor, zborului supersonic, ingineriei matematice si domeniului componentelor aeronautice. Racheta cu decolare pe baza de propulsie (JATO) a servit ca prototip pentru motoarele actuale ale rachetelor cu raza lunga de actiune. A contribuit la prima decolare a unui avion american propulsat de combustibili solizi si lichizi, la zborul unui avion propulsat de un motor de racheta si la dezvoltarea combustibililor lichizi cu aprindere spontana (folositi mai apoi de modulele Apollo). In 1963, a primit prima Medalie Nationala pentru Stiinta, inmanata de presedintele John F. Kennedy.
Faima lui Kármán se datorează în special utilizarii de instrumente matematice pentru studierea dinamicii fluidelor şi folosirea acestor rezultate în practică. A fost unul dintre primii specialisti care au demonstrat importanţa aripilor in forma de sageata, caracteristica ce este considerata alfa şi omega avioanelor cu reactie moderne. A fost unul dintre creatorii primului avion supersonic, Bell X-1.
1888: Irving Berlin, compozitor american (d. 1989)
1888: Willis A. Lee, amiral american (d. 1945)
1890: Woodall Rodgers, primar al orașului Dallas, Texas (d. 1961)
1892: Margaret Rutherford, actriță engleză (d. 1972)
1894: Martha Graham, dansator și coregraf american (d. 1991)
1895: Jiddu Krishnamurti, lider spiritual, teozof indian, promotor al educaţiei alternative (d. 1986)
“Descoperit” de miscarea teosofica, a fost crescut si educat in Occident, considerandu-se ca va deveni instrumentul exprimarii unui mesaj de o deosebita importanta, ca va indeplini rolul unui Mesia, sau ca va fi fondatorul unei noi religii.
Apărut în cadrul teosofiei şi a contraculturii anilor 1960, ideile sale au exercitat o influenţă semnificativă asupra scriitorilor şi personalităţilor din diferite discipline.
Prezentat inca din adolescenta de către Societatea Teozofică a vremii drept un potenţial Mesia, putin mai tarziu a traversat o inversare a doctrinei sale, pentru a dezvolta o teză radical diferita, bazata în principal pe ideea că o transformare a omului nu poate avea loc decat prin eliberarea de orice autoritate.
Credinţa lui a fost că o asemenea schimbare trebuia sa se produca printr-o transformare a ceea ce el a numit “vechiul creier condiţionat al omului” (“mutaţia psihicului”), astfel incat acesta sa acceada catre o libertate pe care nici religiile, nici ateismul sau ideologiile politice nu ar fi capabile să producă, deoarece, a spus el, ele nu fac decat sa perpetueze ambalajul.
Krishnamurti s-a nascut pe 11 mai 1895, la Madanapalle, in sudul Indiei. A fost instruit in teozofie de catre Anni Besant, care l-a proclamat viitorul ,,invatator al lumii”, figura mesianica menita sa aduca iluminarea mondiala. A devenit profesor si scriitor, iar incepand cu anii 1920 a petrecut mult timp in SUA si Europa.
Annie Besant
In 1925, in urma mortii fratelui sau Nityananda, Krishnamurti traverseaza o grava criza psihologica, in decursul careia incepe sa se indoiasca de toate valorile “spirituale”. S-a eliberat de tot ceea ce invatase, ramanand intr-o stare de non-speranta. Nu mai astepta nimic. Si tocmai in aceasta situatie de gol interior, in aceasta stare de moarte fata de elementele structurale ale trecutului sau psihologic – spune Krishnamurti – a erupt in el “acea binecuvantare ce se realizeaza numai intr-o stare de liniste autentica, a avut loc eruptia exploziva a iubirii”.
Aceasta experienta a determinat in el o innoire spirituala, o adevarata revolutie, o profunda mutatie. Din acel moment Krishnamurti a declarat ca nu va mai fonda o noua miscare religioasa sau un nou sistem filozofic care sa inrobeasca si sa conditioneze si mai mult mintile oamenilor. In urma acestei revolutii launtrice Krishnamurti a dizolvat “Ordinul Stelei”, ce fusese fondat special pentru el si, incepand din 1928-1929, a luat o orientare complet independenta de orice fel de organizatie.
S-a dezis de principiile teozofiei formale in 1929 si a denuntat orice afirmatie referitoare la faptul ca ar fi un invatator al lumii, dar si-a continuat activitatea didactica. Dorinta sa declarata a fost sa elibereze oamenii, un scop care poate fi atins doar prin totala constiinta de sine. A intemeiat o serie de fundatii Krishnamurti in SUA, Marea Britanie si India, pentru a-si atinge scopul.
Dupa o perioada dificila, marcata de nenumarate confruntari, Krishnamurti ii intalneste in 1946 pe Aldous Huxley si pe Charles Morgan, impreuna cu care va fonda o scoala la Ojai, California; de altfel Huxley i-a prefatat lucrarea Prima si ultima libertate. Din acel moment, mesajul sau a devenit mai cuprinzator si s-a raspandit in intreaga lume, pana cand – lucru extraordinar – in anul 1974 a avut loc incidenta mesajului sau cu elita intelectuala. De atunci Krishnamurti s-a intalnit de doua ori pe an, o data in Anglia si o data in California, cu savantii cei mai ilustri ai lumii contemporane: savantul Kapra, care a condus multa vreme centrul de studii nucleare de la Geneva, D. Bohm, profesor de fizica la Universitatea din Londra, cei mai mari specialisti in neuropsihiatria si anatomia creierului, pe scurt, vreo cincizeci de savanti, toti niste enciclopedii vii. Si nu este oare un suprem paradox? Acesti savanti il intalnesc pe Krishnamurti, cel care denunta pericolul conditionarii prin cultivarea creierului.
Fizicianul David Bohm
A scris carti precum Cantecele vietii (The Songs of Life, 1931) si Comentarii despre viata (Commentaries on Living, 1956-1960).
A scris, de asemenea, o lucrare intitulata Despre educatie si, in scolile noi pe care le-a intemeiat, incearca sa orienteze elevii spre implinirea facultatilor lor creative, sa faca din ei fiinte creatoare si nu simpli imitatori, sa trezeasca in ei facultatea atentiei si a observarii extrem de clare.
1896: Josip Štolcer-Slavenski, compozitor croat (d. 1955)
1897: Kurt Gerron, regizor german (d. 1944)
1897: Robert E. Gross, om de afaceri american (d. 1961)
1899: Paulino Masip, dramaturg spaniol (d. 1963)
1905: Vasile Jitariu, biolog român (d. 1989)
1905: Mihail Șolohov, scriitor rus, laureat al Premiului Nobel (d. 1984)
1907: Rose Ausländer, poetă germană din Cernăuți (d. 1988)
1909: Herbert Murrill, compozitor englez (d. 1952)
1911: Phil Silvers, actor și comediant american (d. 1985)
1912: Foster Brooks, actor și comediant american (d. 2001)
1913: Beate Fredanov, actriță româncă (d. 1997)
1913: Robert Jungk, scriitor și publicist german de origine austriacă (d. 1994)
Robert Jungk, născut Robert Baum, cunoscut și sub numele de Robert Baum-Jungk, 11 mai 1913 – 14 iul. 1994, scriitor, jurnalist, istoric și militant pentru pace austriac care a scris în principal despre probleme legate de armele nucleare.
Jungk s-a născut într-o familie de evrei din Berlin. Tatăl său, cunoscut sub numele de Max Jungk, s-a născut David Baum (1872, Miskovice, Cehia – 1937)
Când Adolf Hitler a venit la putere, Jungk a fost arestat și apoi eliberat, mutat la Paris, apoi s-a întors în Germania nazistă pentru a lucra într-un serviciu de presă subversiv. Aceste activități l-au forțat să se mute în diverse orașe, precum Praga, Paris și Zurich, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A continuat jurnalismul după război.
Cartea sa, Mai strălucitoare decât o mie de sori (Brighter than a Thousand Suns: A Personal History of the Atomic Scientists), a fost prima relatare publicată a Proiectului Manhattan și a proiectului bombei atomice germane, iar prima ediție daneză a inclus un pasaj care sugera că proiectul german a fost intenționat descurajat de la dezvoltarea unei arme de către Werner Heisenberg și asociații săi (o afirmație puternic contestată de Niels Bohr) și a condus la o serie de întrebări cu privire la o întâlnire din 1941 dintre Bohr și Heisenberg la Copenhaga, Danemarca, care a stat mai târziu la baza piesei de teatru a lui Michael Frayn din 1998, Copenhaga.
În 1986, a primit Premiul Right Livelihood pentru „lupta neobosită în numele păcii, alternative sănătoase pentru viitor și conștientizare ecologică”.
În 1992, a candidat fără succes pentru președinția austriacă în numele Partidului Verzilor.
Jungk a murit la Salzburg pe 14 iulie 1994.
1914: Haroun Tazieff, vulcanolog francez (d. 1998)
1916: Camilo José Cela, romancier, poet şi eseist spaniol, laureat al Premiului Nobel. A abordat toate genurile literare. (d. 2002)
1918: Richard Feynman, fizician american, laureat al Premiului Nobel (d. 1988)
Richard Feynman, pe numele complet Richard Phillips Feynman, 11 mai 1918 – 15 febr. 1988, născut în New York, S.U.A, fizician teoretician american care a fost considerat cel mai strălucit, influent și o figură iconoclastă în domeniul său, în epoca postbelică a celui de-al Doilea Război Mondial.
Feynman a refăcut electrodinamica cuantică – teoria interacțiunii dintre lumină și materie – și a modificat astfel modul în care știința înțelege natura undelor și a particulelor. A primit premiul Nobel pentru fizică în 1965 pentru această realizare, care a legat împreună într-un pachet perfect experimental toate fenomenele variate care acționează în cadrul luminii, radioului, electricității și magnetismului.
Ceilalți co-laureați ai Premiului Nobel, Julian S. Schwinger din Statele Unite și Tomonaga Shin’ichirō din Japonia, au creat în mod independent teorii echivalente, dar a lui Feynman a fost cea care s-a dovedit cea mai originală și de anvergură. Instrumentele de rezolvare a problemelor pe care le-a inventat – inclusiv reprezentări în imagini ale interacțiunilor particulelor cunoscute sub numele de diagrame Feynman – au pătruns în multe domenii ale fizicii teoretice în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Născut în cartierul Far Rockaway din New York, Feynman era descendent al evreilor ruși și polonezi care imigraseră în Statele Unite la sfârșitul secolului al XIX-lea. A studiat fizica la Massachusetts Institute of Technology, unde teza sa de licență (1939) a propus o abordare originală și solidă a calculării forțelor moleculare.
Feynman și-a luat doctoratul la Universitatea Princeton în 1942. La Princeton, împreună cu consilierul său, John Archibald Wheeler, a dezvoltat o abordare a mecanicii cuantice guvernată de principiul acțiunii minime. Aceasta a înlocuit abordarea ondulatorie a electromagnetismului (câmpurile electrice și magnetice se deplasează prin spațiu ca niște unde cu viteza luminii) dezvoltată de James Clerk Maxwell cu una bazată în întregime pe interacțiunile particulelor trasate în spațiu și timp. De fapt, metoda lui Feynman a calculat probabilitățile tuturor traiectoriilor posibile pe care le-ar putea lua o particulă pentru a ajunge de la un punct la altul.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Feynman a fost recrutat pentru a servi ca membru al personalului proiectului bombei atomice din SUA la Universitatea Princeton (1941–1942) și apoi la noul laborator secret din Los Alamos, New Mexico (1943–1945). La Los Alamos a devenit cel mai tânăr lider de grup din divizia teoretică a Proiectului Manhattan. Cu șeful acelei divizii, Hans Bethe, a conceput formula pentru prezicerea randamentului energetic al unui exploziv nuclear. Feynman s-a ocupat, de asemenea, de conducerea efortului de calcul primitiv al proiectului, folosind un hibrid de mașini de calcul noi și lucrători umani pentru a încerca să proceseze cantitățile mari de calcule numerice cerute de proiect.
Feynman a observat prima detonare a unei bombe atomice pe 16 iulie 1945, lângă Alamogordo, New Mexico, și, deși reacția sa inițială a fost euforică, mai târziu a simțit neliniște cu privire la forța pe care el și colegii săi au ajutat-o să se dezlănțuie asupra lumii.
La sfârșitul războiului, Feynman a devenit profesor asociat la Universitatea Cornell (1945-1950) și a revenit la studiul problemelor fundamentale ale electrodinamicii cuantice. În anii care au urmat, viziunea sa despre interacțiunea particulelor a revenit în prim-planul fizicii, pe măsură ce oamenii de știință explorau noi domenii ezoterice la nivel subatomic. În 1950 a devenit profesor de fizică teoretică la Institutul de Tehnologie din California (Caltech), unde a rămas tot restul carierei sale.
Cinci realizări particulare ale lui Feynman se remarcă ca fiind cruciale pentru dezvoltarea fizicii moderne.
În primul rând, și cea mai importantă, a fost activitatea sa în corectarea inexactităților formulărilor anterioare ale electrodinamicii cuantice, teoria care explică interacțiunile dintre radiația electromagnetică (fotoni) și particulele subatomice încărcate, precum electronii și pozitronii (antielectroni). Până în 1948, Feynman a finalizat această reconstrucție a unei mari părți a mecanicii cuantice și a electrodinamicii și a rezolvat rezultatele fără sens pe care le producea uneori vechea teorie a electrodinamicii cuantice.
În al doilea rând, a introdus diagrame simple, numite acum diagrame Feynman, care sunt analoge graficelor ușor de vizualizat, ale expresiilor matematice complicate necesare pentru a descrie comportamentul sistemelor de particule care interacționează. Aceste diagrame au simplificat foarte mult unele dintre calculele folosite pentru a observa și prezice astfel de interacțiuni.
La începutul anilor 1950, Feynman a oferit o explicație mecanic-cuantică pentru teoria superfluidității a fizicianului sovietic Lev D. Landau, adică comportamentul ciudat, fără frecare, al heliului lichid la temperaturi apropiate de zero absolut. În acest punct, heliul se transformă din gaz în lichid cu vâscozitate zero, ceea ce îi permite să curgă fără să piardă energie cinetică. Acest lucru înseamnă că dacă pui lichidul într-un vas şi îl învârţi, se va învârti pentru totdeauna. De asemenea, este atât de ciudat încât are abilitatea de a curge în sus, contra sensului gravitaţiei.
În 1958, Feynman și fizicianul american Murray Gell-Mann au conceput o teorie care a explicat majoritatea fenomenelor asociate cu forța slabă, care este forța care acționează în dezintegrarea radioactivă. Teoria lor, care se bazează pe preferința pentru dreapta/stânga asimetrică a spinului particulelor, s-a dovedit deosebit de fructuoasă în fizica modernă a particulelor.
Și, în cele din urmă, în 1968, în timp ce lucra cu experimentatorii de la Stanford Linear Accelerator cu privire la împrăștierea electronilor de înaltă energie de către protoni, Feynman a inventat o teorie a „partonilor”, sau a particulelor ipotetice dure din nucleul atomului, care a ajutat la înțelegerea modernă a quarcilor.
Statura lui Feynman printre fizicieni a depășit suma contribuțiilor sale considerabile în domeniu. Personalitatea sa îndrăzneață și plină de culoare, lipsită de falsă mândrie sau de noțiuni de importanță excesivă de sine, părea să anunțe: „Iată o minte neconvențională”.
A fost un maestru al calculului care a putut crea o impresie spectacuoasă într-un grup de oameni de știință, rezolvând o problemă numerică dificilă. Reputația sa pur intelectuală a devenit o parte a decorului științei moderne. Diagramele Feynman, integralele Feynman și regulile Feynman s-au alăturat poveștilor Feynman în conversația de zi cu zi a fizicienilor. Ei puteau spune despre un tânăr coleg promițător: „Nu este Feynman, dar…”. Colegii săi fizicieni i-au invidiat străfulgerările de inspirație și l-au admirat și pentru alte calități: credința în adevărurile simple ale naturii, scepticismul cu privire la înțelepciunea oficială și nervozitatea față de mediocritate.
Prelegerile lui Feynman la Caltech au evoluat în cărțile Quantum Electrodynamics (Electrodinamică cuantică, 1961) și The Theory of Fundamental Processes (Teoria proceselor fundamentale, 1961).
În 1961 a început să reorganizeze și să predea cursul introductiv de fizică la Caltech; rezultatul, publicat sub titlul The Feynman Lectures on Physics, 3 vol. (Prelegerile lui Feynman despre fizică, 1963–65), a devenit un manual clasic.
Opiniile lui Feynman despre mecanica cuantică, metoda științifică, relațiile dintre știință și religie și rolul frumuseții și incertitudinii în cunoașterea științifică sunt exprimate în două modele de scriere științifică, din nou distilate din prelegeri: The Character of Physical Law (Caracterul legii fizice, 1965) și QED : The Strange Theory of Light and Matter (QED: Teoria ciudată a luminii și a materiei, 1985).
Când Feynman a murit în 1988, după o lungă luptă cu o boală incurabilă, reputația sa era încă limitată în principal la comunitatea științifică, nefiind cunoscut marelui public. Mulți americani îl văzuseră pentru prima dată când, deja bolnav, a făcut parte din comisia prezidențială care a investigat explozia din 1986 a navetei spațiale Challenger. Feynman a făcut o demonstrație spectaculoasă la o audiere televizată, confruntându-se cu un martor evaziv al NASA, scufundând o bucată de garnitură de cauciuc într-un pahar cu apă cu gheață, pentru a arăta cât de previzibil ar fi putut fi eșecul sigiliului de cauciuc al rachetei de rapel în dimineața înghețată a lansării lui Challenger. Feynman și-a adăugat propriul raport suplimentar la raportul comisiei, subliniind eșecurile agenției spațiale în gestionarea riscurilor.
Feynman a obținut o faimă tot mai mare după moartea sa, în parte datorită a două colecții autobiografice de anecdote publicate în anii din preajma trecerii sale, „Surely You’re Joking, Mr. Feynman!”: Adventures of a Curious Character („Cu siguranță glumiți, domnule Feynman!”: Aventurile unui personaj curios, 1985) și „ What Do You Care What Other People Think?”: Further Adventures of a Curious Character (Ce îți pasă ce cred alții?”: Alte aventuri ale unui personaj curios, 1988), care i-a iritat pe unii dintre colegii săi subliniind cântatul lui la bongo (tobe mici) și patronajul unui bar cu topless mai mult decât realizările sale tehnice.
1924: Eugene Dynkin, matematician rus
1924: Antony Hewish, astronom englez, laureat al Premiului Nobel
1926: Horia Colan, inginer român
1926: Valeriu D. Cotea, enolog român
1927: Mort Sahl, comediant și comentator politic canadian
1928: Yaacov Agam, sculptor israelian
1928: Marco Ferreri, regizor și scenarist italian (d. 1997)
1930: Edsger Dijkstra, informatician olandez (d. 2002)
1933: Louis Farrakhan, lider al musulmanilor afro-americani
1935: Doug McClure, actor american (d. 1995)
1935: Francisco Umbral, romancier spaniol
1938: Carla Bley, muziciană și compozitoare americană
1939: Carlos Lyra, muzician brazilian
1940: Juan Downey, artist video cilian (d. 1993)
1940: Gheorghe Istrate, poet și publicist român
1941: Eric Burdon, cântăreț britanic (The Animals)
1941: Juliet Harmer, actriță engleză
1946: Robert Koffler Jarvik, medic și inventator american
A inventat prima inima artificiala implantata permanent. Absolvent al Universitatii din Utah, în 1976, a fost sensibilizat de problema cardiaca a tatălui său. Jarvik ştia că mulţi pacienţi grav afectati mureau înainte de a fi beneficiat de un transplant de inima. De aceea a fost preocupat de dezvoltarea de dispozitive electronice destinate sustinerii cardiace a pacientilor bolnavi de inima, precum stimulatoare cardiace, defibrilatoare şi primele modele de inima artificiala.
Implantarea prototipului sau, denumit Jarvik 7, a avut loc în 1982. Barney Clarke, un stomatolog din Seattle, a fost primul beneficiar. Nefiind un candidat inregistrat pentru un transplant de inimă, din diferite motive, a acceptat primul implant al Jarvik 7 şi a fost operat în Salt Lake City, Utah. Operaţia, realizată de William De Vries, a durat sapte ore si jumatate. Din păcate, Barney Clark nu a mai plecat niciodata din spital şi a murit din cauza complicatiilor aparute la toate organele vitale, la 112 de zile de la operaţie.
1946: Plume Latraverse, cântăreț și muzician canadian
1947: Butch Trucks, toboșar american (The Allman Brothers Band)
1948: Shigeru Izumiya, muzician folk japonez
1950: Jeremy Paxman, jurnalist și autor britanic
1952: Shohreh Aghdashloo, actriță iraniană
1952: Frances Fisher, actriță americană de origine engleză
1952: Renaud Séchan, compozitor francez
1953: David Gest, producător american de televiziune
1953: Céline Lomez, cântăreață și actriță canadiană
1954: Lubomir Stoykov, jurnalist și prezentator bulgar
1955: John DeStefano, Jr., politician american
1956: Theresa Burke, jurnalist canadian
1956: Alex Lester, prezentator britanic
1959: Martha Quinn, personalitate a televiziunii americane
1963: Natasha Richardson, actriță britanică de teatru și film (d. 2009)
1963: Katie Wagner, reporter american de televiziune
1965: Greg Dulli, muzician american
1966: Christoph Schneider, toboșar german (Rammstein)
1970: Nicky Katt, actor american
1972: Anita Hegh, actriță australiană
1972: Benoît Magimel, actor american
1978: Laetitia Casta, supermodel și actriță franceză
1979: Erin Lang, muziciană canadiană
1982: Jonathan Jackson, actor american
1982: Holly Valance, actriță și cântăreață americană de origine australiană
1985: Sifow, star pop și femeie de afaceri japoneză