Aniversari

22 noiembrie

1869: André Gide, scriitor francez, laureat al Premiului Nobel în 1947 (d. 1951)

André Gide, pe numele complet André-Paul-Guillaume Gide, 22 nov. 1869 – 19 febr. 1951, scriitor, umanist și moralist francez care a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1947.

Descendența și tinerețea

Gide a fost unicul copil al lui Paul Gide și al soției sale, Juliette Rondeaux. Tatăl său era de origine țărănească, provenind dintr-o familie de hughenoți (calviniști / protestanți francezi) din sudul Franței și care a ajuns profesor de drept la Paris; mama sa, de origine normandă, deși crescuse și fusese educată în religia protestantă, aparținea unei familii Romano-catolice din nord, stabilită demult la Rouen.

Când Gide avea opt ani, a fost trimis la Școala Alsaciană din Paris, dar educația sa a fost deseori întreruptă de crize de natură nevrotică. După moartea timpurie a tatălui său în 1880, bunăstarea lui André a devenit principala preocupare a mamei sale evlavioase și austere; ținut adesea acasă, a fost educat de instituori mediocri și de guvernanta mamei sale. În timp ce se afla la Rouen, Gide a dezvoltat un atașament profund pentru verișoara sa, Madeleine Rondeaux.

Gide s-a întors la Școala Alsaciană pentru a se pregăti pentru examenul de bacalaureat și, după ce l-a trecut în 1889, a decis să-și dedice viața scrisului, muzicii și călătoriilor.

Prima sa lucrare a fost un studiu autobiografic al frământărilor tinereții intitulat Caietele lui André Walter. Scrisă, la fel ca majoritatea lucrărilor sale ulterioare, la persoana întâi, folosește forma confesiunii, cea în care Gide avea să cunoască consacrarea.

Perioada simbolistă

În 1891, un coleg de școală, scriitorul Pierre Louÿs, l-a introdus pe Gide în celebrele „Seri de marți” ale poetului Stéphane Mallarmé, care erau centrul mișcării simboliste franceze, iar pentru o vreme Gide a fost influențat de teoriile estetice simboliste. Lucrările sale Narcis, 1891, Voiajul lui Urien, 1893 și Tentativa amoroasă, 1893, aparțin acestei perioade.

În 1893, Gide a efectuat prima sa vizită în Africa de Nord, sperând să găsească eliberarea de restricțiile impuse de educația sa protestantă strict puritană. Contactul lui Gide cu lumea arabă și standardele sale morale, radical diferite, l-au ajutat să se elibereze de convențiile sociale și intime victoriene de care se simțea sufocat. Un rezultat al acestei revolte intelectuale in statu nascendi (în stare născândă / incipientă) împotriva ipocriziei sociale a fost conștientizarea tot mai mare a homosexualității sale.

Poezia lirică în proză Fructele pământului, 1897, reflectă eliberarea personală a lui Gide de teama de păcat și acceptarea necesității de a-și urma propriile impulsuri. Dar după ce s-a întors în Franța, eliberarea lui Gide de a fi aruncat cătușele convenției s-a evaporat în ceea ce el a numit „atmosfera înăbușitoare” a saloanelor pariziene. Va satiriza acest mediu în povestirea Mlaștini, 1894 – o strălucită parabolă a animalelor, care, trăind în peșteri întunecate sfârșesc prin a-și pierde vederea pentru că nu o folosesc niciodată.

În 1894, Gide s-a întors în Africa de Nord, unde i-a cunoscut pe Oscar Wilde și Lord Alfred Douglas, care l-au încurajat să-și accepte homosexualitatea. A fost nevoit să se reîntoarcă în Franța din cauza mamei sale foarte bolnave care a murit în mai 1895.

În octombrie 1895, Gide s-a căsătorit cu verișoara sa, Madeleine, care inițial îl refuzase. La începutul anului 1896 a fost ales primar al comunei La Roque. La 27 de ani, era cel mai tânăr primar din Franța. Gide și-a luat îndatoririle în serios, dar a reușit să finalizeze poezia Fructele pământului. A fost publicată în 1897, dar nu a avut prea mare succes, deși după Primul Război Mondial urma să devină cea mai populară și influentă lucrare a lui Gide. Se pare că în generația postbelică, chemarea sa către fiecare individ de a-și exprima pe deplin personalitate a avut un ecou imediat.

Marea perioadă creativă

Prometeu rău înlănțuit, 1899, o întoarcere la stilul satiric din Călătoria lui Urien și Mlaștini, constituie ultima încercare de a descoperi valorile individuale. Următoarele sale scrieri marchează începutul marii sale perioade de creație. Imoralistul, 1902, Poarta îngustă, 1909 și Simfonia pastorală, 1919 reflectă încercările lui Gide de a crea armonie în căsnicia sa prin studierea problemelor relațiilor interumane. Acestea au marcat o etapă importantă în dezvoltarea sa: preocuparea și adaptarea stilului operelor sale față de problematica psihologică. Imoralistul și Poarta îngustă scrise în proză pe care Gide le-a numit recit, adică, o povestire de o simplitate studiată, dar profund ironică, în care un narator la persoana întâi dezvăluie ambiguitățile morale inerente vieții prin intermediul amintirilor sale aparent inofensive. În aceste lucrări, Gide dovedește o stăpânire a construcției clasice și folosirea unui stil pur, dar și foarte simplu.

În cea mai mare parte a acestei perioade, Gide suferea de anxietate și tristețe profundă. Deși dragostea sa pentru Madeleine dăduse vieții sale acea dimensiune pe care el o numea „orientarea sa mistică”, s-a trezit incapabil, într-o relație apropiată, permanentă, să reconcilieze această dragoste cu nevoia sa de libertate și experiențe de orice fel.

Pivnițele Vaticanului, 1914, marchează trecerea la a doua fază a marii perioade creative a lui Gide. El a numit-o nu o povestire, ci o șotie, prin care desemna o operă satirică ale cărei personaje nesăbuite sunt tratate în maniera unei farse în cadrul unei structuri narative neconvenționale. Aceasta a fost prima dintre lucrările sale care a fost atacată violent pentru caracterul său ostil, vădit anticlerical.

La începutul anilor 1900, Gide începuse deja să fie cunoscut și în calitatea sa de critic literar, iar în 1908 era cel mai important dintre cei care au fondat Noua Revistă Franceză, revista literară care urma să unească scriitorii francezi progresiști ​​până la Al Doilea Război Mondial. În jurul acestei reviste s-a creat o adevărată emulație și a apărut editura N.R.F., care publica literatură franceză contemporană și care avea să se transforme în prestigioasa editură Gallimard.

În timpul Primului Război Mondial, Gide a lucrat la Paris, mai întâi pentru Crucea Roșie, apoi într-o casă de convalescență pentru soldați și, în cele din urmă, a oferit adăpost refugiaților de război. În 1916 s-a întors la Cuverville, reședința sa de când se căsătorise, și a început să scrie din nou.

Războiul intensificase angoasa lui Gide și la începutul anului 1916 începuse să țină un al doilea Jurnal (publicat în 1926 sub numele de Numquid et tu? / Nu ești tu?) în care consemna căutarea lui Dumnezeu. În cele din urmă, incapabil să rezolve dilema (exprimată în declarația sa „Catolicismul este inadmisibil, protestantismul este intolerabil; și mă simt profund creștin”), a decis să-și dezvolte propria etică și să elimine sentimentul de vinovăție pentru a deveni Eul său cel mai profund. În dorința sa de a pune capăt trecutului, și-a început autobiografia, Dacă totul moare, 1926, o relatare a vieții sale de la naștere și până la căsătorie, realizând una dintre marile opere ale literaturii confesionale. În 1918, prietenia sa pentru tânărul Marc Allégret a provocat o criză gravă în căsnicia sa, când soția sa, din disperare și gelozie, i-a distrus „cea mai dragă posesiunee de pe pământ” – scrisorile pe care Gide i le trimisese în perioada de început a idilei lor.

După război, a avut loc o mare schimbare în atitudinea lui Gide, iar figura sa a început să capete expresia senină a anilor de mai târziu. Prin decizia de a-și începe autobiografia și finalizarea ei în 1918 a lucrării Corydon (un dialog socratic în apărarea homosexualității început mai devreme), a realizat în sfârșit o reconciliere interioară. Publicarea lui Corydon în 1924 a fost totuși dezastruoasă, iar Gide a fost atacat violent, chiar și de prietenii săi cei mai apropiați.

Gide și-a numit următoarea lucrare, Falsificatorii, 1926, singurul său roman. Dorea să demonstreze prin acest roman faptul că, în concepție, amploare și scop, construcția se afla la o scară mai vastă decât poveștile sau șotiile sale. Este cea mai complicată și complexă construcție dintre toate lucrările sale în care rudele și profesorii unui grup de adolescenți exercită influențe coruptoare atât în ​​interiorul, cât și în afara clasei. Falsificatorii tratează toate temele preferate ale lui Gide într-o progresie discontinuă a scenelor și întâmplărilor care se apropie de textura vieții de zi cu zi.

În 1925 Gide a plecat spre coloniile franceze din Africa ecuatorială. Când s-a întors a publicat Călătorii în Congo, 1927, în care critica politicile coloniale franceze. Compasiunea, preocuparea obiectivă pentru umanitate care a marcat perioada finală a vieții lui Gide și-a găsit expresia în activitățile politice din acest moment. A devenit campionul apărător al victimelor și al proscrișilor societății, cerând condiții mai umane pentru infractori și egalitate pentru femei. O vreme a avut impresia că și-a găsit expresia convingerilor sale în comunism. În 1936 a început o vizită în Uniunea Sovietică, dar mai târziu și-a declarat dezamăgirea față de sistemul sovietic în Întoarcerea din URSS, 1936 și Post-scriptum la Intoarcerea din U.R.S.S, 1937.

Lucrări târzii

În 1938, soția lui Gide, Madeleine, a murit. După o înstrăinare îndelungată, s-au reunit când soția lui era în ultima fază a bolii. Pentru el fusese întotdeauna marea – poate singura – iubire a vieții sale.

Odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Gide a început să aprecieze valorile tradiționale și trecutul. Într-o serie de interviuri imaginare, scrise între 1941 și 1942 pentru Le Figaro, a exprimat un nou concept despre libertate, declarând că libertatea absolută distruge atât individul, cât și societatea: libertatea trebuie legată de disciplina tradiției. Din 1942 până la sfârșitul războiului, Gide a locuit în Africa de Nord. Acolo a scris piesa de teatru Tezeu, a cărui poveste simbolizează întoarcerea lui Gide către valorile trecutului: Tezeu se întoarce la Ariadna doar pentru că se simte prins de firul tradiției.

În iunie 1947 Gide a obținut primul său titlu onorific, cel de doctor în litere la Universitatea din Oxford. În același an, în luna noiembrie, i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură.

În 1950 a publicat ultimul volum al Jurnalului său, o consemnare a vieții sale din 1889 până la 80 de ani. Toate scrierile lui Gide luminează un aspect al caracterului său complex. Totuși, în Jurnalul pe care l-a ținut începând din 1889, o lucrare unică de peste un milion de cuvinte, Gide își înregistrează experiențele, impresiile, interesele și crizele morale pe o perioadă de peste 60 de ani. După publicarea acestuia, a decis să renunțe complet la scris.

Accentul pus pe tot parcursul vieții pe individul sincer și conștient de sine ca piatră de temelie atât a moralității colective, cât și a celei individuale, a fost completat de opiniile tolerante și iluminate pe care le-a exprimat asupra problemelor literare, sociale și politice de-a lungul carierei sale.

Fiind un personaj controversat, pentru cea mai mare parte a vieții sale, Gide a fost considerat drept un revoluționar pentru susținerea deschisă a revendicării libertății de acțiune a individului în sfidarea moralității convenționale.

Încă înainte de moartea sa, a fost recunoscut ca un important umanist și moralist în marea tradiție franceză a secolului al XVII-lea. Integritatea și noblețea gândirii sale, precum și puritatea și armonia stilului care îi caracterizează povestirile, versurile și operele autobiografice i-au asigurat un loc de primă mărime printre maeștrii literaturii franceze și universale.

1710: Wilhelm Friedemann Bach, compozitor german, fiul compozitorului Johann Sebastian Bach (d. 1784)

1727: Ercole al III-lea d’Este, fiul ducelui Francesco al III-lea d’Este (d. 1803)

1780: Conradin Kreutzer, compozitor german (d. 1849)

1787: Rasmus Rask, filozof danez (d. 1832)

1808: Thomas Cook, investitor britanic (d. 1892)

1819: George Eliot, scriitoare britanică (d. 1880)

George Eliot, fragment dintr-un portret de grup, realizat în 1849 de pictorul elvețian François D’Albert Durade

George Eliot, pseudonimul literar al lui Mary Ann sau Marian, Cross, născută Evans, 22 nov. 1819 – 22 dec. 1880, romancieră britanică din perioada victoriană care a dezvoltat metoda analizei psihologice caracteristică ficțiunii moderne. Lucrările sale majore includ Adam Bede, 1859, Moara de pe Floss, 1860, Silas Marner, 1861, Middlemarch, 1871–1872 și Daniel Deronda, 1876.

Primii ani

Evans s-a născut pe o moșie a angajatorului tatălui ei. A studiat în regim de internat la Școala doamnei Wallington de la Nuneaton (1828–1832), unde a fost sub influența guvernantei principale, Maria Lewis, care i-a inculcat tinerei fete o puternică evlavie evanghelică.

La ultima școală frecventată (1832–1835), condusă de fetele pastorului baptist de la Coventry, devotamentul ei față de religie a crescut. S-a îmbrăcat sever și s-a angajat cu seriozitate în fapte bune. Școala i-a oferit cunoștințe de limba franceză și italiană și, după moartea mamei ei, a obligat-o să se întoarcă acasă pentru a avea grijă de casa tatălui ei, fiind de acord să ia în continuare lecții de latină și germană. În 1841 s-a mutat împreună cu tatăl ei la Coventry.

Acolo a făcut cunoștință cu un prosper producător de panglici, Charles Bray, un autodidact liber-cugetător care milita pentru cauze radicale. Cumnatul său, Charles Hennell, a fost autorul cărții O cercetare privind originea creștinismului, An Inquiry Concerning the Origin of Christianity (1838), o carte care a precipitat ruptura lui Evans față de ortodoxie,  ruptură care se pregătea de mult timp. Diverse cărți despre relația dintre Biblie și știință i-au insuflat în mintea ei ageră îndoielile care erau scrise tocmai pentru a le risipi. În 1842, i-a spus tatălui ei că nu mai poate merge la biserică. Furtuna care a urmat izbucnise cu câteva luni înainte de a ajunge la un compromis, lăsând-o liberă să gândească ce dorea atât timp cât părea respectabilă la biserică și așa a trăit până la moartea sa în 1849.

Bray și Hennell au scos-o rapid din provincialismul extrem, introducându-o în multe idei în dezacord puternic cu părerile religioase și politice ale tatălui ei conservator. Când Charles Hennell s-a căsătorit în 1843, ea a împrumutat de la soția acestuia traducerea în engleză a cărții teologului și scriitorului german David F. Strauss, Viața lui Isus, examinată critic, 1835, Das Leben Jesu kritisch bearbeitet, care a fost publicat anonim în 3 vol. (1846) și a avut o influență profundă asupra raționalismului englez. Cartea a făcut furori și ascandalizat Europa creștină cu zugrăvirea unui portret științific al lui Isus cel istoric, căruia Strauss i-a negat natura divină. Opera lui Strauss a fost legată de Școala de la Tübingen, care a revoluționat studiul Noului Testament, al creștinătății timpurii și al religiilor antice. Strauss a fost un pionier al cercetărilor istorice asupra lui Isus.

După nuntă, tatăl doamnei Hennell, R.H. Brabant, a invitat-o pe Evans să îl viziteze la Devizes. Om destul de limitat, lucrase ani de zile la o carte (niciodată finalizată), care urma să prezinte elementele supranaturale din religie. Au citit împreună în limba germană și greacă și au discutat despre teologie în timpul unor plimbări lungi; în curând, doamna Brabant a devenit geloasă pe intimitatea lor și, înainte de termenul vizitei sale, Evans a fost forțată să plece. Doamna Hennell simțea că tatăl ei acționase fără generozitate. Din umilința acestui episod, George Eliot a creionat vioiciunea oribilă a domnului Casaubon în Middlemarch.

A petrecut iarna 1849–1850 la Geneva, citind intens în timp ce locuia cu familia pictorului elvețian François D’Albert Durade, care a pictat un portret al ei. La fel ca portretele realizate de doamna Bray (1842) și Sir Frederic Burton (1865), aflate în Galeria Națională a Portretelor, aceste o arată cu părul castaniu deschis, ochii gri-albaștri și un ten foarte frumos. Întorcându-se la Coventry, a petrecut restul anului 1850 cu familia Bray, gândindu-se cum să trăiască din cele 100 de lire sterline pe an lăsate de tatăl său.

După ce John Chapman, editorul cărții O cercetare privind originea creștinismului, i-a oferit șansa de a  revizui lucrarea Progresul intelectului de R.W. Mackay pentru The Westminster Review (ianuarie 1851), Evans a decis să se stabilească la Londra ca scriitoare independentă, iar în ianuarie 1851 a plecat la  Chapmans la 142, Strand.

[John Chapman (16 iun. 1821 – 25 nov. 1894), editor englez care a achiziționat influenta revistă radicală, Westminster Review. Redactor adjunct și locatar al lui Chapman, Mary Ann Evans a scris mai târziu romane clasice sub numele de George Eliot.]

Viața cu George Henry Lewes

La scurt timp după sosirea ei la Londra, doamna Chapman și guvernanta copiilor, care era și amanta lui John Chapman, au devenit geloase pe Evans, întrucât semna acum cu numele ei, iar după 10 săptămâni s-a întors în Coventry în lacrimi. Fără îndoială, Evans era puternic atrasă de personalitatea magnetică a lui Chapman, al cărui jurnal furnizează aceste informații, dar nu există dovezi că ar fi fost vreodată amanta lui. Câteva luni mai târziu, Chapman a cumpărat The Westminster Review, iar Evans, în ciuda complicațiilor domestice pe care le provocase fără să vrea, s-a întors la Londra.

Timp de trei ani, până în 1854, a ocupat funcția de subeditor la The Westminster, care sub influența ei s-a bucurat de cea mai strălucită desfășurare de pe vremea lui John Stuart Mill. La petrecerile de seară ale familiei Chapman a întâlnit numeroase figuri literare notabile într-o atmosferă de radicalism politic și religios. Pe partea cealaltă a străzii Strand locuia subeditorul de la The Economist, Herbert Spencer, a cărui Statistică socială (1851) Chapman tocmai o publicase. Evans împărtășea multe dintre preocupările lui Spencer și se vedea atât de mult cu el încât în curând s-a zvonit că ar fi fost logodiți. Deși nu a devenit soțul ei, acesta i-a prezentat pe cei doi bărbați care o vor lua de soție.

George Henry Lewes a fost cel mai versatil jurnalist victorian. În 1841 se căsătorise cu Agnes Jervis, de la care avea patru fii. În 1850, Lewes și un prieten, jurnalistul Thornton Leigh Hunt, au fondat un săptămânal radical numit The Leader, pentru care a scris secțiunile literare și teatrale. În aprilie 1850, la două săptămâni după ce a apărut primul număr, Agnes Lewes a născut un fiu al cărui tată era Thornton Hunt. Lewes, fiind un om cu păreri liberale, l-a înregistrat pe copil ca Edmund Lewes și a rămas în relații prietenoase cu soția și Hunt. Dar după ce a născut un al doilea copil în octombrie 1851, Lewes a încetat să o considere drept soția sa, deși, după ce a iertat adulterul, i-a fost imposibil să mai divorțeze.

George Henry Lewes

În acest moment de deprimare, căsnicia lui fiind distrusă fără speranță, a întâlnit-o pe Marian Evans. S-au consultat în privința articolelor și au mers împreună la piese de teatru și spectacole de operă pe care Lewes le recenza pentru The Leader. Convinsă de faptul că despărțirea lui de Agnes era irevocabilă, Evans a decis să trăiască deschis cu Lewes, ca soție.

În iulie 1854, după publicarea traducerii sale a lucrării lui Ludwig Feuerbach, Esența creștinismului, au plecat împreună în Germania. În toate privințele, în afară de forma juridică, erau ca și căsătoriți și viața lor a fost fericită până la moartea lui Lewes, în 1878. „Femeile care se mulțumesc cu legături ușoare și ușor de rupt”, i-a spus doamnei Bray, „nu acționează așa cum am făcut eu. Ele obțin ceea ce doresc și sunt încă invitate la cină”.

Lucrări majore

La Weimar și Berlin, Evans a scris câteva dintre cele mai bune eseuri ale sale pentru The Westminster și a tradus Etica lui Spinoza (publicată în 1981), în timp ce Lewes lucra la viața inovatoare a lui Goethe. Doar din scrisul său, Lewes a trebuit să-și susțină cei trei fii supraviețuitori la școala din Elveția, precum și pe Agnes, căreia îi dădea 100 de lire sterline pe an, lucru care a continuat până la moartea ei în 1902. Ea a avut patru copii cu Thornton Leigh Hunt, ultimul născut în 1857, toți înregistrați sub numele lui Lewes.

Câțiva prieteni care știau faptele au fost de acord că față de Agnes comportamentul lui Lewes  a fost mai mult decât generos, dar au existat multe bârfe răutăcioase despre „femeia cu mintea puternică” care „fugise cu” soțul ei. Cel mai profund regret al lui Evans a fost faptul că această conviețuire cu Lewes a izolat-o de familia ei din Warwickshire. S-a îndreptat către amintirile timpurii și, încurajată de Lewes, a scris o poveste despre un episod din copilărie în parohia Chilvers Coton. Publicată în Blackwood’s Magazine (1857) sub titlul Nefericirile reverendului Amos Barton, aceasta a avut un succes instantaneu.

Încă două povești, Povestea de dragoste a domnului Gilfil și Căința lui Janet, bazate tot pe evenimente locale, au apărut în serial în același an, iar Blackwood le-a republicat pe toate trei ca Scene din viața unui cleric, 2 vol. (1858), sub pseudonimul George Eliot.

Anii finali

În 1863, familia Lewese au cumpărat Priory, 21, North Bank, Regent’s Park, unde după-amiazele lor de duminică au devenit o trăsătură strălucitoare a vieții victoriene. Acolo, pe 30 noiembrie 1878, Lewes a murit. Timp de aproape 25 de ani, el i-a susținut geniul și a gestionat toate detaliile practice ale vieții, care cădeau acum asupra ei. Mai presus de toate, îi lipseau încurajările lui, singurele care făceau posibile scrierea cărților sale. De luni de zile nu mai văzuse pe nimeni în afară de fiul său Charles Lee Lewes. S-a dedicat finalizării ultimului volum al Problemele vieții și minții (1873–1879) și a fondat bursa în fiziologie, George Henry Lewes, la Cambridge.

De câțiva ani investițiile ei fuseseră în mâinile lui John Walter Cross (1840–1924), un bancher care i-a fost prezentat lui Lewes de Herbert Spencer. Mama lui Cross murise la o săptămână după Lewes. Atrasă de simpatia pentru el, și de nevoia de a primi îndrumare, George Eliot a început curând să se sprijine și pe afecțiunea lui. Pe 6 mai 1880, s-au căsătorit în St. George’s, Hanover Square. Cross avea 40 de ani, iar Evans avea 61 de ani. După o călătorie de nuntă în Italia, s-au întors la casa ei din Witley înainte de a se muta la Cheyne Walk, Chelsea, unde a murit pe 22 decembrie 1880. A fost înmormântată la cimitirul Highgate.

Mai mult…

1840: Émile Lemoine, matematician francez (d. 1912)

1842: José María de Heredia, scriitor cubanez de limbă franceză (d. 1905)

José Maria de Heredia, 22 nov. 1842 – 2 oct. 1905, născut în Fortuna Cafeyere, lângă Santiago de Cuba, poet francez de origine cubaneză, strălucit maestru al sonetului.

Fiul unui bogat proprietar de plantație cafea spaniol și al unei mame franceze, Heredia a fost educat la Senlis, lângă Paris. Susținea Franța drept „țara minții și a inimii mele” și, deși a plecat acasă după ce a terminat școala, s-a întors repede la Paris și a studiat la Școala de Paleografie. A devenit prietenul apropiat al poetului Charles-Marie-René Leconte de Lisle și, ca și el, a fost o figură de prim rang în cadrul poeților parnasieni.

Cele 118 sonete ale lui Heredia și câteva piese mai lungi au fost publicate sub titlul Trofeele (Les Trophées), 1893. Aceste poezii surprind în versuri un moment fugar al istoriei (de obicei clasic sau renascentist) sau un obiect de artă (o vază, o monedă, o coperte de carte ornamentată), de obicei într-o singură imagine uluitoare.

Heredia folosește o gamă largă de efecte stilistice (rime duble, onomatopee, nume de locuri cu rezonanță exotică) și încununează frumusețea fiecărei poezii cu un cuplet final sau vers cu efect deosebit de obsedant.

În 1894, Heredia a fost ales membru în Academia Franceză. În 1901 a devenit bibliotecar la Biblioteca Arsenalului (Bibliothèque de l’Arsenal), Paris. Chiar înainte de moartea sa, a finalizat o ediție a lucrării Bucolice ( Bucoliques) a poetului André de Chénier din secolul al XVIII-lea.

Mai mult…

1849: Fritz Mauthner, scriitor și filozof german (d. 1923)

1850: Georg Dehio, istoric de artă german (d. 1932)

1852: Paul Henri d’Estournelles de Constant, politician francez și scriitor, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1909 (d. 1924)

1857: George Gissing, scriitor englez (d. 1903)

1866: Oskar Messter, producător german (d. 1943)

1867: Ernst Sachs, industriaș german (d. 1932)

1877: Endre Ady, considerat cel mai mare poet maghiar al secolului al XX-lea (d. 1919)

1878: Mihail Alexandrovici Romanov, țar rus (d. 1918)

1884: Alexandru Rusu, episcop greco-catolic și mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma (d. 1963)

1890: Charles de Gaulle, general francez și președinte al Franței (d. 1970)

1899: Hoagy Carmichael, compozitor american (d. 1981)

1901: Joaquín Rodrigo, compozitor spaniol (d. 1999)

1904: Louis Néel, fizician francez, laureat al Premiului Nobel în 1970 (d. 2000)

1909: Michail Leontjewitsch Mil, constructor rus de elicopter (d. 1970)

1913: Benjamin Britten, compozitor englez (d. 1976)

1917: Andrew Huxley, medic britanic, laureat al Premiului Nobel în 1963

1923: Arthur Hiller, regizor canadian de film

1925: Gunther Schuller, compozitor american

1930: Sir Peter Hall, regizor britanic

1936: Hans Zender, compozitor și dirijor german

1938: Victoria Comnea, prozator român

1940: Frank Duval, muzician german

1940: Terry Gilliam, regizor american

1940: Andrzej Zulawski, regizor polonez

1942: Lucian Bureriu, poet, prozator român

1946: Aston Barrett, muzician jamaican

1949: Viorica Călin, pictoriță româncă

1950: Tina Weymouth, muziciană americană (Talking Heads)

1951: Kent Nagano, dirijor american

1958: Jamie Lee Curtis, actriță americană

1960: Bruce Payne, actor britanic

1965: Mads Mikkelsen, actor danez

1967: Boris Becker, tenisman german

1967: Mark Ruffalo, actor american

1973: Chad Trujillo, astronom american

1973: Ville Hermanni Valo, cântăreț finlandez (H.I.M.)

1984: Scarlett Johansson, actriță americană