Aniversari 13 martie
1907: Mircea Eliade, prozator, istoric al religiilor, romancier, eseist și filosof român stabilit în Franța (d. 1986)
Iniţial numele de familie al tatălui a fost Ieremia (originar din Tecuci).
A absolvit Filosofia la Bucureşti şi a studiat sanscrita la Calcutta. A fost ataşat cultural pe lângă Ambasada Română la Londra, iar în 1941 a fost transferat la Lisabona.
A predat la École des Hautes Études din Paris (din 1945, anul când rămâne în Franţa).
A conferenţiat la numeroase alte universităţi europene şi a fost invitat la Universitatea din Chicago (în 1956), titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962. A rămas profesor de istoria religiilor la Universitate, primind titlul de Sewele L. Avery Distinguished Service Professor în 1964.
A fost naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor.
Preşedinte al American Society for Study of Religions, membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe, 1966, membru al Academiei Regale Belgiene, Premiul Bordin al Academiei Franceze, 1977.
Membru de onoare post mortem al Academiei Române, 1990.
A debutat în 1930 cu romanul „experienţialist” Isabel şi apele diavolului şi a continuat să scrie proză influenţată de filosofia indiană şi mitologia românească: Maitrey 1933; Întoarcerea în rai, 1934; Huliganii, 1935, Premiul Academiei Române; Domnişoara Cristina, 1936, Premiul Societăţii Scriitorilor Români; Şarpele, 1937; Nuntă în cer, 1938 Secretul doctorului Honigberger, 1940; La forêt interdite, 1954, tradusă cu titlul Noaptea de Sânziene, 1970, evocare a Bucureştiului frâmântat de război şi a colecţiei Biblioteca pentru Toţi ca speranţă de renaştere spirituală postbelică; La ţigănci, 1963 ş.a.
A scos trei periodice de specialitate: „Zamolxis . Revue des études réligieuses”, 3 numere , 1942, Paris; „Antaïos”, împreună cu Ernst Junger, 1960, Stuttgart şi „History of Religions” împreună cu J. M. Kitagawa şi Charles Long, din 1961, Chicago.
A scris numeroase studii de istoria religiilor: Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne (Yoga. Eseu asupra originilor misticii indiene), 1936; Comentarii la legenda Meşterului Manole, 1943; Traité d’histoire des réligions (Tratat de istorie a religiilor, 1949; Le mythe de l’éternel retour (Mitul eternei reîntoarceri, 1949; Le Chamanisme et les techniques archaïques de l’extase (Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului), 1950; Aspects du mythe (Aspecte ale mitului, 1963; From Primitives to Zen (De la primitivi la Zen), 1967; Histoire des idées et des croyances réligieuses, 2 vol. (Istoria ideilor şi credinţelor religioase), 1970, 1978; Aux frontières de la religion et de la science (La hotarele religiei şi ştiinţei), 1970; Australian religion: an introduction (Religia australiariă • O introducere, 1973; Briser le toît de la maison: la creativité et ses symboles (Să străpungi acoperişui casei: creativitatea şi simbolurile ei), 1986.
A murit într-un mod la fel de ciudat ca şi discipolul său, Ioan Petru Culianu, iar unii cercetători susţin că au dispărut „prin extaz mistic”.
Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.
Povestea de iubire dintre Mircea Eliade și Maitreyi
Mircea Eliade și Maitreyi
Puține opere din literatura universală tratează aceleași fapte în viziunea, inerent diferită și chiar contradictorie, a doi scriitori care au fost, în același timp, protagoniștii lor. Pentru români, romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a constituit generații de-a rândul o adevărată încântare. Demn de menționat este faptul că prototipul personajului principal al cărții a trăit cu adevărat, până în 1990, în țara Vedelor și a Upanișadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, un filosof indian, și se numea Maitreyi Devi. Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de ani, iar ea 16. Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, și avea să devină o cunoscută poetă indiană. Întâlnirea dintre Maitreyi Devi și reputatul sanscritolog român Sergiu Al. George, la Calcutta, în 1972, a “declanșat” scrierea unei noi cărți: Dragostea nu moare.
Tulburătoarea poveste de dragoste din anii ’30 a primit astfel o replică magistrală de la însăși eroina ei, Maitreyi (în carte, Amrita), după 42 de ani. Romanul-răspuns, It Does Not Die (Dragostea nu moare), scris mai întâi în bengali, a fost tradus și publicat în limba engleză în 1976. Ne cufundăm, în timpul lecturii, în peisajul și în mentalitatea indiană, cu mirifica ei lume a miturilor, ritualurilor și simbolurilor. Coloana vertebrală a cărții de față este însă relatarea cu autenticitate și cu geniu a celei mai mari minuni a lumii: înfiriparea sentimentului de dragoste, fericirea iubirii împărtășite și destrămarea ei.
Mircea și Amrita (din Dragostea nu moare), ca și Allan și Maitreyi (din Maitreyi), pot sta alături de nemuritoarele cupluri Paul și Virginia, Tristan și Isolda, Romeo și Julieta. Dragostea nu moare (1976), carte apărută până acum în limbile bengali, engleză, germană, spaniolă și română, nu are încă notorietatea planetară a romanului “Maitreyi” (1933). Ea însă înaintează pe aceeași cale a consacrării universale.
2 e.n.: Apollonius din Tyana, filosof neopitagorician, predicator şi taumaturg
A fost comparat cu Isus din Nazaret, un fel de “Hristos păgân”: a avut ucenici şi a făcut minuni. A călătorit foarte mult, vizitând ţările din jurul Mării Mediterane, a mers la Babilon, chiar şi în India, unde s-a împrietenit cu brahmanii, răspândind cunoașterea pe care o dobândise. Mergea desculţ, purta părul lung, se hranea doar cu legume, refuza bauturile alcoolice, impartea săracilor din bunurile pe care le primea şi dormea în temple. Predica, adunând în trecerea sa mulţimile care veneau să il asculte, condamnand luxul şi decadenţa morală, convingandu-i să nu consume carne.
Discipol al lui Pitagora, se remarcă încă de tânăr prin capacitățile sale de vindecare și clarviziune. Profesa artele hermetice și filozofia. Scopul său era de a demonstra lumii întregi că în spatele imaginilor icoanelor, a ceremoniilor religioase, a miracolelor de orice natură, se află Dumnezeu. Despre el, tradiția afirmă că a călătorit în Shambala, centrul spiritual al planetei. În ciuda faimei sale şi a numerosilor discipoli, nu a format nici un succesor pentru a continua misiunea sa de a predica.
1615: Papa Inocențiu al XII-lea (d. 1700)
1733: Joseph Priestley, fizician, teoretician politic, filosof materialist şi teolog englez
A avut o contributie importanta in domeniul reactiilor si al schimburilor chimice. Se crede ca a descoperit azotul, monoxidul de carbon, amoniacul si alte cateva gaze, iar in 1774, a fost primul cercetator care a identificat oxigenul.
1741: Iosif al II-lea, împărat al Sfântului Imperiu Romano-German (d. 1790)
1865: Dragomir Hurmuzescu, fizician (d. 1954)
1865: Endre Aczél (Ármin Adler), scriitor, jurnalist și redactor maghiar (d. 1935)
1870: William Glackens, pictor american
A studiat la Academia de Arte Plastice din Pennsylvania şi si-a câştigat existenţa ca ilustrator în multe ziare americane. În 1895 a călătorit la Paris şi în 1898 a lucrat drept corespondent de război, pentru revista McClure, în timpul Războiului americano-spaniol.
Prima sa pictura importanta a fost Hammerstein’s Roof Garden care a fost expusa la galeria Allen din New York. A fost membru al Grupului celor Opt.
1871: Frederick William Hutchison, pictor canadian
1881: Tony Bulandra, actor român (d. 1943)
1883: Enrico Toselli, pianist și compozitor italian (d. 1926)
Enrico Toselli, conte de Montignoso, 13 mar. 1883 – 15 ian. 1926, născut la Florența, pianist și compozitor italian.
Enrico Toselli a studiat pianul cu Giovanni Sgambati și compoziția cu Giuseppe Martucci și Reginaldo Grazzini. A început o carieră de pianist concertist de la o vârstă foarte fragedă și a călătorit prin Italia și principalele capitale europene, dar a mers și în Alexandria, Egipt, și a călătorit în America de Nord.
Cea mai populară compoziție a sa este Serenata ‘Rimpianto’ Op.6 No.1 (în italiană, “rimpianto” înseamnă regret(e), părere de rău), o serenadă pentru pian și vioară, numită Serenadă, cunoscută sub numele de Serenada lui Toselli.
Alte lucrări ale sale includ două operete, La cattiva Francesca (Răutăcioasa Francesca),1912 și La principessa bizzarra (Prințesa bizară), 1913.
Faima lui Toselli derivă în mare parte nu din abilitățile sale muzicale, ci din fuga sa scandaloasă cu Arhiducesa Louise a Austriei, fosta Prințesă Moștenitoare a Saxoniei, în 1907. Ea și-a părăsit anterior soțul, Frederick Augustus de Saxonia, și au divorțat în 1903. Fostul ei soț a devenit rege al Saxonia în 1904.
Astfel, deși a fost un interpret și compozitor de succes, notorietatea lui Toselli s-a datorat în mare măsură scandalului internațional prilejuit de căsătoria sa din 1907 cu arhiducesa Louise a Toscanei, membră a Casei de Habsburg-Lorena, fiica marelui duce Ferdinand al IV-lea al Toscanei și a prințesei Alice de Bourbon-Parma, soția divorțată a regelui Saxoniei și rudă cu toate familiile domnitoare.
Căsătoria lui Toselli s-a încheiat prin divorț în 1912. Au avut un singur fiu, Carlo Emanuele (7 mai 1908 – 1969).
Louise de Toscana, devenită Louise Toselli, costumată ca Maria-Antoaneta
Memoriile lui Toselli despre căsătoria sa cu regalitatea, Soț de alteță regală: 4 ani de căsătorie cu Louise de Toscana, fosta prințesă de Saxa (Mari d’altesse: 4 ans de mariage avec Louise de Toscane, ex-princesse de Saxe), au fost publicate în limba franceză după divorțul său. A murit de tuberculoză în 1926, la vârsta relativ tânără de 43 de ani.
În 1950, filmul “Toselli” a fost realizat de Duilio Coletti cu Danièle Darrieux în rolul prințesei. Se povestește despre scandalul enorm provocat în toată Europa de această poveste de dragoste, despre dificultățile întâmpinate de cuplu pentru a duce o viață mai mult sau mai puțin normală în ciuda grijilor financiare care au dus în cele din urmă la despărțirea soților în 1912.
Serenada lui Toselli
1887: Gheorghe Mihail, general român (d. 1982)
1888: Paul Morand, diplomat și romancier francez a cărui ficțiune timpurie a surprins atmosfera febrilă a anilor 1920.
Născut la câțiva pași de Champs-Elysées, acest viitor campion al cosmopolitismului a fost în primul rând un adevărat parizian, mândru că aparține acestei burghezii cultivate, care culegea roadele loialității față de Republica a Treia.
Mama lui, provenind dintr-o familie de negustori și magistrați parizieni, era o femeie blândă, foarte catolică, distantă prin discreție. Tatăl său Eugène Morand, pictor care a intrat în administrația Artelor Plastice, a dus în paralel o carieră de dramaturg, care, odată cu succesul, l-a adus în contact cu celebritățile literare, teatrale și artistice ale Parisului. Persoanele familiare tatălui său se numeau Stéphane Mallarmé, Marcel Schwob, Marguerite Moréno, Sarah Bemhardt, Henri de Régnier, Auguste Rodin. Atelierul sculptorului se învecina cu casa familiei din Depozitul de marmură, al cărui director Eugène Morand a devenit în 1902.
În fața acestei societăți, acest fiu unic tindea să se retragă în sine. Sportul, practicat la Racing Club începând din 1902, sejururile în Anglia și, în fiecare vară, pelerinajul în familie în orașele italiene, compensează o școlaritate mediocră la Lycée Carnot, care venea să o sancționeze prin eșecul bacalaureatului în iunie 1905. La München, unde și-a urmat tatăl pentru o scurtă ședere profesională, se pregătea pentru a doua sesiune cu Jean Giraudoux, un tânăr normalist și ucenic germanist, ca tutore. Această întâlnire l-a dezvăluit lui însuși, tinereții și abilităților sale; este punctul de plecare al unei lungi prietenii între cei doi bărbați, care va întări paralelismul carierei lor diplomatice și literare.
Studiile de drept și, la Institutul de Științe Politice, predarea unor maeștri renumiți precum Émile Sorel, Élie Halévy, Louis Renault, l-au condus la concursurile ambasadelor, pe care le-a promovat cu brio în 1912 și 1913. Între timp, înrolat în serviciul auxiliar pentru deficiență fizică, și-a făcut cei doi ani de serviciu ca arhivar la prefectura din Caen. A profitat de această perioadă pentru a citi mult, și întreprinde un roman: Extravaganții (Les Extravagants), al cărui decor – Londra, Oxford, Veneția – declină deja etapele majore ale geografiei sale personale și al cărui erou, Simon de Biéville, profesează același cosmopolitism ca autorul lui, preferând legăturilor de iubire „nostalgia universului, răul tuturor țărilor”.
1888: Silviu Dragomir, istoric român (d. 1962)
1891: Felix Aderca, prozator, dramaturg, poet român (d. 1962)
1899: John van Vleck, fizician american (d. 1980)
1900: Petre P. Panaitescu, istoric, filolog român (d. 1967)
1900: Giorgios Seferis, poet, eseist si diplomat grec, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura in 1963. (d. 1971)
A studiat dreptul la Paris si a detinut mai multe functii diplomatice. Primul sau volum de versuri a fost Punctul de cotitura. Este considerat cel mai important poet al anilor 1930, care a introdus simbolismul in literatura greaca moderna.
1916: Cella Dima, actriță română (d. 2000)
1926: Filofteia Simionescu, sculptoriță română
1933: Sergiu Eremia, dirijor, compozitor român
1936: Alexandra Indrieș, critic literar și prozatoare româncă (d. 1993)
1939: Neil Sedaka, cântăreț si compozitor american
Nascut in Brooklyn, New York pe 13 martie 1939, Neil Sedaka canta la pian intre 5-8 ore pe zi. Pe cand invata la Abraham Lincoln High School, Neil a fost selectat, in cadrul unui concurs, drept unul dintre cei mai buni şapte pianişti clasici de liceu din New York, de catre legendarul Arthur Rubinstein şi a fost premiat cu o bursă la prestigioasa Juilliard School of Music.
Dintre cela mai cunoscute piese ale sale: Oh! Carol!, Breaking Up Is Hard To Do, Laughter In The Rain, Calendar Girl.
1939: Dragomir Horomnea, prozator, dramaturg român
1943: Constantin Năstăsescu, matematician român
1952: Cristian-Valeriu Hadji-Culea, regizor român
1952: Florin Șlapac, prozator, poet, traducător român