Aniversari

21 iunie

1905: Jean-Paul Sartre, romancier, dramaturg, filosof francez (d. 1980)

Jean-Paul Sartre, 21 iun. 1905 -15 apr. 1980, filozof, romancier și dramaturg francez, cunoscut ca principalul exponent al existențialismului în secolul XX. În 1964, a refuzat Premiul Nobel pentru Literatură, care i-a fost acordat „pentru opera sa care, bogată în idei și plină de spiritul libertății și căutarea adevărului, a exercitat o influență de anvergură asupra epocii noastre”.

Viața timpurie și scrierile

Sartre și-a pierdut tatăl la o vârstă fragedă și a crescut în casa bunicului său matern, Carl Schweitzer, unchiul misionarului medical Albert Schweitzer și el însuși profesor de germană la Sorbona.

Băiatul, care rătăcea prin grădinile luxemburgheze din Paris în căutarea unor colegi de joacă, era mic în statură și cu ochii încrucișați. Autobiografia sa strălucită, Les Mots (1963; Cuvintele), povestește aventurile mamei și ale copilului din parc în timp ce mergeau din grup în grup – în speranța zadarnică de a fi acceptați – apoi s-au retras în cele din urmă la etajul șase al apartamentului lor “ pe înălțimile unde locuiesc visele ”. „Cuvintele” l-au salvat pe copil, iar interminabilele sale pagini scrise au fost evadarea dintr-o lume care l-a respins, dar pe care va continua să o reconstruiască după propria-i fantezie.

Sartre a mers la liceul Henri IV din Paris și, mai târziu, după recăsătorirea mamei sale, la liceul din La Rochelle. De acolo a mers la prestigioasa École Normale Supérieure, pe care a absolvit-o în 1929. Sartre a rezistat la ceea ce el numea „căsătorie burgheză”, dar în timp ce era încă student, a format cu Simone de Beauvoir o uniune care a rămas un parteneriat stabilit de-a lungul vieții. Memoriile Simonei de Beauvoir, Mémoires d’une jeune fille rangée (1958; Memoriile unei fete cuminți) și La Force de l’âge (1960; Puterea vârstei), oferă o relatare intimă a vieții lui Sartre din anii studenției până la mijlocul anilor 1950. La École Normale Supérieure și la Sorbona a întâlnit mai multe persoane care erau destinate să fie scriitori de mare faimă; printre ei se numărau Raymond Aron, Maurice Merleau-Ponty, Simone Weil, Emmanuel Mounier, Jean Hippolyte și Claude Lévi-Strauss.

Din 1931 până în 1945 Sartre a predat în liceele Le Havre, Laon și, în cele din urmă, la Paris. Cariera sa didactică a fost întreruptă de două ori, o dată pentru un an de studiu la Berlin și a doua oară când Sartre a fost înrolat în 1939 pentru a servi în cel de-al Doilea Război Mondial. A fost făcut prizonier în 1940 și eliberat un an mai târziu.

În timpul anilor în care a fost profesor în Le Havre, Sartre a publicat La Nausée (1938; Greața). Acest roman filosofic, scris sub forma unui jurnal, povestește despre sentimentul de repulsie pe care îl suferă un anume Roquentin atunci când se confruntă cu lumea materiei – nu doar lumea altor oameni, ci însăși conștientizarea propriului său corp. Potrivit unor critici, Greața trebuie privită ca un caz patologic, o formă de evadare nevrotică. Cel mai probabil trebuie să fie apreciată și ca cea mai originală, extrem de individualistă, acerbă și antisocală lucrare care conține în paginile sale multe dintre temele filosofice pe care Sartre le-a dezvoltat ulterior.

Sartre a preluat metoda fenomenologică, care propune o descriere atentă, fără prejudecăți, a fenomenelor experienței conștiente, de la filosoful german Edmund Husserl și a folosit-o cu mare pricepere în trei publicații succesive: L’Imagination (1936; Imaginația: o critică psihologică), Esquisse d’une théorie des émotions (1939; Schiță pentru o teorie a emoțiilor) și L’Imaginaire: Psychologie phénoménologique de l’imagination (1940; Imaginarul: psihologia fenomenologică a imaginației).

Dar, mai presus de toate, în L’Être et le néant (1943; Ființa și neantul), Sartre s-a revelat ca un filosof de o originalitate și profunzime remarcabile. Sartre plasează conștiința umană, sau no-thingness (neant), în opoziție cu ființa, sau thingness (ființa). Conștiința nu este materie și în același caz scapă de orice determinism. Mesajul, cu toate implicațiile pe care le conține, este unul plin de speranță. Totuși memento-ul neîncetat că efortul uman este și rămâne inutil, face ca și cartea să fie tragică.

Lucrările postbelice

După ce a scris despre apărarea libertății individuale și a demnității umane, Sartre și-a îndreptat atenția asupra conceptului de responsabilitate socială. Timp de mulți ani, arătase o mare îngrijorare față se săraci și dezmoșteniți de tot felul. În timp ce era profesor, refuzase să poarte cravată, de parcă ar fi putut să renunțe la clasa socială nepurtând cravată și astfel să se apropie de muncitori.

Libertatea însăși, care uneori în scrierile sale anterioare părea a fi o activitate gratuită care nu avea nevoie de niciun scop sau de scop special pentru a avea valoare, a devenit un instrument pentru lupta umană în prelegerea sa publică L’Existentialisme est un humanisme (1946; Existențialismul este un umanism ). Libertatea implica acum responsabilitatea socială. În romanele și piesele sale, Sartre a început să-și aducă mesajul etic lumii în general. A început un roman în patru volume în 1945 sub titlul Les Chemins de la liberté, Drumurile libertății, din care au fost scrise doar trei în cele din urmă: L’Âge de raison (1945; Vârsta rațiunii), Le Sursis (1945; Amânarea) și La Mort dans l’âme (1949; Cu moartea în suflet). După publicarea celui de-al treilea volum, Sartre s-a răzgândit cu privire la utilitatea romanului ca mijloc de comunicare și s-a întors la piese de teatru.

Ceea ce trebuie să încerce un scriitor, a spus Sartre, este să arate ființele umane așa cum sunt. Nicăieri oamenii nu sunt mai umani decât atunci când sunt în acțiune, și tocmai asta este ceea ce dramele ilustrează. Sartre a scris deja în acest mediu în timpul războiului, iar în restul anilor 1940 și 1950 a mai scris câteva piese, inclusiv Les Mouches (Muștele), Huis-clos (Cu ușile închise), vânzările Les Mains (Mâinile murdare), Le Diable et le bon dieu (Diavolul și Bunul Dumnezeu), Nekrassov și Les Séquestrés d’Altona (Sechestrații din Altona).

Toate piesele, cu accent pe ostilitatea brută a omului față de om, par a fi predominant pesimiste; totuși, potrivit mărturisirii lui Sartre, conținutul lor nu exclude posibilitatea unei morale a mântuirii.

Alte publicații din aceeași perioadă includ o carte, Baudelaire (1947), un studiu vag etic asupra scriitorului și poetului francez Jean Genet intitulat Saint Genet, comédien et martyr (1952; Sfântul Genet, actor și martir) și nenumărate articole care au fost publicat în Les Temps Modernes, revista lunară pe care Sartre și Simone de Beauvoir au fondat-o și au editat-o. Aceste articole au fost ulterior colectate în mai multe volume sub titlul Situații.

Activitățile politice

După cel de-al Doilea Război Mondial, Sartre s-a interesat activ de mișcările politice franceze, iar înclinațiile sale spre stânga au devenit mai pronunțate. A devenit un admirator sincer al Uniunii Sovietice, deși nu s-a alăturat Partidului Comunist Francez (PCF). În 1954 a vizitat Uniunea Sovietică, Scandinavia, Africa, Statele Unite și Cuba. Cu toate acestea, la intrarea tancurilor sovietice în Budapesta în 1956 (Revoluția maghiară), speranțele lui Sartre pentru comunism au fost, din păcate, năruite. Atunci a scris în Les Temps Modernes un lung articol, „Le Fantôme de Staline”, Fantoma lui Stalin, care a condamnat atât intervenția sovietică, cât și supunerea PCF față de dictatele Moscovei.

De-a lungul anilor, această atitudine critică a deschis calea către o formă de „socialism sartrian” care și-ar găsi expresia într-o lucrare majoră, Critique de la raison dialectique, Volumul 1: Théorie des ensembles pratiques (1960; Critica rațiunii dialectice, Volumul 1 : Teoria ansamblurilor practice). Sartre și-a propus să examineze critic dialectica marxistă și a descoperit că nu era viabilă în forma sovietică. Deși încă mai credea că marxismul era singura filozofie pentru vremurile actuale, a recunoscut că acesta s-a osificat și că, în loc să se adapteze la situații particulare, obliga particularul să se potrivească cu un universal predeterminat. Oricare ar fi principiile sale fundamentale, generale, marxismul trebuie să învețe să recunoască circumstanțele concrete existențiale care diferă de la o colectivitate la alta și să respecte libertatea individuală. Critica, oarecum afectată de o construcție slabă, este de fapt o carte impresionantă și frumoasă. Un al doilea volum proiectat, deși neterminat, a fost publicat în cele din urmă sub numele de L’intelligibilité de l’histoire (1985; Intelligibilitatea istoriei).

Ultimii ani

Din 1960 până în 1971 cea mai mare preocupare a lui Sartre s-a concentrat în scrierea L’Idiot de la famille (Idiotul familiei), un studiu masiv – și în cele din urmă neterminat – al romancierului francez din secolul al XIX-lea, Gustave Flaubert. Două volume ale operei au apărut în primăvara anului 1971. Această uriașă întreprindere urmărea să prezinte cititorului o „biografie totală” prin utilizarea unui instrument dublu: pe de o parte, conceptele de istorie și clasă ale lui Karl Marx și, pe de altă parte, altele, iluminările lui Sigmund Freud ale adânciturilor întunecate ale minții umane prin explorări în copilăria și relațiile familiale ale lui Flaubert. Deși uneori apare geniul lui Sartre și fecunditatea sa este cu adevărat incredibilă, lungimea operei și analiza minutioasă și detaliată a celui mai mic dicton flaubertian au făcut dificilă citirea.

Ca și cum el însuși ar fi fost saturat de abundența risipitoare a scrierilor sale, Sartre s-a îndepărtat de biroul său în 1971 și a scris foarte puțin. Sub motto-ul că „angajamentul este un act, nu un cuvânt”, Sartre a coborât deseori în stradă pentru a participa la revolte, la vânzarea de literatură de stânga și la alte activități care, în opinia sa, au fost modalitatea de a promova „revoluţia.” În 1972 a publicat un al treilea volum al lucrării despre Flaubert, L’Idiot de la famille.

Fecunditatea uriașă a lui Sartre s-a încheiat. Gândirea lui, încă alertă și activă, a apărut în interviuri și în scrierea de scenarii pentru filme. De asemenea, a lucrat la o carte de etică. Cu toate acestea, nu mai avea forța unui geniu în plină productivitate. Sartre a devenit orb și sănătatea i s-a deteriorat. În aprilie 1980 a murit de edem pulmonar. Înmormântarea sa foarte impresionantă, la care au participat aproximativ 25.000 de oameni, amintea de înmormântarea lui Victor Hugo, deși nu avea recunoașterea oficială pe care o primise ilustrul său predecesor. Cei care au participat au fost oameni obișnuiți ale căror drepturi le-a apărat întotdeauna condeiul lui Sartre.

Mai mult…

1639: Increase Mather, teolog american (d. 1723)

1774: Daniel D. Tompkins, al șaselea vicepreședinte american (d. 1825)

1781: Siméon Denis Poisson, fizician și matematician francez (d. 1840)

1839: Machado de Assis, scriitor brazilian (d. 1908)

1850: Enrico Cecchetti, balerin italian (d. 1928)

1851: Daniel Carter Beard, organizatorul primei trupe de cercetași din Statele Unite ale Americii (d. 1941)

1859: Henry Tanner, artist afro-american (d. 1937)

1863: Max Wolf, astronom german (d. 1932)

1882: Rockwell Kent, artist, pictor, grafician (d. 1971)

1884: Marcel Schlumberger, inginer francez (d. 1953)

1891: Pier Luigi Nervi, inginer și arhitect italian (d. 1979)

Pier Luigi Nervi , 21 iun. 1891 – 9 ian. 1979, născut la Sondrio, Lombardia, inginer italian. Este considerat unul dintre cei mai importanți ingineri și arhitecți ai secolului XX.

Pier Luigi Nervi a studiat ingineria la Universitatea din Bologna, la care a absolvit în 1913.

Invențiile sale, în special în domeniul betonului armat, i-au permis să rezolve din punct de vedere estetic probleme arhitecturale care până atunci erau insolubile.

Una dintre primele sale realizări semnificative a fost Stadionul Artemio-Franchi din Florența, construit între anii 1929 și 1932. Pentru Jocurile Olimpice din 1960 de la Roma, Pier Luigi Nervi a construit Palazzetto dello Sport, cu o capacitate maximă de 4000 de locuri, unde au avut loc concursuri de baschet și haltere. De asemenea, a construit Sala Paul al VI-lea în 1969.

Palazzetto dello Sport (Micul palat al sporturilor), Roma, cartierul Flaminio

Interiorul Palazzetto dello Sport

Sala Paul al VI-lea (Sala Nervi), Vatican, sala de audiențe în care Papa a ținut diverse audiențe și conferințe începând din 1971

Interiorul sălii Paul al VI-lea în timpul unei audiențe

După absolvirea din 1913, s-a alăturat Societății de Construcție în Beton. În timpul Primului Război Mondial, a servit armata italiană în cadrul Corpului de Inginerie.

Pe măsură ce aviația se dezvolta cu viteză mare, Europa trebuia să se echipeze cu hangare. Pier Luigi Nervi se va face remarcat prin realizarea unor hangare de amploare gigantică precum cea de la Orvieto din 1935 construită în întregime din beton armat și cele de la Orbetello și Torre del Lago în 1939, care marchează începuturile sale catre o arhitectură ușoară, nervuri prefabricate și folosind o metodă de construcție modulară. A participat la competițiile artistice ale Jocurilor Olimpice de vară din 1936.

În anii 1940, a dezvoltat betonul armat pentru a participa la reconstrucția clădirilor și în special a fabricilor distruse în timpul războiului. A făcut chiar și o barcă din beton armat pentru a promova guvernul italian.

A predat la Universitatea Harvard din 1961 până în 1962.

Filosofia lui Nervi se bazează pe intuiție care ocupă și mai mult spațiu decât matematica în construcția structurilor sale. Întorcându-se spre trecut, el a împrumutat modele din arhitectura romană și renascentistă, aplicând totodată nervuri și bolți pentru a îmbunătăți rezistența și a elimina coloanele. Prin reducerea suporturilor și prin fineței structurilor acestuia, a putut rezolva problemele majore de arhitectură ale timpului său.

Pier Luigi Nervi a studiat și a practicat ca „inginer constructor”. Dar în Italia de atunci și este adevărat și astăzi, un inginer constructor poate fi considerat și arhitect. Confruntat cu cererea uriașă de construcții de la acea vreme în Italia, Nervi a făcut din betonul armat principalul material structural din Europa. Nervi și-a expus ideile despre construcție în patru cărți și în numeroase articole academice.

Mai mult…

1891: Hermann Scherchen, dirijor și compozitor german (d. 1966)

1892: Hilding Rosenberg, compozitor suedez (d. 1985)

1892: Reinhold Niebuhr, teolog american (d. 1971)

1903: Al Hirschfeld, caricaturist american (d. 2003)

1903: Dorothy Stickney, actriță americană (d. 1998)

1914: William Vickrey, economist american, laureat al Premiului Nobel (d. 1996)

1920: Puiu Călinescu, actor român (d. 1997)

1921: Jane Russell, actriță americană (d. 2011)

1921: Judy Holliday, actriță americană (d. 1965)

1924: Wally Fawkes, caricaturist canadian

1924: Jean Laplanche, scriitor francez (d. 2012)

1925: Maureen Stapleton, actriță, câștigătoare a Premiului Academiei (d. 2006)

1927: Carl Stokes, comentator TV (d. 1996)

1928: Elena Greculesi, pictoriță română

1930: Gerald Kaufmann, politician britanic (d. 2017)

1935: Françoise Sagan, scriitoare franceză (d. 2004)

Françoise Sagan, 21 iun. 1935 – 24 sept. 2004, scriitoare franceză ce a făcut parte din curentul denumit Nouvelle Vague (Noul Val).

S-a născut într-o familie de industriași bogați. A fost o elevă rebelă, citea mult și a absolvit liceul în 1951. S-a înscris la Sorbona și a descoperit nopțile de petreceri din Saint-Germain-des-Prés.

A cunoscut celebritatea odată cu primul său roman, „Bonjour, tristesse”, publicat în 1953, la doar 19 ani, sub un pseudonim ales din opera lui Marcel Proust. Titlul romanului este preluat din al doilea vers al poemului „Abia desfigurat” (À peine défigurée) din colecția Viața imediată (La Vie Immediate) de Paul Éluard: Adieu tristesse, / Bonjour tristesse/.

În vara anului 1953, a scris primul ei roman „Bonjour, tristesse”, un roman pătrunzător, cea mai cunoscută și mai bine vândută operă a sa. Romanul a fost publicat în 1954 și, deși controversat și considerat indecent, a avut un mare succes. A primit Premiul Criticii, în același an, și a vândut câteva mii de exemplare în Franța și în străinătate. Françoise Sagan a devenit celebră la doar 19 ani.

În 1956, a publicat al doilea roman, „Un anume zâmbet”, dedicat prietenei sale Florence Malraux. A fost, de asemenea, un succes, și Françoise Sagan a câștigat mulți bani. I-a cheltuit cu jocuri, mașini frumoase, petreceri. În 1957, a fost victima unui accident auto foarte grav. Pentru durere, i s-a administrat un medicament derivat din morfină. A intrat în reabilitare, dar a rămas dependentă de droguri toată viața.

A continuat să scrie și să publice, în timpul vieții sale, douăzeci de romane, printre care „Vă place Brahms?”, 1959 sau „De inimă albastră”, 1972, dar și multe articole și piese de teatru.

În romanele sale, descrie viața burgheză și superficială, viteza, lenea și plictiseala, cu personaje fără țintă, prinse în relații complicate. Scrise într-un stil alert și cu o tonalitate amară, acestea s-au bucurat de un succes deosebit. Temele sale favorite au fost critica vieții superficiale, atmosfera însorită a locurilor de vilegiatură, automobilele rapide, într-un amestec de cinism, senzualitate, indiferență și contemplație.

Ultima sa creație, Derrière l’épaule (Peste umăr), apărută în anul 1998, conține o privire critică a autoarei asupra carierei sale literare.

De asemenea, a rămas dedicată ideilor sale. În 1961, a semnat „Manifestul celor 121” pentru a denunța războiul din Algeria și a luat poziție pentru dreptul la avort în 1971. A avut un fiu, pe nume Denis, cu ofițerul Robert Westhoff, în 1962.

Este cunoscută pentru „mica muzică” a poveștilor sale romantice ilustrând o burghezie bogată și deziluzionată, dar și pentru că scria în mod regulat cronici sociale și juridice. Descrisă drept „un mic monstru fermecător” de François Mauriac, a scris, de asemenea, biografii, piese de teatru, cântece și a colaborat la scrierea de scenarii și dialoguri pentru filme.

Françoise Sagan rămâne în istoria literaturii franceze, și în amintirea celor care au cunoscut-o, nu numai ca scriitoare, ci și ca personaj de roman, uneori mai important decât eroii cărților pe care le-a scris, o personalitate devenită ea însăși un mit, a cărei notorietate a depășit granițele țării sale.

Sagan a marcat generația sa nu numai prin romanele scrise, dar și prin viața sa personală, plină de tot felul de excese care i-au atras neplăceri și i-au ruinat sănătatea. Cea care, începând cu Bonjour, tristesse, a încântat și a pus pe gânduri o pleiadă de cititori.

S-a stins din viață în ziua de 24 septembrie 2004, în urma unei embolii pulmonare, la vârsta de 69 de ani.

Mai mult…

1943: Andrei Șerban, regizor român de teatru și film

1948: Ian McEwan, scriitor britanic

1948: Andrzej Sapkowski, scriitor polonez de literatură fantasy

1953: Benazir Bhutto, politician pakistanez (d. 2007)

1961: Manu Chao, muzician francez (Mano Negra)

1968: Liviu Câmpanu, politician român

1971: Anette Olzon, cântăreață suedeză

1974: Răzvan Mazilu, dansator și coregraf român

1979: Chris Pratt, actor american

1982: Prințul William, duce de Cambridge, Prinț al Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord

1983: Edward Snowden, whistleblower american

1985: Lana Del Rey, cântăreață americană