Aniversari 31 martie
1933: Nichita Stănescu, poet și eseist român, laureat al Premiului Herder (d. 1983)
Nichita Stănescu, 31 mar. 1933 – 13 decembrie 1983, poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române.
Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”.
Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 – 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
A fost laureat al Premiului Herder.
Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, s-a născut la 19 aprilie 1908. Linia sa genealogică are la origine țărani prahoveni veniți la oraș, în Ploiești, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foștii țărani prahoveni au devenit meșteșugari și comercianți ploieșteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea și comercializarea unor țesături grele de tipul abalei.
Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatăl Tatianei a fost fizicianul și generalul Nikita Cereaciuchin. Ca urmare a Revoluției din Octombrie, generalul Cereaciuchin se refugiază discret și rapid împreună cu familia sa, formată din soție și două fete, în România, inițial în Constanța și ulterior, la Ploiești, unde se stabilesc.
Aici, în orașul petroliștilor, dar și al lui Ion Luca Caragiale, viitorii părinți ai lui Nichita se vor întâlni și căsători la 6 decembrie 1931. Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus și al comerciantului român, Nichita (și) Hristea Stănescu.
Educație
În perioada 1944 – 1952 a urmat Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești (actualmente, Colegiul Național Mihai Viteazul), iar între 1952 – 1957, a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București.
Viața personală
În 1952, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărți după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului O viziune a sentimentelor. Ulterior, fiind împreună cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie și a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătorește cu Todorița (Dora) Tărâță.
Din spusele lui Ștefan Augustin Doinaș, în vara lui 1977, atunci când s-a împrietenit cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool, mai precis – de vodcă (pe care o prefera întotdeauna vinului și berii). Crizele hepatice ale poetului s-au înrăutățit spre 1981, când a și fost internat la Spitalul Fundeni. Doi ani mai târziu, s-a stins din viață în noaptea de 12 spre 13 decembrie.
250: Constanțiu I, împărat roman (d. 306)
Constantius I (Constanțiu I) sau Constantius Chlorus, împărat roman, născut în Dacia Ripensis.
Constantius I, pe numele original Flavius Valerius Constantius sau Flavius Julius Constantius, supranumit Chlorus (Constantius Chlorus, care înseamnă „cel Palid”, s-a găsit înregistrat pentru prima dată în sursele bizantine), 31 mar. 250 – 25 iul. 306, împărat al Imperiului Roman de Apus (305–306) și tatăl lui Constantin I cel Mare.
Ca membru al unui grup de conducere compus din patru oameni (tetrarhie) creat de împăratul Dioclețian, Constanțiu a deținut titlul de caesar (subîmpărat) între 293 și 305 și caesar augustus (împărat senior) între 305–306.
De origine ilirică, Constanțiu a avut o remarcabilă carieră militară înainte de a servi ca guvernator al Dalmației (în Croația modernă).
În 289 și-a părăsit concubina, Elena, mama lui Constantin, și s-a căsătorit cu Teodora, fiica vitregă a împăratului Maximian; cu Theodora a avut trei copii, Dalmatius, Constantius și Constantia.
Pe 1 martie 293, Constanțiu a fost adoptat de Maximian și a fost făcut caesarul său. Cei doi bărbați, împreună cu Dioclețian și cezarul său, Galerius, au format tetrarhia.
Constanțiu a fost desemnat să conducă Gallia și a primit ordin să-l supună pe Marcus Aurelius Carausius, un uzurpator din Britannia. În 293 a capturat baza continentală a lui Carausius, Gesoriacum (Boulogne-ul modern, Franța).
Allectus, ministrul de finanțe al lui Carausius, l-a ucis și i s-au acordat trei ani de guvernare pașnică. Apoi, în 296, Constanțiu și prefectul pretoriului, Asclepiodotius, au lansat un atac strălucit în două direcții asupra Britanniei.
Asclepiodotius l-a învins și l-a ucis pe Allectus în Hampshire, în timp ce Constanțiu a navigat pe Tamisa până la Londra și a distrus rămășițele armatei lui Allectus.
General energic și talentat, Constanțiu a început apoi refacerea apărării frontierei. A luat măsuri puternice pentru a elimina pirateria francă și saxonă, iar în 298 a triumfat asupra alamanilor, triburi germanice din Gallia. Punerea în aplicare a edictelor lui Dioclețian (303) împotriva creștinilor a fost slabă în mod deliberat; a demolat unele biserici, dar nu i-a executat pe credincioși.
Când Dioclețian și Maximian au abdicat pe 1 mai 305, în cadrul celei de-a doua tetrarhii, Constanțiu a devenit împăratul senior, Augustus al Occidentului,
A murit în anul următor într-o victorie asupra picților (denumire dată de romani populațiilor descendente, probabil, din precelții autohtoni, numiți așa pentru tatuajele lor, care locuiau în sec. III, în E și NE Scoției și principalii adversari ai romanilor în nordul Angliei), iar trupele sale l-au proclamat împărat pe Constantin.
1499: Papa Pius al IV-lea (d. 1565)
1519: Henric al II-lea al Franței (d. 1559)
1596: René Descartes, filosof, matematician francez (d. 1650)
1621: Andrew Marvell, poet englez (d. 1678)
1675: Papa Benedict al XIV-lea (d. 1758)
1723: Frederick al V-lea, rege al Danemarcei și Norvegiei (d. 1766)
1732: Franz Joseph Haydn, compozitor austriac (d. 1809)
1809: Nikolai Vasilievici Gogol, scriitor rus (d. 1852)
1836: Adolf Ágai, scriitor, jurnalist, redactor maghiar de origine evreiască și poloneză (d. 1916)
1872: Serghei Diaghilev, impresar rus de balet (d. 1929)
1882: Kornei Ciukovski, poet rus
1890: William Lawrence Bragg, fizician australian, laureat al Premiului Nobel (d.1971)
1891: Ion Pillat, poet și traducător român, laureat al Premiului Național pentru literatură (d. 1945)
1905: Anton Dumitriu, logician român (d. 1992)
1906: Sin-Itiro Tomonaga, fizician japonez, laureat al Premiului Nobel (d. 1979)
1914: Octavio Paz, poet și publicist mexican, laureat al Premiului Nobel (d. 1998)
Octavio Paz, 31 mar. 1914 – 19 apr. 1998, născut în Mexico City, Mexic, poet, scriitor și diplomat mexican, recunoscut ca unul dintre cei mai importanți scriitori latino-americani ai secolului al XX-lea. A primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1990.
Familia lui Paz a fost ruinată financiar de Războiul Civil Mexican, iar el a crescut în circumstanțe dificile. Cu toate acestea, a avut acces la excelenta bibliotecă care fusese alcătuită de bunicul său, un intelectual liberal activ politic, care fusese el însuși scriitor.
Paz a fost educat la o școală romano-catolică și la Universitatea din Mexic.
A publicat prima sa carte de poezie, Luna silvestre (“Luna din pădure”), în 1933, la vârsta de 19 ani. În 1937, tânărul poet a vizitat Spania, unde s-a identificat puternic cu cauza republicană în Rzboiul Civil Spaniol. Reflecția sa asupra acelei experiențe, Bajo tu clara sombra y otros poemas („Sub umbra ta clară și alte poezii”), a fost publicată în Spania în 1937 și l-a dezvăluit ca un scriitor cu adevărat promițător. Înainte de a se întoarce acasă, Paz a vizitat Parisul, unde suprarealismul și adepții săi au exercitat o influență profundă asupra lui.
Întors în Mexic, Paz a fondat și a editat câteva reviste literare importante, inclusiv Taller (“Atelier”) din 1938 până în 1941 și El hijo pródigo (“Fiul risipitor”), pe care a cofondat-o în 1943.
Principalele sale publicații poetice includ No pasaran! (1937; „Nu vor trece!”), Libertad bajo palabra (1949; „Libertate condiționată”), ¿Águila o sol? (1951; Vultur sau Soare?) și Piedra de sol (1957; Piatra Soarelui).
În aceeași perioadă, a produs volume în proză de eseuri și critică literară, printre care El laberinto de la soledad (1950; Labirintul singurătății), un eseu influent în care analizează caracterul, istoria și cultura Mexicului; și El arco y la lira (1956; Arcul și lira) și Las peras del olmo (1957; „Perele ulmului”), care sunt studii ale poeziei spaniole-americane contemporane.
Paz a intrat în corpul diplomatic al Mexicului în 1945, după ce a trăit timp de doi ani în San Francisco și New York și a îndeplinit o varietate de misiuni, inclusiv cea de ambasador al Mexicului în India, între 1962 și 1968. În ultimul an, a demisionat în semn de protest față de tratamentul brutal al Mexicului asupra studenților radicali în acel an. Din 1971 până în 1976 Paz a editat revista Plural, iar în 1976 a fondat revista Vuelta, care a continuat să fie publicată până la moartea sa, în 1998, ambele fiind reviste de literatură și politică.
Poezia sa de după 1962 include Blanco (1967; Alb), influențat de poezia lui Stéphane Mallarmé și teoriile lui John Cage asupra muzicii; Ladera este (1971; „Coasta de răsărit”), care este impregnată de înțelegerea lui Paz a miturilor din India de Est; Hijos del aire (1979; Aeropurtat), secvențe de sonete create de Paz și de poetul Charles Tomlinson construind unul pe rândurile celuilalt; și Árbol adentro (1987; Un copac interior), în care multe dintre poezii sunt bazate pe lucrări ale unor artiști precum Marcel Duchamp și Robert Rauschenberg.
Lucrările sale ulterioare de proză, unele inițial în limba engleză, includ Conjunciones y disyunciones (1969; Conjuncții și disjuncții), o discuție despre atitudinile culturale ale lumii; El mono gramático (1974; Gramaticianul maimuță), o meditație asupra limbii; și Tiempo nublado (1983; „Vremea înnorată”, tradus ca One Earth, Four or Five Worlds: Reflections on Contemporary History / Un pământ, patru sau cinci lumi: reflecții asupra istoriei contemporane), un studiu al politicii internaționale cu accent pe relația dintre Statele Unite și America Latină.
Paz a fost influențată la rândul său de marxism, suprarealism, existențialism, budism și hinduism. În poezia de maturitate, a folosit un flux bogat de imagini suprarealiste în tratarea întrebărilor metafizice.
După cum a spus un critic, Paz a explorat zonele culturii moderne în afara pieței, iar tema sa cea mai proeminentă a fost capacitatea umană de a depăși singurătatea existențială prin dragoste erotică și creativitate artistică.
Pe lângă Premiul Nobel, Paz a primit numeroase alte premii, inclusiv Premiul Cervantes, cea mai prestigioasă distincție în limba spaniolă.
Obras completas de Octavio Paz („Opere complete ale lui Octavio Paz”), în 15 volume, a fost publicată între 1994 și 2004.
1926: John Fowles, scriitor englez (d. 2005)
John Fowles, pe numele complet John Robert Fowles, 31 mar. 1926 – 5 nov. 2005, născut în Leigh-on-Sea, Essex, Anglia, romancier englez, ale cărui lucrări aluzive și descriptive combină cercetările psihologice – în special în privința sexului și a iubirii – cu o preocupare pentru problemele sociale și filozofice.
Fowles a absolvit Universitatea din Oxford în 1950 și a predat în Grecia, Franța și Marea Britanie.
Primul său roman, Colecționarul (The Collector), 1963 (film în 1965), despre un bărbat timid care răpește o fată într-o nefericită căutare a iubirii, a fost un succes imediat. Acesta a fost urmat de Aristos: un autoportret în idei (The Aristos: A Self-Portrait in Ideas), 1964, o colecție de eseuri care reflectă punctele de vedere ale lui Fowles asupra unor subiecte precum evoluția, arta și politica.
A revenit la ficțiune cu Magicianul (The Magus), 1965, ed. rev. 1977; film în 1968). Amplasată pe o insulă grecească, cartea se concentrează asupra unui profesor de engleză care se luptă să discearnă între fantezie și realitate după ce s-a împrietenit cu un misterios localnic.
Iubita locotenentului francez (The French Lieutenant’s Woman), 1969, film în 1981, probabil cea mai cunoscută lucrare a lui Fowles, este o poveste de dragoste plasată în Anglia secolului al XIX-lea, care documentează bogat obiceiurile sociale ale acelor vremuri. Un exemplu al stilului original al lui Fowles, cartea a combinat elemente ale romanului victorian cu lucrări postmoderne și a prezentat finaluri alternative.
Lucrările ulterioare de ficțiune ale lui Fowles includ Turnul de abanos (The Ebony Tower), 1974, un volum de romane colectate, Daniel Martin, 1977 și Mantissa, 1982. Ultimul său roman, Omida (A Maggot), 1985, s-a centrat pe un grup de călători din anii 1700 și pe evenimentele misterioase care au avut loc în timpul călătoriei lor.
Fowles a scris, de asemenea, versuri, adaptări de piese de teatru și text pentru mai multe studii fotografice.
Găuri de vierme (Wormholes), o colecție de eseuri și scrieri, a fost publicată în 1998.
1929: Arnold Hauser, scriitor german din România (d. 1988)
1934: Carlo Rubbia, fizician italian, laureat al Premiului Nobel
1935: Gábor Adriányi, scriitor și istoric maghiar
1938: Gheorghe Mocanu, pictor român (d. 1993)
1943: Christopher Walken, actor american
1949: Tamara Crețulescu, actriță română de teatru și film
1959: Cristina Felea, traducătoare română
1982: Bogdan Popoiag, compozitor român