Citate Celebre Cogito
Citate Celebre & Enciclopedie

Aniversari
28 noiembrie

1907: Alberto Moravia, jurnalist și prozator italian (d. 1990)

Moravia a fost unul din cei mai de seamă romancieri italieni ai secolului XX. A scris și teatru, a fost eseist, jurnalist și un important lider al intelectualilor de stânga din Italia.

Alberto Moravia, pseudonimul literar al lui Alberto Pincherle, 28. Nov. 1907 – 26 sept. 1990, s-a născut într-o familie evreiască bogată, tatăl său fiind arhitect, de origine venețiană și de credință evreiască, iar mama, de origine dalmată, într-o familie cu patru copii.

Tuberculoza osoasă l-a împiedicat să-și termine studiile și l-a imobilizat la pat, timp de opt ani, obligându-l să se trateze în sanatorii timp de doi ani. Acest lucru îl va afecta profund. În această perioadă, a citit Shakespeare, Molière, Goldoni, Marcel Proust, Arthur Rimbaud, Joyce, Mallarmé, Dostoievski.

În 1929, la vârsta de 18 ani, a scris primul său roman, Indiferenții, în sanatoriul din Bressanone, în nordul Italiei, care denunță dificultatea individului de a se integra într-o lume dominată de bani și plăceri.

Lucrarea a fost publicată cu numele real al autorului. Este un roman existențialist, avant la lettre, care va rămâne cea mai izbitoare referință ideologică și literară a operei lui Moravia. Cartea a obținut un succes controversat datorită descrierii dure și dezamăgite a burgheziei romane. Din acest moment, autorul va scrie cu „regularitate birocratică” o operă abundentă.

Din 1930, a stat la Londra, Paris, New York și a vizitat China, Grecia, Germania și Mexic. După propria mărturisire, călătorea pentru a scăpa de atmosfera înăbușitoare a fascismului. În Italia, semna articole de presă (ziare și reviste). Antifascismul său net l-a făcut să devină suspect, iar originile evreiești ale tatălui au contribuit la precaritatea situației sale.

În 1952, operele sale au fost cenzurate de fasciștii lui Benito Mussolini și incluse în lista cărților înterzise, în Index Librorum Prohibitorum de la Vatican.

Se remarcă înclinația sa pentru analiza morală și radiografia conduitei umane surprinse în dezorientare și indiferență, făcând concesii personajelor, expresii ale egoismului dur și cinismului crud, atât în viața politică și în cea socială, cât și în raporturile matrimoniale, în care instinctul prevalează, într-o interpretare adesea freudistă asupra intelectului.

Moravia este cunoscută mai ales pentru romanul său de debut, Indiferenții, 1929, și pentru romanul antifascist Conformistul, ecranizat cu același titlu, în 1970, în regia lui Bernardo Bertolucci.

Alte romane ale sale adaptate pentru cinematografie sunt Agostino, ecranizat cu același titlu de Mauro Bolognini în 1962; O fantomă la amiază sau Disprețul, ecranizat de Jean-Luc Godard cu numele Disprețul, 1963); Plictiseala, ecranizat cu același titlu de Damiano Damiani, în 1963, și lansat în SUA sub numele de The Empty Canvas, în 1964, și Ciociara, ecranizat de Vittorio De Sica cu numele Două femei, 1960. O altă versiune a filmului Plictiseala a fost ecranizată de Cédric Kahn, în 1998.

Tehnica cinematografică a ecranizării romanelor sale este de o obiectivitate complexă, imediată, desfășurată pe mai multe planuri, pe un stil predominant intelectualist, cu accente ironice.

Moravia a remarcat odată faptul că cele mai importante fapte ale vieții sale au fost boala sa, o infecție tuberculoasă a oaselor, care l-a imobilizat la un pat timp de opt ani și fascismul, deoarece ambele l-au făcut să sufere și l-au determinat să facă lucruri pe care altfel nu le-ar fi făcut.

„Ceea ce suntem forțați să facem ne formează caracterul, nu ceea ce facem prin propria noastră voință.” Moravia era ateu.

Scrierea sa a fost marcată de stilul său realist, rece, precis, care descrie adesea starea burgheziei. Acest gen de scriere era înrădăcinat în tradiția narațiunii din secolul al XIX-lea, susținută de o înaltă conștientizare socială și culturală.

Moravia credea că scriitorii ar trebui, dacă ar reprezenta realitatea, „să își asume o poziție morală, o atitudine politică, socială și filosofică clar concepută”, dar și că, în cele din urmă, „Un scriitor supraviețuiește în ciuda credințelor sale”.

Între 1959 și 1962 Moravia a fost președinte al PEN International, asociația mondială a scriitorilor.

***

Index este denumirea scurtă sub care este cunoscută o listă de cărți și autori, denumită, în latină Index librorum prohibitorum (Index de cărți interzise). Aceasta s-a publicat în 1559, la inițiativa Inchiziției, sub pontificatul lui Paul al IV-lea și a fost confirmată de Conciliul de la Trento din 1564.

Indexul era registrul Bisericii Catolice, în care erau înscrise toate cărțile considerate dăunătoare sau eretice, pentru că vin în contradicție cu dogmele bisericești. Cărțile aflate în Index nu puteau fi citite de către supușii Sfântului Scaun.

Mai mult…

1489: Margareta Tudor, soția regelui Iacob al IV-lea al Scoției (d. 1541)

1632: Jean-Baptiste Lully, compozitor francez de origine italiană (d. 1687)

1757: William Blake, pictor, poet romantic englez (d. 1827)

Fiu al unui vânzător de articole de galanterie, ucenic de gravor la vârsta de 14 ani cu James Basire, înrădăcinat în lumea meșteșugurilor, a rămas toată viața la granița frumoasei lumi picturale și literare.

Implicat în vârtejul revoluționar (1785-1794), a expus o singură dată (1809) înainte de a se dedica unei lucrări „nedestinate vânzării” (2 exemplare, pentru Ierusalim). Tinerii discipoli îl vor transforma în „interpret” la sfârșitul vieții sale.

Primele sale poezii iluminate Cântecele inocenței (Songs of Innocence), 1789, urmate de Cântecele experienței (Songs of Experience), 1794, după prăbușirea speranțelor revoluționare) reflectă o credință naivă în bunătatea ființelor, a lucrurilor și a lui Dumnezeu, simultan cu un sentiment de revoltă în faţa nedreptăţii şi a suferinţei. Realismul și simbolismul se îmbină pentru a exprima indignarea și uimirea față de condiția umană așa cum o percepe Blake prin viața de zi cu zi din Londra. În această capodoperă romantică, actualul și arhetipalul se îmbină: mizeria urbană („Londra”), puterea instinctului („Tigrul”), abandonul („Băiețelul pierdut”, „Fetita pierdută”), respingerea mamei trupești („Lui Tirzah”).

Ilustrațiile cu care își împodobește textele subliniază linia, conturul, energia vitală. Ura față de autoritate și apologia dorinței străbat toată opera. Blake își proclamă creștinismul libertarian (Nu există religie naturală, 1789; Toate religiile sunt una, 1789).

În Căsătoria cerului și iadului (1793), ura sa față de mistere, care maschează opresiunea, îl face să se opună conformismului și misticismului Bisericilor și a lui Swedenborg. Pentru Blake, îngerul este supunere. Iadul este energie, care este corpul, porțiunea sufletului care poate fi cuprinsă de cele cinci simțuri. Energia este o plăcere eternă. Mai bine rău activ decât bun pasiv. Fără contrarii, nu există progres.

Blake se lansează în apocalipsa individuală a Cărților profetice (Urizen, 1794; Los, 1795).

În epopeea Jerusalim (1804-1820), Albion (bărbat, libertate), incapabil de fraternitate, este gelos pe Ierusalim (femeie și oraș), care este și soția Mielului. El a devenit o fantomă, ea a devenit o umbră. Vala (mama tuturor cruzimilor) și Voința (invidie, răzbunare). Los, o imaginație decăzută, dar tenace, salvează arta. Albion, obosit de nenorocire, revoltat de sterilitatea jertfei, eliberează Ierusalimul, restabilind fluiditatea plăcerii, a trupului și își găsește cele patru fețe, reintegrează pacea activă a lui Iisus, Imaginația. Răul, o separare bazată pe ura față de sex și față de sine, cedează nunții Imaginației și Femininului: o anticipare esențială a teologiilor eliberării, cea mai fermă dintre poetica energiei.

În Milton (1800-1808), autorul cărții Paradisul pierdut, „de partea lui Satan fără să știe”, trece dincolo de milă prin știința Mâniei, se cufundă în deșertul profeției, respinge mângâierile pastoralului pentru a redescoperi energia nesfârșit a Edenului: cursul său este cel al unei teodicei interioare care întemeiază teoria Inspirației. Confruntați cu dorința de uniformitate (Imperiul, Rațiunea, Urizen) măcinați de teroarea lichefierii, se ridică Fiii Rebeli (Los, Orc) care îmbină Mila și Furia. Prinși în capcană de conflict, ajung să semene cu dușmanul lor, pierzând contactul cu visul lor (Beulah) stârnind agresivitatea unui Feminin crud și rebel: Voința Feminină. Spectrul (a poseda) și Emanația (a iubi) devin atunci și ele periculoase, pentru că sunt disociate: voința de Putere este înlocuită cu iubirea. Numai repulsia („Am întors spatele acestor paradisuri construite pe cruzime”) și creația pot fertiliza dorința făcând-o să-și descopere limitele. Apoi vine liniștea activă simbolizată de Artă. Politica viziunii, magnetizată de imaginea androginului, îi permite astfel lui Blake să spună pentru prima dată caracterul libidinal al Revoluției.

1820: Friedrich Engels, filosof și teoretician al socialismului științific (d. 1895)

1829: Anton Rubinstein, compozitor, pianist rus (d. 1894)

1837: John Wesley Hyatt, inventator american cu un palmares de peste 200 de invenţii.

1857: Alfonso al XII-lea, rege al Spaniei (d. 1885)

1863: Eremia Grigorescu, general de artilerie, comandantul trupelor române în bătălia de la Mărășești, ministru de război (d. 1919)

1874: Jean Bart (Eugeniu P. Botez), scriitor român (d. 1933)

1880: Andrei Rădulescu, istoric și jurist, membru și președinte al Academiei Române (d. 1959)

1880: Alexandr Blok, poet rus (d. 1921)

Aleksandr Blok s-a născut la Sankt Petersburg, într-o familie rafinată de intelectuali. Unele dintre rudele sale erau oameni de litere, tatăl său fiind profesor de drept la Varșovia, iar bunicul său matern rectorul Universității de Stat din Sankt Petersburg. După despărțirea părinților săi, Blok a trăit cu rude aristocrate la conacul Șakmatovo de lângă Moscova, unde a descoperit filosofia lui Vladimir Soloviov și versurile poeților obscuri din secolul al XIX-lea, Fiodor Tiutcev și Afanassi Fet. Aceste influențe vor fi contopite și transformate în armoniile pieselor sale timpurii, adunate ulterior în cartea Ante Lucem.

S-a îndrăgostit de Liubov (Liuba) Dmitrievna Mendeleeva (fiica renumitului chimist Dmitri Mendeleev) și s-a căsătorit cu ea în 1903. Mai târziu, ea îl va implica într-o relație complicată de dragoste și ură cu colegul său simbolist Andrei Belîi. Liubei i-a dedicat un ciclu de poezie care i-a adus faima, Stikhi o prekrasnoi Dame (Versuri despre Preafrumoasa doamnă, 1904). În ea, și-a transformat umila soție într-o viziune a sufletului feminin și a femeii eterne (învățătura lui Soloviov despre Sophia, conceptul grecesc care desemnează înțelepciunea). Puținele rude ale lui Blok locuiesc în prezent la Moscova, Riga, Roma și Anglia.

În ultima perioadă a vieții sale, Blok s-a concentrat în primul rând pe teme politice, reflectând asupra destinului mesianic al țării sale: Răzbunarea (Vozmezdie), 1910-1921; Rodina, 1907-1916; Sciții (Skify), 1918.

Influențat de doctrinele lui Soloviov, era plin de vagi temeri apocaliptice și oscila adesea între speranță și disperare. „Simt că urmează un mare eveniment, dar ceea ce va fi exact nu mi-a fost dezvăluit”, scria el în jurnalul său în timpul verii anului 1917. În mod destul de neașteptat pentru majoritatea admiratorilor săi, a acceptat Revoluția din Octombrie ca certitudine finală dintre aceste presimțiri apocaliptice.

Până în 1921, Blok devenise deziluzionat de Revoluția Rusă. Din acest motiv, nu a scris nicio poezie timp de trei ani. Blok s-a plâns lui Maxim Gorki că a renunțat la „credința în înțelepciunea umanității”. I-a explicat prietenului său Kornei Ciukovski de ce nu mai poate scrie poezie: „Toate sunetele s-au oprit. Nu auzi că nu mai există sunete?”. În câteva zile, Blok s-a îmbolnăvit. Medicii i-au recomandat să fie trimis la tratament medical în străinătate, dar nu a avut voie să părăsească țara. Gorki a pledat pentru a I se acorda o viză. Pe 29 mai 1921, i-a scris lui Anatoli Lunacearski: „Blok este cel mai bun poet al Rusiei. Dacă îi interzici să plece în străinătate și el moare, tu și tovarășii tăi veți fi vinovați de moartea lui”. Blok a primit permisiunea abia pe 10 august, după moartea sa.

Cu câteva luni în urmă, Blok ținuse o prelegere celebră despre Pușkin, pe care îl credea a fi o figură iconică capabilă să unească Rusia Albă și Roșie. Moartea sa și execuția colegului său poet Nikolai Gumilev de către Ceka în 1921 au fost văzute de mulți ca sfârșitul întregii generații de ruși. Nina Berberova, pe atunci o fată tânără, și-a amintit despre starea de spirit de la înmormântarea sa: „Am rămas, brusc și pe neașteptate, orfană… Se apropie sfârșitul. Suntem pierduți”.

[Ceka (Comisia Extraordinară pentru Întreaga Rusie), abreviat ca VChK (rusă ВЧКVe-Che-Ka) a fost prima dintr-o succesiune de organizații ale poliției secrete sovietice, înființată pe 5 decembrie (stil vechi) din 1917 de Sovnarkom (Consiliul Comisarilor Poporului).

Războiul Civil Rus a fost purtat între 7 noiembrie 1917 și 16 iunie 1922 între mai multe grupuri din Rusia. Principala luptă a fost între Armata Roșie și Armata Albă. Armata Roșie era un grup comunist, bolșevic. Armata Albă era anticomunistă și includea mulți foști loialiști țariști.]

1881: Stefan Zweig, poet, scriitor austriac (d. 1942)

Stefan Zweig, 28 nov. 1881 – 22 febr. 1942, scriitor austriac care s-a distins în mai multe genuri – poezie, eseuri, nuvele și drame – mai ales în interpretările personajelor imaginare și istorice.

Zweig s-a născut și a fost crescut la Viena, Imperiul Austro-Ungar (acum în Austria).

Prima sa carte, un volum de poezie, a fost publicată în 1901. A obținut doctoratul la Universitatea din Viena în 1904 și a călătorit mult în Europa înainte de a se stabili la Salzburg, Austria, în 1913.

În 1934, alungat în exil de naziști, a emigrat în Anglia și apoi, în 1940, în Brazilia prin New York. În noul lor mediu din Brazilia, găsind doar singurătate și deziluzie, în continuă creștere, Zweig și cea de-a doua soție s-au sinucis.

Interesul lui Zweig pentru psihologie și pentru operele lui Sigmund Freud se reflectă în subtilele portrete ale personajelor sale.

Eseurile lui Zweig includ studii despre Honoré de Balzac, Charles Dickens și Fyodor Dostoyevsky în Trei maeștri (Drei Meister), 1920, și despre Friedrich Hölderlin, Heinrich von Kleist și Friedrich Nietzsche în Creatori de seamă (Der Kampf mit dem Dämon), 1925.

Soarta schimbătoare (Drei Dichterihres Lebens, Casanova-Stendhal-Tolstoi), 1928, trei portrete istorice în miniatură, i-a adus popularitatea.

A scris multe biografii, mai degrabă intuitive decât obiective, despre omul de stat francez Joseph Fouché (1929), Maria Stuart (1935) și alții.

Dintre poveștile sale, Confuzia sentimentelor (Verwirrung der Gefühle), 1925. De asemenea, a scris un roman psihologic, Nerăbdarea inimii (Ungeduld des Herzens), 1938, și a tradus opere ale lui Charles Baudelaire, Paul Verlaine și Emile Verhaeren.

Mai mult…

1908: Claude Lévi-Strauss, antropolog francez (d. 2009)

1912: Colea Răutu, actor român de teatru și film (d. 2008)

1948: Mariana Nicolesco, soprană română (d. 2022)

S-a nascut pe 28 noiembrie 1948, în comuna Găujani, județul Giurgiu. A terminat Școala de Muzică din Brașov cu Concertul pentru vioară de Bruch, s-a înscris la Secția Canto a Conservatorului din Cluj și a dobândit prin concurs o bursă de studii la Conservatorul Santa Cecilia de la Roma, unde a studiat cu Jolanda Magnoni, lucrând apoi cu Rodolfo Celletti și cu Elisabeth Schwarzkopf.

Câștigă în 1972 Concursul Internațional Voci Rossiniane organizat la Milano de Radioteleviziunea Italiană RAI. Invitată de dirijorul american Thomas Schippers să debuteze la Cincinnatti în rolul Mimi din La Bohème de Puccini, începe cariera internațională.

A cântat pe cele mai renumite scene ale lumii, începând cu Teatro alla Scala din Milano, unde a debutat în premiera mondială a operei La Vera Storia de Luciano Berio (1982), și unde apare apoi în numeroase noi puneri în scenă, recitaluri și concerte, ca și la Metropolitan Opera din New York cu „La Traviata” de Verdi (1978).

1950: Russell Alan Hulse, fizician american

1954: Traian Coșovei, scriitor român

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.