Aniversari

15 decembrie

1832: Gustave Eiffel, inginer și arhitect francez (Turnul Eiffel) (d. 1923)

Gustave Eiffel, inginer și industriaș francez care și-a creat propria companie și a construit viaducte și diverse edificii în toată Europa. Capodopera sa a fost realizarea, între 1887 și 1889, a Turnului Eiffel, construit pentru Expoziția Universală din 1889. Acesta a devenit simbolul Parisului și a contribuit la popularizarea numelui lui Eiffel. De asemenea, a participat la construcția Statuii Libertății din New York.

Gustave Eiffel, pe numele complet Alexandre-Gustave Eiffel, 15 dec. 1832 – 28 dec. 1923, inginer civil francez renumit pentru turnul din Paris care îi poartă numele, Turnul Eiffel, proiectat între 1887–1889.

Născut pe 15 decembrie 1832 la Dijon, Alexandre Gustave Eiffel a studiat ingineria la École Centrale des Arts et Manufactures până în 1855. A debutat la Bordeaux, între 1857 și 1860, unde a supravegheat lucrările podului de cale ferată. S-a specializat în construcția de structuri metalice și și-a deschis atelierul lângă Paris în 1866.

În 1867, Gustave Eiffel a realizat primele sale lucrări pentru Expoziția Universală din 1889 de la Paris și în 1872 a coordonat diverse construcții până în America de Sud. Eiffel a construit viaductul Maria-Pia din Portugalia în 1876. Acest pod, pentru care a experimentat noua tehnică de construcție în consolă, i-a permis să obțină faima internațională. Tot în Portugalia, a construit Podul Eiffel în 1878 și Podul Dom-Luis în 1880.

Podul Dom-Luis peste râul Douro la Oporto sau Porto, Portugalia

Invențiile lui Gustave Eiffel

În 1882, Gustave Eiffel și echipa sa au proiectat structura Statuii Libertății din New York. Tot în această perioadă a inventat podurile portabile (amovibile, demontabile). În februarie 1882, Eiffel a depus brevetul pentru primul pod portabil demontabil. În fabrica Levallois-Perret, Eiffel și-a supus prototipul la o serie de teste care au dat toate rezultate pozitive. Ulterior, pe 2 august 1883, a realizat o expoziție publică care i-a permis să evidențieze meritele acestor tipuri de poduri. Pe pod au fost montate mai multe sarcini grele: patru mașini cu o singură punte și cincizeci de persoane, adică în total, 11950 kg. Podul s-a flexat doar cu 21 mm și a revenit la forma inițială după încheierea încercărilor. Aceste teste au demonstrat rezistența și flexibilitatea acestor tipuri de poduri. Testele au fost o reușită și i-au adus o diplomă onorifică.

Datorită succesului obținut, invenția lui G. Eiffel va fi folosită în multe situații. Podurile portabile amovibile au fost folosite pentru reconstruirea drumurilor și restabilirea liniilor ferate. Invenția sa a fost deosebit de râvnită în timpul colonizării Vietnamului, deoarece drumurile nu existau: podurile permiteau oamenilor să avanseze rapid pe un teren necunoscut. În cele din urmă, au fost folosite de militari care se puteau deplasa aproape oriunde cu mare viteză. Doar douăzeci de minute erau suficiente pentru a construi un pod lung de douăzeci și unu de metri! Există diferite tipuri de poduri: poduri rutiere cu platforme din lemn, poduri rutiere cu platforme metalice, poduri militare, poduri de cale Decauville, poduri de cale ferată, poduri pentru restaurarea căii ferate și poduri pietonale. Acestea au avut un mare succes și s-au vîndut în toată lumea. În anii 1950, supremația podurilor Eiffel a luat sfârșit, American Bradley Bridges preluând monopolul pieței de poduri.

Proiectul pentru un turn metalic a fost conceput de echipa sa în 1884, iar inginerul și-a însușit ideea și Turnul Eiffel a devenit proiectul vieții sale. Lucrările au început în 1887, iar turnul a fost inaugurat în 1889. Turnul Eiffel a întâmpinat peste două milioane de vizitatori.

În paralel cu acest proiect major, s-a angajat, de asemenea, să construiască viaductul Garabit și ecluzele Canalului Panama. Dar lichidarea companiei universale a Canalului Interoceanic din Panama în 1889 a dus la un imens scandal financiar, iar inginerul a fost condamnat pentru înșelăciune. A fost eliberat la scurt timp, dar răul fusese făcut.

Gustave Eiffel a lucrat apoi la proiectarea unui utilitar pentru Turnul Eiffel, în special ca stație meteorologică și antenă pentru radio. A realizat studii asupra aerodinamicii până la sfârșitul vieții și a murit la 27 decembrie 1923 la Paris, la vârsta de 91 de ani.

Inaugurarea statuii Libertății, 28 octombrie 1886, un cadou al Franței pentru Statele Unite

Președintele SUA, Grover Cleveland a ridicat statuia născută din imaginația sculptorului francez Frédéric Auguste Bartholdi: „Libertatea care luminează lumea”. Aceasta a fost amplasată pe Insula Libertății, Liberty Island, din New York. Franța a oferit-o Statelor Unite pentru a consacra prietenia franco-americană în timpul Războiului de Independență. Construită din plăci de cupru turnate, are în interior o structură de susținere din fier proiectată de Gustave Eiffel.

Turnul Eiffel, opera lui Gustave Eiffel

Pe 6 mai 1889, Turnul Eiffel a devenit vedeta Expoziției Universale de la Paris.

Deschiderea celei de-a patra Expoziții Universale de la Paris sărbătorea cea de-a o suta aniversare a Revoluției Franceze. Pentru această ocazie, a fost lansată o competiție pentru ridicarea unui turn temporar înalt de 300 de metri. Proiectul inginerului Gustave Eiffel a fost selectat dintre 700 de concurenți. Expoziția a întâmpinat 33 de milioane de vizitatori, iar „Soamna de fier” a avut un mare succes.

Turnul Eiffel a fost prezentat în avanpremiera Expoziției Universale de la Paris din 1989. Ceremonia a fost prezidată de Gustave Eiffel însuși și de primul ministru al vremii, Pierre Tirard. Inginerul francez și-a imaginat acest turn înalt de 318 metri participând la un concurs deschis de ministrul Comerțului și Industriei, Édouard Lockroy, pentru a sărbători centenarul Revoluției Franceze.

După doi ani de muncă, Turnul Eiffel a fost în cele din urmă prezentat publicului. „Doamna de fier” a fost inaugurată oficial pe 6 mai 1889. În ciuda vehemenței protestelor „împotriva ridicării în inima capitalei noastre a turnului inutil și monstruos…”, construcția sa a fost susținută de ministrul Lockroy și a devenit simbolul Parisului. Când concesiunea a expirat în 1909, Turnul Eiffel a fost salvat datorită reconversiei sale militare, apoi civile, odată cu instalarea unui emițător radio.

Turnul Eiffel întâmpină în fiecare an peste 7 milioane de turiști. O adevărată bijuterie a Parisului, a fost inițial menită să fie o construcție temporară pentru Expoziția Universală din 1900.

Începutul procesului Panama pe 8 martie 1893

Cazul Companiei Panama a fost adus în fața Curții Penale din Sena, ca infracțiune criminală de corupție. Ferdinand de Lesseps, fondatorul companiei, și asociații săi au fost acuzați că au plătit mită deputaților și senatorilor pentru a adopta o lege care autorizează Compania să emită obligațiuni. La finalul procesului de 13 zile, fostul ministru al lucrărilor publice, Baïhaut, a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru corupție. El a fost singurul politician care a recunoscut faptele. Frații Lesseps și antreprenorul Gustave Eiffel au primit un an pentru încălcarea încrederii. Clemenceau, de asemenea implicat în scandal, nu a fost condamnat.

[Scandalul Panama a fost un caz de corupție legat de construirea Canalului Panama din America Centrală (ce leagă Oceanul Atlantic de Oceanul Pacific), care a implicat mai mulți politicieni și industriași francezi în timpul celei de-a treia Republici și a ruinat sute de mii de participanți la subscripție, în plină expansiune internațională a Bursei de Valori din Paris.

Scandalul a fost legat de dificultățile de finanțare ale Companiei Universale a Canalului Interoceanic din Panama, compania creată de Ferdinand de Lesseps pentru a strânge fondurile necesare și a realiza proiectul. Deoarece șantierul s-a dovedit a fi mai scump decât se aștepta, Lesseps a lansat o subscripție publică. O parte din aceste fonduri a fost folosită de finanțatorul Jacques de Reinach pentru a mitui jurnaliști și pentru a obține în mod ilegal sprijinul unor personalități politice. După ce compania a intrat în lichidare, ceea ce a ruinat participanții la subscripție, baronul de Reinach a fost găsit mort, în timp ce mai mulți politicieni au fost acuzați de corupție.

Construcția canalului a reprezentat unul dintre cele mai mari proiecte de inginerie întreprinse vreodată.Deși conceptul unui canal în Panama datează de la începutul secolului al XVI-lea, prima încercare de construcție a avut loc începând cu 1880 sub conducerea francezului Ferdinand de Lesseps. După ce această încercare a eșuat, lucrul a fost terminat în cele din urmă de Statele Unite, și canalul s-a deschis în 1914. Construcția canalului, având o lungime de 77 km, a fost presărată de probleme, cum ar fi bolile (în special malaria și febra galbenă) și enormele alunecări de teren. Se estimează că la construcția canalului au murit până la 27 500 de muncitori.]

Inginer și industriaș francez de renume internațional, Gustave Eiffel și-a petrecut cea mai mare parte a vieții proiectând clădiri, hangare, stații, galerii, poduri, viaducte și alte structuri din ce în ce mai îndrăznețe. Francezilor li se datorează  Statuia Libertății inaugurată în 1886 la New York, precum și simbolul capitalei franceze care îi poartă numele, Turnul Eiffel, construit între 1887 și 1889.

Mai mult…

37: Nero (Claudius Drusus Germanicus Caesar), împărat al Imperiului Roman.

Nero s-a născut la Antium pe 15 decembrie 37 şi a murit la Roma, în 68. A fost al cincilea împărat roman al dinastiei iulio-claudiene, între anii 54-68. Era fiul lui Gnaeus Domitius Athenobarbus și al Agrippinei Minor, stră-stră-stră-nepotul lui Augustus şi nepotul lui Caligula, pe linie materna. Mama sa a devenit cea de-a patra soție a împăratului Claudius care, în anul 50, l-a adoptat pe Nero, deschizându-i drumul spre tron. A fost proclamat împărat la moartea lui Claudius, pe 13 octombrie 54, când avea 17 ani și de un an era căsătorit cu Octavia, fiica fostului împărat.

Nero, pe numele complet Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus, numit și (50-54 e.n.) Nero Claudius Drusus Germanicus, numele original Lucius Domitius Ahenobarbus, 15 dec. 37 e.n. – 9 iunie 68 e.n., al cincilea împărat roman (54-68 e.n.), fiul vitreg și moștenitorul împăratului Claudius. A fost considerat un personaj infam pentru excesele și extravaganțele sale personale și, conform unor surse  îndoielnice, pentru arderea Romei și persecuțiile aplicate creștinilor.

Educație

Tatăl lui Nero, Gnaeus Domitius Ahenobarbus, a murit în jurul anului 40 e.n., iar Nero a fost crescut de mama sa, Julia Agrippina, strănepoata împăratului Augustus. După ce și-a otrăvit al doilea soț, Agrippina a devenit soția incestuoasă a unchiului ei, împăratul Claudius, și l-a convins să-l favorizeze pe Nero pentru succesiune, trecînd peste pretenția de drept a fiului lui Claudius, Britannicus, iar fiica lui, Octavia,  să se căsătorească cu Nero.

Agrippina – după ce se implicase deja în uciderea Valeriei Messalina, predecesoarea soție a lui Claudius, în 48, și-a urmărit continuu intrigele pentru a-l aduce pe Nero la putere – și-a eliminat adversarii dintre consilierii de la palat ai lui Claudius, probabil că însuși Claudius a fost otrăvit în 54 și și-a finalizat planurile cu otrăvirea lui Britannicus în 55.

La moartea lui Claudius, a determinat Garda Pretoriană, al cărei prefect, Sextus Afranius Burrus, era partizanul ei, să-l proclame imediat împărat pe Nero și astfel Senatul a trebuit să accepte un fapt împlinit. Pentru prima dată, puterea absolută în Imperiul Roman îi aparținea unui simplu băiat, care nu avea încă 17 ani.

Domnia timpurie

Agrippina l-a eliminat imediat pe puternicul libert (sclav eliberat) Narcis, care se opusese întotdeauna scopurilor sale. Ea spera să controleze guvernul, dar Burrus și vechiul tutore al lui și Nero, filosoful stoic Lucius Annaeus Seneca, deși își datorau influența Agrippinei, nu se mulțumeau să rămână instrumentele ei. L-au încurajat pe Nero să acționeze independent de Agrippina, ceea ce a dus la o răceală crescândă a relațiilor lui Nero cu mama sa. În 56 Agrippina a fost forțată să se retragă. Din acel moment și până în 62, Burrus și Seneca au fost conducătorii efectivi ai imperiului.

Crescut în această atmosferă, Nero ar fi putut începe să se comporte ca un monstru după accederea ca împărat în 54, dar, de fapt, s-a comportat cu totul altfel. El a pus capăt trăsăturilor mai odioase ale ultimilor ani ai domniei lui Claudius, inclusiv proceselor secrete în fața împăratului și dominația liberților corupți și a acordat mai multă independență Senatului.

Mărturia contemporanilor îl înfățișează pe Nero în acest moment ca un tânăr frumos, cu o prezență rafinată, dar firav, cu trăsături delicate și un spirit neliniștit. Până în anul 59, biografii lui Nero citează doar acte de generozitate și clemență din partea sa. Guvernul său a interzis concursurile de circ care implicau vărsare de sânge, a interzis pedeapsa capitală, a redus taxele și a acordat sclavilor permisiunea de a depune plângeri civile împotriva stăpânilor nedrepți.

Nero însuși i-a iertat pe scriitorii de epigrame împotriva lui și chiar pe cei care au complotat împotriva lui, iar procesele secrete s-au împuținat. Legea trădării era latentă: Claudius trimisese 40 de senatori la moarte, dar, dintre crimele instigate de Agrippina în 54 și anul 62, nu au existat incidente similare în timpul domniei lui Nero. Nero a inaugurat, de asemenea, competiții în poezie, în teatru și în atletism pentru a înlocui luptele gladiatorilor. El a avut grijă să fie acordată asistență orașelor care suferiseră un dezastru și, la cererea istoricului evreu Flavius ​​Josephus, a acordat ajutor evreilor.

Pretenții artistice și iresponsabilitate

În timp ce conduceau ei înșiși guvernul, Burrus și Seneca îl lăsaseră în mare parte pe Nero necontrolat pentru a-și urma propriile gusturi și plăceri. Seneca l-a îndemnat pe Nero să-și folosească conștiincios puterile autocratice, dar evident nu a reușit să pună frâu impulsurilor mai generoase ale băiatului față de  responsabilitățile sale. La început, Nero detesta să semneze condamnările la moarte, iar extorcările colectorilor romani de impozite asupra populației l-au determinat în 58 să sugereze în mod nerealist că taxele vamale ar trebui abolite.

Chiar mai târziu, Nero era capabil să concepă planuri grandioase pentru cuceriri sau crearea de lucrări publice, dar în cea mai mare parte și-a folosit poziția pur și simplu pentru a-și satisface propriile plăceri personale. Tulburările sale nocturne pe străzi au provocat scandal încă din 56, dar apariția unei brutalități reale la Nero poate fi stabilită în perioada celor 35 de luni între uciderea mamei sale la ordinele sale în 59 și tratamentul similar față de soția sa Octavia în iunie 62. A fost determinat să o ucidă pe Agrippina din cauza nebuniei și furiei acesteia de a-și vedea fiul scăpând de sub controlul ei, iar uciderea Octaviei era motivată de faptul că se îndrăgostise de Poppaea Sabina, tânăra soție a senatorului (și mai târziu împăratului) Otho și de teama sa că soția sa odată repudiată ar fi încurajat atitudinea ostilă față de el la curtea imperială și în rândul populației. S-a căsătorit cu Poppaea în 62, dar ea a murit în 65, iar ulterior s-a căsătorit cu o doamna patriciană Statilia Messalina.

Văzând că poate face ceea ce-i plăcea fără teama de cenzură sau pedeapsă, Nero a început să dea frâu pretențiilor artistice excesive. S-a imaginat nu numai poet, ci și conducător de care de luptă, și cântăreț din liră, iar în 59 sau 60 a început să susțină spectacole publice. Mai târziu a apărut pe scenă, iar teatrul i-a oferit pretextul pentru a-și asuma orice fel de rol. Pentru romani aceste giumbușlucuri păreau a fi încălcări scandaloase ale demnității civice și ale decenței. Nero chiar visa să abandoneze tronul Romei pentru a-și îndeplini darurile poetice și muzicale, deși nu a acționat pe baza acestor ambiții puerile. Începând de prin anul 63, a dezvoltat și elanuri religioase ciudate și a devenit din ce în ce mai atras de predicatorii cultelor romane. De acum Seneca a simțit că a pierdut orice influență asupra lui Nero și s-a retras după moartea lui Burrus în 62.

Marele incendiu care a devastat Roma în 64 ilustrează cât de scăzută era reputația lui Nero care se scufundase continuu. Profitând de distrugerea incendiului, Nero a reconstruit orașul în stil grecesc și a început să construiască un palat enorm – Casa de Aur – care, dacă ar fi fost terminat, ar fi acoperit o treime din Roma. În timpul incendiului, Nero se afla la vila sa din Antium, la 56 km de Roma și, prin urmare, nu poate fi tras la răspundere pentru arderea orașului. Dar populația romană a crezut în mod greșit că el însuși a declanșat focul la Roma pentru a-și pune în aplicare gusturile estetice în reconstrucția ulterioară a orașului. Potrivit Analelor istoricului roman Tacit și biografului roman al lui Nero, Suetonius, Nero a încercat, ca răspuns, să transfere responsabilitatea pentru incendiul izbucnit către creștini, despre care se credea că se angajează în multe practici imorale. Până atunci guvernul nu deosebea în mod clar creștinii de evrei. Aproape din întâmplare, Nero a inițiat politica romană ulterioară de persecuție a creștinilor, câștigându-și reputația de Antihrist în tradiția creștină timpurie.

Anii din urmă

Între timp, guvernul imperial a avut un anumit succes în Orient. Marea problemă de politică externă a vremii era aceea a Armeniei. Începând de la domnia lui Augustus, politica romană fusese politica de a numi regi vasali acolo și a face din Armenia un stat tampon împotriva Parției (Iran), dușmanul implacabil al Romei din est. Dar armenii erau de multă vreme nemulțumiți sub stăpânirea romană, iar în ultimii ani ai împăratului Claudiu, un prinț part pe nume Tiridates s-a făcut singur rege al Armeniei cu sprijinul poporului său. Ca răspuns, noul guvern al lui Nero a luat măsuri energice, numind un comandant capabil, Gnaeus Domitius Corbulo, la comandă. Operațiunile militare prelungite ale lui Corbulo au dus în 66 la un nou aranjament; Tiridates era recunoscut ca rege, dar era obligat să vină la Roma pentru a-și primi coroana de la Nero.

În ciuda acestui succes, provinciile erau din ce în ce mai agitate, deoarece se simțeau oprimate din cauza  impozitelor exagerate pe care trebuiau să le plătească pentru a acoperi cheltuielile extravagante ale lui Nero pentru curtea sa, clădirile noi și cadourile pentru favoriții lui. Se spune că numai ultimele cheltuieli s-au ridicat la peste două miliarde de sesterci, sumă care era de câteva ori mai mare decât costul anual al armatei.

O revoltă în Britania a fost condusă de regina Boudicca (Boadicea) în 60 sau 61, iar o insurecție în Iudeea a durat între 66 și 70. Nero avea deja mulți antagoniști. Marea conspirație pentru a-l face împărat pe Gaius Calpurnius Piso în 65 dezvăluie diversitatea dușmanilor săi – senatori, cavaleri, ofițeri și filosofi. Faptul că această conspirație includea ofițeri militari era un semn de rău augur, dar Nero nu a intrat în panică.  Sclavii l-au ținut în afara pericolului, avertizându-l de comploturi care se puneau la cale printre stăpânii lor. Dar Nero nu și-a abandonat cu totul atitudinea îngăduitoare. Din 41 de participanți la conspirația lui Piso, doar 18 au murit (inclusiv Seneca și poetul Lucan), fie din ordin, fie de frică, iar ceilalți au fost exilați sau iertați.

La sfârșitul anului 66, Nero a întreprins o lungă vizită în Grecia, care avea să-l țină departe de Roma timp de 15 luni și, în absența sa, a încredințat consulatul unuia dintre liberții săi. În această călătorie, Nero s-a angajat în noi manifestări ale priceperii sale artistice și a umblat îmbrăcat ca un ascet, desculț și cu părul pe spate. Entuziasmul său pentru cultura greacă l-a determinat, de asemenea, să elibereze o serie de orașe grecești în onoarea trecutului lor glorios. În cele patru luni de la întoarcerea la Roma, în februarie 68, pretențiile sale delirante atât ca artist, cât și ca adorator religios au stârnit dușmănia nu numai a Senatului și a acelor patricieni care fuseseră deposedați de el, ci și a clasei mijlocii italiene, care avea vederi morale de modă veche și din care se recruta majoritatea ofițerilor armatei. Chiar și soldații obișnuiți ai legiunilor au fost scandalizați când l-au văzut pe descendentul lui Cezar interpretând public pe scenă nu doar părțile eroilor antici greci, ci și ale personajelor mult inferioare. „L-am văzut pe scenă”, spunea Gaius Julius Vindex, preotul care s-a răzvrătit împotriva lui, „jucând femei însărcinate și sclave pe cale să fie executate”.

La știrea revoltelor care se desfășurau în tot imperiul – cea a guvernatorului provincial Servius Sulpicius Galba din Spania, rebeliunea guvernatorului provincial Gaius Julius Vindex la Lyon în Galia (Franța) și a altora de pe frontiera de est – Nero a râs și s-a complăcut în alte ipostaze megalomane în loc să acționeze. „Trebuie doar să apar și să cânt pentru a avea pace încă o dată în Galia”, se spune că ar fi spus el. Între timp, revolta s-a răspândit și legiunile l-au făcut împărat pe Galba. Senatul l-a condamnat pe Nero să moară ca un sclav: pe cruce și sub bici. Garda Pretoriană, garda sa de palat, l-a abandonat, iar liberții săi au plecat să se îmbarce pe navele pe care le ținea pregătite la Ostia, portul Romei. Nero a fost obligat să fugă din oraș. Potrivit lui Suetonius, s-a înjunghiat în gât cu un pumnal. Potrivit unei alte versiuni (relatată de Tacit și care aproape sigur este ficțiune), a ajuns în insulele grecești, unde în anul următor (69) guvernatorul Cythnos (modernul Kíthnos) l-a recunoscut sub masca unui profet cu părul roșu și conducător  al săracilor, l-a arestat și a executat sentința adoptată de Senat.

Populația romană și Garda Pretoriană au ajuns ulterior să regrete că au pierdut un conducător atât de liberal, dar în fața supușilor săi, în general, Nero fusese un tiran, iar revoltele provocate de conducerea sa greșită au declanșat o serie de războaie civile care au amenințat pentru o vreme supraviețuirea Imperiului Roman și au provocat răspândirea sărăciei.

Mai mult…

1802: Janos Bolyai, matematician maghiar (d. 1860)

1852: Antoine Henri Becquerel, fizician francez, laureat al Premiului Nobel (d. 1908)

În 1896, Henri Becquerel a descoperit radioactivitatea din intamplare, în timp ce facea cercetari asupra fluorescenţei sărurilor de uraniu. Încurajat de prietenul său Henri Poincaré, a incercat să determine dacă acest fenomen era de aceeasi natura cu razele X.  Studiind o placă fotografică plasata în contact cu materialul, observa ca aceasta este impresionata chiar şi atunci când materialul nu a fost supus radiatiilor solare: ajunge la concluzia că materialul emite propriile sale radiaţii fără sa fie nevoie de o stimulare luminoasa.

Marie Curie confirmă dupa câteva luni faptul că această radiaţie este o proprietate a mai multor elemente chimice şi a numit proprietatea “radioactivitate”. In 1903, dupa descoperirea poloniului si radiumului de sotii Curie, a împărtit cu ei Premiul Nobel pentru Fizica, acordat pentru contributia sa extraordinara la descoperirea radioactivităţii naturale şi pentru studiul asupra radiaţiilor emise.

1859: Lazar Ludwik Zamenhof, medic și lingvist polonez de origine iudaică (d. 1917)

1860: Niels Ryberg Finsen, medic danez, laureat al Premiului Nobel (d. 1904)

1887: Cella Delavrancea, prozatoare, pianistă și fiica scriitorului Barbu Delavrancea (d. 1991)

1926: Mircea Olteanu, medic român, chirurg oftalmolog

1928: Friedensreich Hundertwasser, pictor austriac (d. 2000)

1928: Ida Haendel, violonista britanica, de origine poloneza

Copil-minune, a fost inscrisa la scoala de muzica Chopin din Varsovia, la varsta de 4 ani. S-a stabilit la Londra impreuna cu parintii inainte de inceperea celui de-al doilea razboi mondial si devine activa pe scena muzicala britanica; in timpul razboiului, a sustinut numeroase recitaluri pentru fortele armate. In 1952, s-a stabilit in Canada, la Montreal, si va efectua turnee in fiecare an in Europa, America si Asia.

1947: George-Mihail Pruteanu, lingvist, eseist și politician român (d. 2008)

1948: Pascal Bruckner, romancier și eseist francez

Provenit dintr-o familie creștină, Pascal Bruckner și-a petrecut copilăria între Austria, Elveția și Franța. Tatăl său fiind protestant (nepracticant), iar mama sa fiind catolică (practicantă), a fost botezat catolic, așa cum explică în cartea sa autobiografică Un fiu bun, publicată în 2014.

Tatăl său, René Bruckner, care a murit în 2012, inginer la École des mines din Paris, un antisemit convins, era foarte favorabil tezelor naziste și îi ura pe evrei. A trecut prin serviciul muncii forțate (Serviciul muncii obligatorii) și a lucrat pentru fabricile Siemens, la Berlin, apoi la Viena, între 1942 și 1945.

Mama sa, Monique Bruckner, fostă profesoară la Colegiul Notre-Dame-de-Sion din Petrópolis (Brazilia), a murit pe 11 februarie 1999. În romanul Un fiu bun, Bruckner evocă violența fizică extremă exercitată de tatăl său împotriva mamei sale și asupra lui însuși.

Pascal Bruckner a fost timp de câțiva ani partenerul Carolinei Thompson, fiica Danièlei Thompson și nepoata regizorului Gérard Oury. Are un fiu și o fiică.

Pascal Bruckner a trăit până la vârsta de 6 ani într-un sanatoriu din Austria. A studiat în special cu iezuiții la Lyon, și-a continuat studiile la Paris, la Liceul Henri-IV, din 1968 până în 1970 – unde s-a împrietenit cu Alain Finkielkraut, cu care va scrie apoi două cărți -, apoi la Universitatea Paris I și la Universitatea Paris VII și, în final, la École Pratique des Hautes Etudes.

Din 1986, predă la universitățile americane, în special în cea din New York. Din 1990, a fost lector la Institutul de Studii Politice din Paris, dar nu a făcut parte din personalul didactic permanent.

Din 1992 până în 1999, Bruckner a fost un susținător al cauzelor croate, bosniace și kosovare în războaiele iugoslave și a susținut bombardarea NATO asupra Iugoslaviei în 1999. În 2003, a susținut răsturnarea lui Saddam Hussein, dar mai târziu a criticat greșelile armatei SUA și utilizarea torturii în Abu Ghraib și Guantanamo.

În 2009, a semnat o petiție în sprijinul lui Roman Polanski, cerând eliberarea acestuia după ce Polanski a fost arestat în Elveția în legătură cu acuzația sa din 1977 pentru abuzarea unei fete de 13 ani.

Pe lângă activitățile sale de scriitor, Pascal Bruckner este editor la Grasset. Colaborează cu Le Nouvel Observateur, Le Monde și Causeur.

Are intervenții la matinalul de miercuri al postului Radio Classique.

1948: Cornel Nistorescu, prozator, publicist

1951: Ioan Luchian Mihalea, fondatorul grupurilor „Song”, „Minisong” (d. 1993)

1955: Paul Simonon, basist englez (The Clash)