Aniversari 15 iulie
1919: Dame Iris Murdoch, scriitoare și filozoafă britanică (d. 1999)
A fost una dintre cele mai faimoase romanciere britanice ale generației sale. A scris 26 de romane, dar și lucrări cu caracter filosofic. A fost casatorită cu criticul John Bayley. În 1978 a câștigat Premiul Booker pentru romanul Marea, marea.
În 1987, a fost înnobilată cu Ordinul Imperiului Britanic “Dame Commander of the Order of the British Empire” care permite beneficiarei să foloseasca titlul “Dame” înaintea numelui, titlu nobiliar acordat femeilor pentru merite deosebite, echivalentul titlului nobiliar “Sir”, acordat barbaților.
Iris Murdoch, pe numele complet Dame Iris Murdoch, pe numele original complet Jean Iris Murdoch, pe numele de căsătorie doamna John O. Bayley, 15 iul. 1919 – 8 febr. 1999, scriitoare și filozoafă britanică care s-a remarcat prin romanele sale psihologice care conțin elemente filozofice și comice.
S-a născut în Dublin, Irlanda. După copilăria timpurie petrecută la Londra, Murdoch a urmat Badminton School, Bristol, iar din 1938 până în 1942 a studiat la Somerville College, Oxford. La Newnham College, Cambridge, și-a perfecționat pregătirea în filosofie, în special cu Ludwig Wittgenstein ca profesor.
Între 1942 și 1944 a lucrat în Trezoreria Britanică și apoi, timp de doi ani, ca ofițer administrativ la Organizația Națiunilor Unite pentru Ajutor și Reabilitare care se ocupa de refugiați. În calitatea de ofițer al ONU, va călători în diverse țări din Europa, ca Austria și Belgia. Șederea în Belgia, în particular, va fi fundamentală pentru cariera sa filozofică, acolo având ocazia să-l întâlnească pe filozoful Jean-Paul Sartre și, de asemenea, să-i citească operele, care se găseau mai greu în Marea Britanie. În 1948, a devenit lector universitar la Colegiul Sf. Ana, Oxford unde a predat filosofia.
Prima lucrare publicată de Murdoch a fost un studiu critic, Sartre, un rationalist romantic, 1953. Au urmat două romane, Prins în mreje (Under the Net), 1954 și Zborul de la vrăjitor (The Flight from the Enchanter), 1956, care au fost admirate pentru inteligența, umorul și înalta lor seriozitate. Aceste calități, alături de un bogat simț al comicului și un dar pentru analiza tensiunilor și complexităților din relațiile sexuale sofisticate, au făcut ca opera lui Murdoch să aibă un caracter distinctiv. Romanele sale au o structură controlata, combinând subiecte prezentate filosofic cu elemente comice.
Cu ceea ce este probabil cea mai bună carte a sa, Clopotul, 1958, Murdoch a obținut o largă recunoaștere ca romancier. A continuat o carieră extrem de prolifică cu romane precum Capul retezat, 1961, Roșul și verdele, 1965, Frumosul și binele, 1968, Prințul negru, 1973, Henry și Cato, 1976 , Marea, marea, 1978, pentru care a obținut prestigiosul Premiul Booker, Discipolul filosofului, 1983, Ucenicul bun, 1985, Cartea și fraternitatea, 1987, Mesajul pentru planetă, 1989 și Cavalerul verde, 1993).
Ultimul roman al lui Murdoch, Dilema lui Jackson, 1995, nu a fost bine primit; unii critici au atribuit punctele slabe ale romanului bolii Alzheimer cu care fusese diagnosticată în 1994. Soțul lui Murdoch, romancierul John Bayley, a relatat lupta cu boala în memoriile sale, Elegie pentru Iris, 1999, lucrare adaptată pentru cinematografie, sub titlul Iris, în 2001.
Dintre lucrările filozofice, de menționat Suveranitatea binelui și Metafizica, ghidul eticii.
O selecție a voluminoasei sale corespondențe a fost publicată sub titlul Viața pe hârtie: Scrisori de la Iris Murdoch, 1934-1995 (2016).
Romanele lui Murdoch au în mod obișnuit intrigi complicate în care nenumărate personaje reprezentând diferite poziții filosofice suferă modificări caleidoscopice în relațiile dintre ele. Observațiile realiste ale vieții secolului XX, în rândul profesioniștilor din clasa de mijloc, sunt împletite cu incidente extraordinare care iau parte la macabru, grotesc și comicul extravagant. Romanele ilustrează convingerea lui Murdoch că, deși ființele umane cred că sunt libere să exercite un control rațional asupra vieții și comportamentului lor, ele sunt de fapt la dispoziția inconștientului, a efectelor determinante ale societății, în general, și a altor forțe, mai inumane.
Pe lângă romane, Murdoch a scris piese de teatru, versuri și lucrări de filozofie și critică literară.
1573: Ingo Jones, arhitect englez, restauratorul catedralei St. Paul din Marea Britanie (d. 1652)
1606: Rembrandt van Rijn, pictor olandez (d. 1669)
Autoportret, Rembrandt
Rembrandt Harmenszoon van Rijn, 15 iulie 1606 – 4 oct. 1669, desenator, pictor și gravor olandez din secolul al XVII-lea, considerat unul din cei mai mari pictori din istoria artei, celebru și pentru desenele și gravurile sale.
A trăit în perioada denumită “epoca de aur olandeză”, timp în care cultura, știința, comerțul și influența politică a Olandei au atins apogeul. Rembrandt este autorul a 600 picturi, 300 gravuri și peste 2000 desene.
Pictor olandez al secolului al XVII-lea, Rembrandt Harmenszoon van Rijn este cunoscut în principal pentru numeroasele sale autoportrete și pentru tabloul Rondul de noapte, realizat în 1642.
Născut la Leiden, în Olanda, pe 15 iulie 1606, tatăl său fiind morar, Rembrandt părea la început destinat unei cariere de intelectual. Vorbind deja latina, a intrat la universitate la 14 ani, dar a realizat, în curând, că această cale nu i se potrivea.
Atras de artă, a decis, în schimb, să urmeze cursuri cu pictorul Jacob Van Swanenburgh. Continuând pe această cale, a plecat la Amsterdam la atelierul pictorului de subiecte istorice Pieter Lastman și și-a perfecționat tehnicile timp de șase luni înainte de a se întoarce la Leiden.
La doar 18 ani, Rembrandt și-a deschis atelierul, la Leiden, împreună cu prietenul său Jan Lievens. Acesta a fost locul în care și-a impus să-și dezvolte propriul său stil, eliminând tehnicile prea academice. Datorită succesului în creștere, a ajuns să primească tot mai mulți discipoli în atelierul său.
În 1634, Rembrandt a fost propulsat în prim-planul scenei artistice datorită căsătoriei sale cu Saskia van Uylenburgh, nepoata unui comerciant de artă care l-a găzduit încă de la sosirea sa. Într-adevăr, Saskia i-a înlesnit soțului ei frecventarea înaltei societăți, astfel că nu a mai durat mult până la multiplicarea comenzilor.
Saskia costumată ca zeița Flora (zeița florilor la romani)
În timp ce viața sa artistică era în plină efervescență, Rembrandt s-a confruntat cu câteva pierderi tragice. Doi dintre copiii săi au murit în doar câteva luni. Recent instalat, împreună cu soția sa, într-o casă plăcută, din cartierul evreiesc, Rembrandt a văzut născându-i-se un al treilea copil, dar care nu a supraviețuit mult timp. Al patrulea, Titus, a rămas sănătos, dar a trebuit să crească fără mama lui, Saskia, care la rândul ei a murit în 1642.
Artistul nu era un om singuratic. Astfel, începând din 1643, Rembrandt întreținea deja o relație romantică cu Geertje Dircx, care avea grijă de fiul său, continuându-și realizările artistice fără întrerupere.
Geertje Dircx, Rembrandt
Noua sa parteneră, Geertje, a ajuns să fie internată, în 1649, lăsându-l din nou singur. Nu a durat prea mult timp până când Rembrandt avea să aibă o nouă parteneră, o tânără bonă, Hendrickje Stoffels. Hendrickje a devenit, în curând, unul dintre marile sale modele.
Hendrickje Stoffels, Rembrandt
Din această uniune s-a născut o fiică, Cornelia, dar cuplul nefiind căsătorit, Biserica va privi într-o lumină negativă această relație.
Începând din 1656, Rembrandt era complet ruinat și forțat să scoată la vânzare colecția de opere de artă de care era atașat în mod deosebit. Casa lui a fost, de asemenea, vândută. La scurt timp, fiul său l-a luat sub protecția lui.
Titus, Rembrandt
Din păcate, pictorul va fi din nou în doliu în 1663, de data aceasta din cauza morții lui Hendrickje care s-a îmbolnăvit de ciumă.
Fiul său, Titus, a murit în 1668. Acesta a fost anul în care Rembrandt a pictat celebrul său tablou Întoarcerea fiului risipitor.
Întoarcerea fiului risipitor, Rembrandt
Artistul a murit pe 4 octombrie 1669, la Amsterdam, după ce a asistat la nașterea nepoatei sale, Titia.
Tablourile lui Rembrandt
Orientându-se, treptat, spre utilizarea clarobscurului, Rembrandt a stabilit un stil marcat de misterul umbrelor și al luminilor. Din ce în ce mai recunoscut, talentul său i-a permis să vină la Amsterdam și să se stabilească acolo în 1631. Comenzile pentru portrete și picturi istorice au început să se înmulțească repede.
Încă din 1632, a pictat Lecția de anatomie a doctorului Nicolaes Tulp. Punerea în scenă și punerea în valoare a personajelor, medicul și notabilii care primesc lecția, au atras imediat burghezia.
După căsătoria cu Saskia, pânzele lui Rembrandt aveau anumite caracteristici baroce, în special în compozițiile istorice și religioase: culorile sunt vibrante și scenele ilustrează momentul dramatic al acțiunii. Foarte influențat de Rubens, s-a deosebit, totuși, de acesta prin utilizarea clarobscurului care a accentuat expresiile și sentimentele personajelor.
Alături de Geertje, Rembrandt și-a continuat activitatea de pictor, producând în special autoportrete, peisaje și picturi biblice. În această perioadă, în operele sale, se regăsesc tendințele clasicismului. Rembrandt nu s-a limitat doar la pictură, ci s-a dedicat cu talent desenului și gravurii executate în acvaforte (Moneda de o sută de florini, Trei copaci etc.).
Considerat unul dintre cei mai mari pictori olandezi ai timpului său, Rembrandt a marcat istoria picturii cu remarcabila sa tehnică a clarobscurului. Atât pictor, desenator, cât și gravor, este autorul celebrului tablou Rondul de noapte.
Rondul de noapte al lui Rembrandt
În ciuda pierderii soției sale și a celor trei dintre cei patru copii ai săi, pictorul a continuat să aibă o carieră strălucită, în timp ce omul Rembrandt era copleșit de suferințele pe care le trăia. În anul morții soției sale, în 1642, Rembrandt a pictat una dintre picturile principale din opera sa: Compania căpitanului Frans Banning Cocq, cunoscută sub numele de Rondul de noapte.
Rondul de noapte, Rembrandt
Însărcinat cu realizarea unui portret de grup reprezentând garda municipală, Rembrandt a reușit, prin compoziția și utilizarea umbrelor și a luminilor, să producă un efect de mișcare și expresie demn de arta barocă. Penumbra este de așa natură încât acțiunea pare să aibă loc noaptea, pe când, inițial aceasta fusese diurnă.
Autoportretele lui Rembrandt
În ultima parte a vieții sale, Rembrandt a capătat o anumită înțelepciune și și-a dezvoltat arta către o stăpânire perfectă a unui stil care s-a îndepărtat oarecum de tendințele baroce (Sindicatul negustorilor de haine, 1661).
Sindicatul negustorilor de postavuri, Rembrandt
A continuat să producă multe autoportrete, pe care le începuse în perioada debutului său, accentuând întotdeauna profunzimea privirii (Autoportret la șevalet, 1660).
Autoportret la șevalet, Rembrandt
Rembrandt a fost un artist cu multiple talente care a lăsat o amprentă profundă asupra artei timpului său. Compozițiile sale de mari dimensiuni, cu tendințe baroce, au făcut loc, treptat, unor creații mai sobre și mai simple, bazându-se întotdeauna pe sentimentul și expresivitatea umană. Știa cum să mânuiască tehnici de clarobscur remarcabile pentru a aprofunda efectele dramatice ale scenelor descrise. Mare maestru, Rembrandt îi va influența pe Goya, Delacroix, Picasso și mulți alții.
1737: Prințesa Louise-Marie a Franței, fiica regelui Ludovic al XV-lea al Franței (d. 1787)
1820 (S.V.): Iosif Naniescu (Ioan Mihalache), mitropolit și cărturar român (d. 1902)
1837: Stephanie de Hohenzollern-Sigmaringen (d. 1859)
1860: Max von Oppenheim, diplomat și arheolog german (d. 1946)
1892: Walter Benjamin, scriitor și critic literar german (d. 1940)
1902: Costin D. Nenițescu, chimist, academician (d. 1970)
1912: Neculai Ghimpu, globtrotter român (d. 2006)
1918: Bertram Neville Brockhouse, fizician canadian, laureat al Premiului Nobel (d. 2003)
1922: Leon Max Lederman, fizician american
1930: Jacques Derrida, filosof francez, părintele deconstructivismului (d. 2004)
Jacques Derrida, 15 iul. 1930 – 8 oct. 2004, născut în El Biar, Algeria, filosof francez a cărui critică a filosofiei occidentale și analize ale naturii limbajului, scrisului și sensului au fost extrem de controversate, dar extrem de influente în mare parte a lumii intelectuale la sfârșitul secolului al XX-lea.
Derrida s-a născut din părinți evrei sefarzi în Algeria guvernată de Franța. Educat în tradiția franceză, a plecat în Franța în 1949, a studiat la École Normale Supérieure (ENS) și a predat filozofie la Sorbona (1960–1964), la ENS (1964–1984) și Școla de Înalte Studii în Științe Sociale (École des Hautes Études en Sciences Sociales), (1984–1999), toate la Paris.
Din anii 1960 a publicat numeroase cărți și eseuri pe o gamă imensă de subiecte și a predat și ținut prelegeri în întreaga lume, inclusiv la Universitatea Yale și la Universitatea din California, Irvine, obținând o celebritate internațională comparabilă doar cu cea a lui Jean-Paul Sartre cu o generație. mai devreme.
Derrida este considerat principalul exponent al deconstrucției, termen pe care l-a creat pentru examinarea critică a distincțiilor conceptuale fundamentale, sau „opoziții”, inerente filozofiei occidentale încă de pe vremea grecilor antici. Aceste opoziții sunt în mod caracteristic „binare” și „ierarhice”, implicând o pereche de termeni în care se presupune că un membru al perechii este primar sau fundamental, celălalt fiind secundar sau derivat. Exemplele includ natura și cultura, vorbirea și scrierea, mintea și corpul, prezența și absența, interior și exterior, literal și metaforic, inteligibil și sensibil, și formă și sens, printre multe altele. A „deconstrui” o opoziție înseamnă a explora tensiunile și contradicțiile dintre ordonarea ierarhică asumată sau afirmată în text și alte aspecte ale sensului textului, în special cele indirecte sau implicite. O astfel de analiză arată că opoziția nu este naturală sau necesară, ci un produs, sau „construcție”, a textului însuși.
Opoziția vorbire/scris, de exemplu, se manifestă în textele care tratează vorbirea ca pe o formă de limbaj mai autentică decât scrisul. Aceste texte presupun că ideile și intențiile vorbitorului sunt direct exprimate și imediat „prezente” în vorbire, în timp ce în scris sunt relativ îndepărtate sau „absente” și, prin urmare, sunt mai ușor de înțeles greșit. După cum subliniază Derrida, totuși, vorbirea funcționează ca limbaj doar în măsura în care împărtășește caracteristici atribuite în mod tradițional scrisului, cum ar fi absența, „diferența” și posibilitatea unei neînțelegeri. Acest fapt este indicat de textele filozofice în sine, care descriu invariabil vorbirea în termeni de exemple și metafore extrase din scris, chiar și în cazurile în care scrisul este susținut în mod explicit a fi secundar vorbirii. În mod semnificativ, Derrida nu dorește pur și simplu să inverseze opoziția vorbire/scris – adică să arate că scrisul este într-adevăr înainte de vorbire. Ca în orice analiză deconstructivă, scopul este de a restructura sau „înlocui” opoziția, astfel încât să arate că niciunul dintre termeni nu este primar.
Opoziția vorbire/scris derivă dintr-o imagine omniprezentă a sensului care echivalează sensul lingvistic cu ideile și intențiile din mintea vorbitorului sau autorului. Bazându-se pe teoriile lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure, Derrida a inventat termenul de différance, adică atât o diferență, cât și un act de amânare, pentru a caracteriza modul în care sensul lingvistic este creat mai degrabă decât dat. Pentru Derrida, ca și pentru Saussure, sensul unui cuvânt este o funcție a contrastelor distinctive pe care le afișează cu alte sensuri înrudite. Deoarece fiecare cuvânt depinde pentru sensul său de semnificațiile altor cuvinte, rezultă că sensul unui cuvânt nu este niciodată pe deplin „prezent” pentru noi, așa cum ar fi dacă semnificațiile ar fi aceleași cu ideile sau intențiile; în schimb, este „amânat” la nesfârșit într-un lanț infinit de înțelesuri. Derrida exprimă această idee spunând că sensul este creat de „jocul” diferențelor dintre cuvinte – un joc care este „nelimitat”, „infinit” și „nedefinit”.
În anii 1960, opera lui Derrida a fost binevenită în Franța și în alte părți de către gânditorii interesați de mișcarea interdisciplinară largă cunoscută sub numele de structuralism. Structuraliștii au analizat diferite fenomene culturale – cum ar fi miturile, ritualurile religioase, narațiunile literare și modele în îmbrăcăminte și podoabă – ca sisteme generale de semne analoge limbilor naturale, cu propriile vocabulare și propriile reguli și structuri subiacente și au încercat să dezvolte un metalimbaj de termeni și concepte în care ar putea fi descrise diferitele sisteme de semne. Unele dintre lucrările timpurii ale lui Derrida au fost o critică a gânditorilor structuraliști importanți, cum ar fi Saussure, antropologul Claude Lévi-Strauss și intelectualul istoric și filozof Michel Foucault. Astfel, Derrida a fost văzut, în special în Statele Unite, conducând o mișcare dincolo de structuralism către „poststructuralism”, care era sceptic cu privire la posibilitatea unei științe generale a sensului.
În alte lucrări, în special trei cărți publicate în 1967 – Scriitură și diferență (L’Écriture et la différence), Despre gramatologie (De la grammatologie) și Discurs și fenomen (La Voix et le phénomène) – Derrida a explorat tratarea scrisului de către câteva figuri importante din istoria gândirii occidentale, printre care filosofii Edmund Husserl și Jean-Jacques Rousseau și psihanalistul Sigmund Freud.
Alte cărți, publicate în 1972, includ analize ale scrierii și reprezentării în opera unor filozofi precum Platon, Diseminarea (La Dissémination) și Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Husserl și Martin Heidegger Marginile filosofiei (Marges de la philosophie).
Glas (1974) este o carte experimentală tipărită în două coloane – una care conține o analiză a conceptelor cheie din filosofia lui Hegel, cealaltă o discuție sugestivă despre controversatul romancier și dramaturg Jean Genet. Deși scrisul lui Derrida a fost întotdeauna marcat de un interes puternic pentru ceea ce pot face cuvintele, aici el a produs o lucrare care se joacă cu juxtapunerea pentru a explora modul în care limbajul poate incita gândirea.
S-ar putea distinge în opera lui Derrida o perioadă de deconstrucție filozofică de o perioadă ulterioară, concentrată pe literatură și subliniind singularitatea operei literare și jocul de sens la scriitorii de avangardă precum Genet, Stéphane Mallarmé, Francis Ponge și James Joyce.
Lucrările sale ulterioare au abordat, de asemenea, o serie de alte probleme, în special moștenirea marxismului Spectrele lui Marx: starea datoriei, opera de doliu și Noua Internațională (Spectres de Marx: l’état de la dette, le travail du deuil et la nouvelle Internationale), 1993, și psihanaliza Cartea poștală: de la Socrate la Freud și dincolo (La Carte postale: de Socrate à Freud et au-delà), 1980.
Alte eseuri au luat în considerare probleme politice, juridice și etice, precum și subiecte de estetică și literatură. A abordat, de asemenea, chestiunea evreilor și a tradiției evreiești în Shibboleth și „Circumfesiunea” autobiografică, 1991.
Critica lui Jacques Derrida
Deși examinarea critică a conceptelor fundamentale este o parte standard a practicii filozofice în tradiția occidentală, ea a fost rareori efectuată la fel de riguros ca în opera lui Derrida. Scrierea sa este cunoscută pentru subtilitatea sa extremă, atenția sa meticuloasă la detalii și urmărirea tenace a implicațiilor logice ale trăsăturilor presupuse „marginale” ale textelor.
Cu toate acestea, opera lui s-a confruntat cu o opoziție considerabilă în rândul unor filozofi, în special a celor din tradiția anglo-americană. În 1992, propunerea Universității din Cambridge de a acorda lui Derrida un doctorat onorific a generat atât de multe controverse, încât universitatea a făcut pasul neobișnuit de a supune problema la votul donilor (Derrida a câștigat).
Între timp, 19 filozofi de pe tot globul au publicat o scrisoare de protest în care susțineau că scrisul lui Derrida este de neînțeles, iar afirmațiile sale majore sunt triviale sau false. În același sens, alți critici l-au portretizat pe Derrida ca pe un oponent antirațional și nihilist al gândirii filosofice „serioase”. În ciuda unor astfel de critici, ideile lui Derrida rămân o forță puternică în filozofie și în nenumărate alte domenii.
1935: Ken Kercheval, actor american (d. 2019)
1941: Attila Ágh, scriitor, politolog și filozof maghiar
1943: Dorin Teodorescu, tenor român, profesor de canto al Universității de Muzică din București și director al Teatrului de Operetă din București (d. 1999)
Canțonete
1968: Eddie Griffin (n. Edward James Griffin, Jr.), actor și comedian american