21 Mai

1792: Gaspard Coriolis, matematician, fizician, inginer mecanic francez (d. 19 sept. 1843)

Gaspard-Gustave de Coriolis sau Gustave Coriolis este cunoscut pentru activitatea sa privind forţele suplimentare care sunt detectate într-un sistem de referinţă rotaţional (efectul Coriolis). Coriolis a avut contributii in mecanica solidului. A constatat, in 1935, aparitia unei forte de inertie exercitata asupra unui corp care se misca radial intr-un sistem de rotatie. A introdus notiunile de “lucru mecanic” si “energie cinetica”.

Forta Coriolis are ca efect devierea vanturilor, curentilor si raurilor spre dreapta in emisfera nordica si spre stanga in emisfera sudica (efectul Coriolis). Este o forta aparenta, care trebuie inclusa in cazul in care legile lui Newton sunt folosite intr-un sistem rotational. Descrisa pentru prima data de Gustave Coriolis, in 1835, forta actioneaza in dreapta directiei corpului aflat in miscare, in sens invers acelor de ceasornic, iar in stanga, in sensul acelor de ceasornic. Astfel, pe Pamant, un obiect care se misca pe o directie NV sau pe o directie longitudinala, va devia spre dreapta in emisfera nordica si spre stanga in emisfera sudica. Devierea este cauzata de miscarea obiectului, de miscarea Pamantului si de latitudine. Efectul Coriolis este important in meteorologie si oceanografie, precum si in balistica si in astrofizica.

Intr-un sistem de referinţă inerţial (partea de sus a imaginii), obiectul negru se mişcă pe o traiectorie rectilinie, fără frecare semnificativă cu discul. Cu toate acestea, observatorul (punctul roşu), care este în picioare, în sistemul de referinţă rotaţional (non-inerţial), (partea de jos a imaginii), vede obiectul urmand o traiectorie curbilinie datorita efectului Coriolis şi forţelor centrifuge prezente în acest sistem.

Forta Coriolis este o forta de inertie care acţionează perpendicular pe direcţia de mişcare a unui corp în mişcare într-un mediu (sistem de referinta), aflat el insusi în rotaţie uniformă, văzută de un observator aflat in acelasi sistem de referinta.

Acesta nu este de fapt o forţă în sens strict, sau acţiunea unui corp asupra altuia, ci mai degrabă o forţă fictivă care rezultă din mişcare neliniară a sistemului de referinta în sine. Observatorul isi schimba poziţia prin acţiunea acceleraţiei centripete a sistemului de referinta şi interpretează orice schimbare a direcţiei a ceea ce il inconjoara ca o forţă inversă (opusă). Introducerea acestei forte permite simplificarea ecuaţiilor de mişcare în acest tip de referinţă, precum şi pe cea a forţei centrifuge.

1471: Albrecht Dürer, pictor, desenator, gravor, matematician şi teoretician german din Nürnberg, reprezentant al Renasterii (d. 6 apr. 1528)

Gravurile sale l-au facut cunoscut în Europa, pe cand avea doar douăzeci de ani, fiind considerat cel mai mare artist renascentist german. Vasta sa opera include retabluri (retablu: panou decorativ vertical, sculptat și pictat, așezat în spatele altarului) şi lucrări religioase, numeroase portrete, autoportrete şi gravuri in arama. Xilogravurile (gravuri in lemn), printre care seria Apocalipsa (1498), păstrează un farmec gotic mai pronuntat decât restul lucrarilor sale. A îmbinat, într-o sinteză personala, viziunea coloristică italiană cu unele elemente ale goticului german. Creatia sa se caracterizează prin adâncul sens filozofic, prin compoziţia complexa si clară, plasticitatea formelor, vigoarea si expresivitatea nervoasă a desenului.

Lucrările sale includ gravuri ambiţioase, care au revolutionat potentialul acestei arte grafice (Cavalerul, moartea şi diavolul (1513), Sfântul Ieronim în camera sa de lucru (1514) şi Melancolia I (1514), aceasta din urma fiind obiectul unei analize si interpretari aprofundate, şi Cavalerii Apocalipsei), picturi (Cei patru apostoli, Autoportret) si acuarele, care l-au consacrat drept unul dintre primii artisti ai peisajului european.

 Sfântul Ieronim în camera sa de lucru, gravura 1514

 Melancolia I, gravura 1514

 

Autoportret, 1498, Muzeul Prado, Madrid

Acuarela, 1503

Curtea Castelului Innsbruck, guasa si acuarela

Ca teoretician, a contribuit la dezvoltarea teoriei despre artă (Tratatul de geometrie descriptiva, Cele patru cărţi despre proportie). Introducerea motivelor clasice în arta nordica, de catre Dürer, prin cunoştinţele sale despre artiştii italieni şi umaniştii germani, i-a asigurat reputaţia uneia dintre cele mai importante figuri ale Renaşterii germane. Aceasta reputatie a fost consolidata de tratatele sale teoretice, care implică principii ale matematicii, precum perspectiva şi proporţiile ideale.

In muzeele din România, lucrarile sale sunt reprezentate prin stampe.

1527: Regele Filip al II-lea al Spaniei (d. 1598)

1688: Alexander Pope, poet satiric si ganditor englez (d. 30 mai 1744)

 

Alexander Pope s-a născut într-o familie bogată. Fiind un copil precoce care a beneficiat de o educaţie romano-catolică formală, Pope a fost un autodidact. Afectat, înca din copilarie, de Maladia lui Pott (spondilodiscita), infectie a discurilor intervertebrale cauzata de tuberculoza, aceasta deformaţie a co­loanei, precum şi alte probleme de sănătate i-au stopat procesul de creştere. Sanatatea precara nu i-a permis să practice activităţi fizi­ce, motiv pentru care s-a dedicat lecturii şi scrisului, anii sai de formare fiind propice creatiei poetice.

A fost membru al Clubului Scriblerus, grup literar informal, fondat in 1712, din care facea parte, printre altii, si Jonathan Swift, avand drept scop satirizarea exceselor de eruditie, ceea ce a dus la aparitia lucrarii Memoriile lui Martinus Scriblerus (in limba engleză, “scribbler” insemnand “scriitoraş”).

Este, în general, considerat cel mai mare poet englez al secolului al XVIII-lea, cunoscut pentru poemele sale satirice şi traducerea operelor lui Homer. Pope este al treilea dintre cei mai des citati scriitori englezi în Dicţionarul Oxford de Citate, după Shakespeare şi Tennyson.

Apartenenta sa la Francmasonerie, stabilita drept certa de către unii arhivari, rămâne controversata, avand ca unica sursă prezenţa numelui “Alex Pope”, pe lista de membri ai “Lodge held at the Goat”, din Londra. In eseul sau, Alexander Pope şi Francmasoneria: Un eseu discursiv (2003), istoricul W. J. Williams preferă să vorbească despre asocierea dintre Pope şi francmasoni, în timp ce profesorul Cécile Révauger, care predă la Universitatea din Bordeaux III, explică faptul că “incertitudinea a persistat asupra apartenentei masonice a lui Swift şi Pope, dar niciodata nu s-a putut face vreo dovada a acesteia.”

Ca reprezentant si teoretician al clasicismului englez, prima sa lucrare importantă a fost Un eseu despre critică (1711), un poem referitor la arta scrisului, care conţinea epigrame strălucite ce au rămas memorabile ca proverbe (de ex., “A greşi este uman, a ierta – divin”). Din lirica pastorala fac parte Padurea Windsor, poemul eroi-comic Rapirea buclei (Răpirea şuviţei de păr) (1712, 1714), o povestire de o ironie subtilă, ce ridiculizează societatea mondenă, poemul satiric Dunciada, cea mai cunoscută lucrare a sa, si poemele didactico-filozofice Imitatii dupa Horatiu si Eseu despre om.

S-a implicat în multe polemici literare, motiv pentru care a scris poeme precum usturătoarele satire Dunciada (1728) şi O scrisoare către dr. Arbuthnot (1735). Scrierea filozofică Eseu despre om (1733-1734) a fost planificată ca parte a unei lucrări mai vaste, pe care însă nu a apucat să o termine.

Capodoperele sale raman însă traducerile în versuri ale Iliadei (1720) şi Odiseei (1726) scrise de Homer, unele dintre cele mai reusite traduceri in limba engleza, al căror succes i-au asigurat siguranţa financiară.

A fost interesat in mod deosebit de forma si expresia poetica si a avut o influenta considerabila asupra poeziei secolului al XVIII-lea.

1799: Mary Anning, colecționar de fosile și paleontolog britanic (d. 9 martie 1847).

A devenit cunoscuta în întreaga lume pentru un număr important de descoperiri de fosile marine din perioada Jurasicului, la Lyme Regis, unde a trăit. Activitatea sa a adus schimbări fundamentale în gândirea ştiinţifică despre viaţa preistorica şi istoria pământului.

Descoperirile lui Mary Anning reprezinta o dovada cheie a dispariţiei unor specii, sugerate incepand de la sfârşitul secolului al XVIII-lea de zoologi precum Georges Cuvier. Anterior, era, de fapt, admis că Dumnezeu a creat toate fiinţele vii în timpul Creatiei, şi era de neconceput faptul că speciile vii ar putea sa dispara.

Despre un schelet ciudat, care a fost descoperit, se presupunea ca trebuie să aparţină unor specii care trăiesc încă într-o parte neexplorata a Pământului. Natura atat de ciudata a scheletelor descoperite de către Mary Anning şi de alti paleontologi ai timpului, precum Gideon Mantell, “descoperitorul” dinozaurilor, a insemnat o lovitură puternică asupra acestor argumente şi a pregătit terenul pentru o mai bună înţelegere a vieţii în perioadele geologice precedente.

 

Stancile Blue Lias din Lyme Regis

Coasta Jurasicului, Charmouth, Dorset, unde Annings a facut unele descoperiri

Influenţa lui Anning s-a resimtit si in domeniul geologiei: descoperirile sale constituie fundamentul unei revoluţii în domeniul geocronologiei, stiinta utilizarii fosilelor pentru  a reconstitui istoria pământului.

Naturalistul americano-elveţian, Louis Agassiz, impresionat de întâlnirea sa cu Mary Anning şi colaboratoarea sa, Elizabeth Philpot, a numit două specii cu numele său (Acrodus anningiae si Belenostomus anningiae). Cu toate acestea, după moartea sa, numele de Anning a cazut în uitare. Redescoperita în ultimele decenii, este onorata ca o figură importantă şi pitoresca a paleontologiei. Romanciera americana Tracy Chevalier a publicat o biografie romantata a lui Mary Anning, intitulata Remarkable Creatures (Harper Collins, 2009)

1826: Karl Storck, sculptor român de origine germană (d. 1887)

1843: Paul Avril, ilustrator, pictor şi gravor francez (d. 1928)

Édouard-Henri Avril, cunoscut sub pseudonimul Paul Avril, cunoscut pentru ilustratiile sale erotice. Avril a studiat arta in diverse saloane pariziene. Intre 1874 si 1878, a studiat la Ecole des Beaux-Arts din Paris. Ulterior, a fost contactat pentru a ilustra nuvela Fortunio de Theophile Gautier. Cu această ocazie, a adoptat pseudonimul “Paul Avril”. A devenit cunoscut pentru ilustrarea cartilor scriitorilor importanti ai literaturii asa-zis “galante” a Franței secolului al XIX-lea (Salammbô a lui Gustave Flaubert etc.)

1844: Henri Rousseau, pictor post-impresionist francez (d. 1910)

Considerat un reprezentant al picturii naive sau primitive, este cunoscut sub numele de Le Douanier (Vamesul), o descriere plină de umor a ocupaţiei sale de colector de taxe. Desi ridiculizat în timpul vieţii, a ajuns să fie recunoscut ca un geniu autodidact ale cărui lucrări sunt de înaltă calitate artistică. Treptat, a devenit cunoscut şi stimat de către pictorii avangardei, precum André Derain şi Henri Matisse si s-a imprietenit cu Robert Delaunay, cu Guillaume Apollinaire şi apoi cu Pablo Picasso.

Henri Rousseau, Autoportret, 1890, Galeria Nationala, Praga

Temele sale preferate sunt jungla, peisajele si portretele.

Jungla este una dintre cele mai fecunde teme ale pictorului. Intotdeauna avand o flora exuberanta şi complet inventata (numerosii ciorchini de banane agăţati de fiecare ramură, sau disproporţia frunzişului), a reprezentat lupte acerbe între animale salbatice şi prada lor. Aceste animale au fost inspirate de cele din menajeria Grădinii Zoologice şi din reviste.

Leul flamand se repede asupra antilopei

 Jungla ecuatoriala

Tigrul in furtuna tropicala

Initial criticate pentru lipsa lor de realism şi pentru naivitatea lor, “jungla” sa va fi mai târziu recunoscuta ca model, de unde fraza lui Guillaume Apollinaire, la Salonul de toamna, unde Rousseau expunea “Visul”: “In acest an nimeni nu râde, toti admira in  unanimitate.”

Henri Rousseau, Visul

Peisajele sunt fie vegetale, atemporale, reprezentand locuri pe care le cunoaste foarte bine, fie mai urbane. Acestea includ de multe ori detalii referitoare la progresul tehnic al timpului său: aeronave, stâlpi de telegraf, poduri de oţel, Turnul Eiffel. Peisajele sale rămân totuşi într-o tonalitate naiva, pentru ca Rousseau nu face sa apara nici o notiune a perspectivei.

In portrete, personajele sunt îngheţate, fata, de obicei, este inexpresiva. Daca sunt mai multe, personajele sunt reprezentate pur şi simplu juxtapuse. Acestea par a fi masive, gigantice, în comparaţie cu elementele din decor, dar acest lucru pare a fi o consecinţă a faptului că pictorul nu stapaneste reprezentarea perspectivei (sau utilizează, fără să ştie, ceea ce însemna perspectiva in Evul Mediu). Intr-adevăr, peisajul este aproape in acelaşi plan cu subiectul, cu detalii abundente, dar perspectiva este absenta.

1855: Constantin Dobrogeanu-Gherea, critic literar român (d. 1920)

1860: Willem Einthoven, doctor si fiziologist danez, inventatorul electrocardiografului, laureat al Premiului Nobel pentru Medicina in 1924, pentru « descoperirea mecanismului electrocardiogramei » (d. 1927)

1873: Hans Berger, doctor neurolog german, parintele electroencefalografiei (d. 1941)

 

A fost primul medic care a înregistrat electroencefalograme umane (EEG sau “undele cerebrale”) în 1924, pentru care a inventat dispozitivul ce ii poarta numele, şi descoperitorul ritmului undei alfa cunoscuta sub numele de “unda Berger”.

Lucrarile sale au fost reluate şi completate de britanicul Edgar Douglas Adrian, care a câştigat, în 1932, Premiul Nobel pentru Fiziologie.

1880: Tudor Arghezi (Ion N. Theodorescu), poet, prozator și publicist român (d. 1967)

1881: Iosif Iser, pictor român (d. 1958)

1886: Mihail David, geograf și geolog român (d. 1954)

1887: Alexandru Borza, botanist român (d. 1971)

1887: Florica Musicescu, pianistă și profesoară româncă de pian, unul din fondatorii școlii române de pian (d. 1969)

1897: Smaranda Brăiescu, aviatoare și parașutistă româncă (d. 1948)

1899: Constantin Bobescu, compozitor român (d. 1992)

1902: Marcel Breuer, arhitect modernist şi designer de mobilier american (d. 1981)

De origine maghiară, cu descendente evreiesti, Breuer a fost unul dintre maestrii modernismului, manifestandu-si interesul pentru construcţia modulară şi formele simple.

Breuer a fost student al scolii Bauhaus dinWeimar,Germania. Dupa ce a petrecut un an la Paris, într-o firmă de arhitectură, a revenit la scoala Bauhaus din Dessau, de data aceasta ca profesor, si combinand arta si tehnologia, a devenit în cele din urmă directorul atelierului de tamplarie.

In timpul perioadei Bauhaus, a creat “scaunul B3”, cunoscut sub numele Wassily Chair (Scaunul Wassily), primul scaun din oţel tubular pliat creat în 1925 pentru pictorul abstractionist rus, Wassily Kandinsky, parţial inspirat de ghidonul unei biciclete.

 

Scaunul Wassily

Scaunul este inca in producţie si poate fi montat şi demontat mai uşor cu instrumente folosite pentru biciclete. Mai tarziu, a activat la Berlin, unde a creat case si spatii comerciale, precum şi numeroase piese de mobilier tubular, metalice, produse si astăzi.

In 1935, din cauza venirii la putere a partidului nazist în Germania si pentru a scăpa de persecuţia persoanelor de origine evreiască, Breuer s-a mutat la Londra, unde a fost angajat de către Jack Pritchard, în compania Isokon, unul dintre primii producatori care au introdus designul modern, în Marea Britanie. Breuer a creat canapeaua, experimentand  furnirul turnat.

In cele din urmă, Breuer a emigrat în Statele Unite, în 1937. A studiat la şcoala de arhitectură de la Harvard, unde a lucrat, in special cu Philip Johnson şi Paul Rudolph, celebri arhitecţi americani de mai târziu. De asemenea, a lucrat cu Walter Gropius, fost coleg de la Bauhaus, pentru crearea mai multor constructii din imprejurimile Bostonului.

Breuer a incheiat parteneriatul cu Gropius, in mai 1941, şi a infiintat propria sa companie in New York, unde a proiectat case si vile. “Casa Geller I”, realizata în 1945, în Long Island, a fost prima care a integrat conceptul lui Breuer, casa “binucleara”, care separa  zona camerelor si cea de living/bucătărie, printr-un hol de intrare, şi cu un acoperiş “fluture” (două acoperişuri înclinate spre mijloc, cu drenare centrala).

1906: Profira Sadoveanu, prozatoare, fiica lui Mihail Sadoveanu (d. 2003)

1906: Serghei Gherasim, regizor, scenarist român

1915: Mircea Petrescu–Dâmboviță, arheolog și istoric român

1921: Andrei Saharov, fizician rus, laureat al Premiului Nobel (d. 14 dec. 1989)

Andrei Dmitrievici Saharov si-a câştigat renumele de proiectant al celei de A Treia Idei a Uniunii Sovietice, numele de cod pentru dezvoltarea sovietică a armelor termonucleare, fiind parintele bombei cu hidrogen sovietice. Disident si militant pentru drepturile omului, Saharov a fost avocatul libertăţilor civile şi a reformelor în Uniunea Sovietică.

A fost conducătorul grupului care a fabricat, in 1953, bomba cu hidrogen sovietică. S-a opus experienţelor nucleare, raliindu-se, in 1966, disidenţei intelectuale. A fost unul dintre fondatorii, in 1970, Comi­tetului pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Pentru publicarea, în 1968, în Occident, a lucrării “Reflexii despre progres, coexistenţă paşnică şi libertatea intelectuală”, cât şi pentru condamnarea invaziei Afghanistanului de către trupele sovietice, Saharov a fost scos din cercetare şi exilat (1980-1986) în oraşul Gorki (azi Nijni Novgorod).

A revenit la Moscova şi în viaţa ştiinţifică în timpul perestroikăi. A avut contribuţii în domeniul fizicii particulelor elementare şi al armelor termonucleare. După 1986, a fost ales preşedinte al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. şi numit într-o co­misie guvernamentală pentru elabo­rarea unei noi Constituţii.

I-a fost atribuit Premiul Nobel pentru Pace pe anul 1975, pe care nu l-a putut primi deoarece nu i s-a acordat viza pentru a ieşi dinţară. In onoarea sa, Premiul Saharov este acordat anual de Parlamentul European pentru persoane şi organizaţii dedicate drepturilor şi libertăţilor omului.

1923: Dorothy Hewett, scriitoare australiană (d. 2002)

Romancieră, poetă, libretistă, dramaturg și feministă de origine australiană. Hewett a fost membră a Partidului Comunist Australian.

1925: Lucia Dalia Aramă, istoric român (d. 2003)

1926: Constantin Arvinte, dirijorul ansamblului artistic „Ciocârlia”

1932: Henri Zalis, critic și istoric literar, eseist, bibliograf roman

1932: Ileana Vulpescu, prozatoare și traducătoare româncă

Ileana Vulpescu s-a nascut in Bratovoești, județul Dolj. Este soția poetului și traducătorului Romulus Vulpescu. Cel mai cunoscut roman al sau este Arta conversației, care a reușit să ajungă best-seller înainte de 1989. După o licență in litere (limba și literatura franceză), la Facultatea de Filologie a Universității din București (1953-1958), a lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei și a colaborat la redactarea lucrărilor Dicționarul limbii române și Dicționarul explicativ al limbii române (1959-1975).

1934: Gleb Panfilov, regizor rus

Gleb Anatolievici Panfilov este tatăl lui Anatoli Panfilov şi soţul actritei Inna Churikova.

Regizor apreciat la nivel internaţional, s-a remarcat printr-o serie de filme istorice in care soţia sa, Inna Churikova, este protagonista. In 1980, Panfilov, chimist de profesie, a venit la conducerea teatrului, dar a găsit, de asemenea, timp să adapteze pentru marele ecran piesa Valentina a lui Alexandru Vampilov (1981), precum şi Vassa Zheleznova a lui Maxim Gorki (1983) şi Mama (1989). Vassa a câştigat premiul cel mare la Festivalul International de Film de la Moscova şi Premiul de Stat al Rusiei.

A câştigat Ursul de Aur la a 37-a editie a Festivalului International de Film de la Berlin, pentru filmul Tema.

In ciuda greutăţilor din anii 1990, Panfilov a fost angajat sa regizeze Romanovii: Familia Imperiala, o poveste epica a martiriului Romanovilor. Filmul, lansat în cele din urmă în anul 2000, a fost un fel de proiect de familie, implicandu-i pe soţia şi copiii lui. Acesta a fost, de asemenea, primul său film, in care Churikova nu a fost protagonista.

Alexander Soljenitin

In ianuarie 2006, canalul de televiziune Rossiya 1 a difuzat miniseria lui Panfilov, bazata pe romanul lui Alexander Soljenitin, Primul cerc, care face referire la infernul lui Dante din Divina comedie. Soljenitin, autorul, castigator al Premiului Nobel, l-a ajutat la adaptarea romanului pentru ecran şi a jucat rolul naratorului in film.

1937: Constantin Eretescu, prozator român stabilit în SUA

1938: Ștefan Dimitriu, scriitor român

Ştefan Dimitriu s-a născut la Ibăneşti, Vaslui. La vâsta de 14 ani, a plecat din Moldova şi s-a stabilit în Ploieşti unde a cunoscut oamenii de cultură şi Cenaclul Literar I.L. Caragiale. A făcut studii filologice la Bucureşti şi a debutat în poezie în anul 1957. A continuat cu proză scurtă şi roman, apoi a scris piese de teatru. Recent s-a remarcat prin traducerea de excepţie în limba română a operei lui Evgheni Evtuşenko.

1948: Leo Sayer, cântăreț britanic

1960: Anda Onesa, actriță româncă

1972: Christopher George Latore Wallace, cântăreț american de rap (Notorious B.I.G.) (d. 1997)

1991: Marilena Virlan, prezentatoare de televiziune, Ora de Muzica – Dimineata Impreuna

Comments

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.