Aniversari 30 martie
1844: Paul Verlaine, poet liric francez (d. 1896)
Paul Verlaine, 30 mar. 1844 – 8 ian. 1896, născut în Metz, Franța, poet liric francez asociat pentru prima dată cu parnasienii și cunoscut mai târziu ca lider al simboliștilor. Împreună cu Stéphane Mallarmé și Charles Baudelaire a format așa-numiții Decadenți.
Verlaine a fost singurul copil al unui ofițer de armată, trăind în circumstanțe confortabile și fiind, fără îndoială, răsfățat de mama lui.
La Liceul Bonaparte (acum Condorcet) din Paris, a dat dovadă atât de aptitudini, cât și de indolență și la 14 ani a trimis primul său poem, “La Mort” (Moartea) poetului „maestru” Victor Hugo.
Obținând bacalaureatul în 1862, cu distincție pentru traducere din latină, a devenit funcționar la o societate de asigurări, apoi la primăria Parisului.
În tot acest timp scria versuri și frecventa cafenelele literare și saloanele, unde i-a întâlnit pe poeții de seamă ai grupului parnasian și alți contemporani talentați, printre ei, Mallarmé, Villiers de L’Isle-Adam și Anatole France.
Poeziile sale au început să apară în revistele lor literare; prima, „Monsieur Prudhomme”, în 1863. Trei ani mai târziu, prima serie din revista Le Parnasse contemporain, o colecție de piese ale poeților contemporani (de unde și termenul parnasian), conținea opt contribuții ale lui Verlaine.
În același an, a apărut primul său volum de poezie. Pe lângă imitațiile virtuoase ale lui Baudelaire și Leconte de Lisle, Poèmes saturniens (Poeme saturniene), care includea expresii emoționante de dragoste și melancolie, se presupune că s-au centrat pe verișoara sa Élisa, care s-a căsătorit cu altcineva și a murit în 1867 (ea plătise pentru publicarea acestei cărți).
În Fêtes galantes (Petreceri galante), sentimentul personal este mascat de evocări delicate și inteligente ale scenelor și personajelor din commedia dell’arte italiană și din pastoralele sofisticate ale pictorilor din secolul al XVIII-lea, precum Watteau și Nicolas Lancret, și poate și din starea de spirit contemporană, evocând picturile lui Adolphe Monticelli.
În iunie 1869, Verlaine s-a îndrăgostit de Mathilde Mauté, în vârstă de 16 ani, și s-au căsătorit în august 1870. În poeziile încântătoare scrise în timpul logodnei lor (La Bonne Chanson, Cântecul cel bun), o vedea cu ardoare ca pe salvatoarea lui, mult sperată, de căile greșite.
Când insurecționații au preluat puterea și au înființat Comuna din Paris, Verlaine a servit ca ofițer de presă în cadrul consiliului lor. Teama de represaliile rezultate din partea celei de-a Treia Republici a fost un factor al stilului său boem de mai târziu. Incompatibilitatea în căsnicia sa a fost în curând agravată de pasiunea pentru tânărul poet Arthur Rimbaud, care a venit să stea cu familia lui Verlaine în septembrie 1871.
Verlaine și-a abandonat soția și fiul încă mic, Georges, în iulie 1872, pentru a rătăci cu Rimbaud în nordul Franței și în Belgia și pentru a scrie schițe „impresioniste” pentru următoarea sa colecție, Romances sans paroles („Romanțe fără cuvinte”). Cei doi au ajuns la Londra în septembrie și au găsit, pe lângă prietenii comunarzi exilați, mult interes și amuzament și, de asemenea, inspirație: Verlaine a completat Romanțele, ale căror pagini de început, în special, ating o muzicalitate pură rareori depășită în literatura franceză și care întruchipează unele dintre cele mai avansate experimente prozodice ale sale. Subiectele sunt în mare parte descrieri de peisaje, regrete sau vituperarea soției sale înstrăinate. Colecția a fost publicată în 1874 de prietenul său Edmond Lepelletier. Autorul ispășea atunci o pedeapsă de doi ani la Mons pentru că l-a rănit pe Rimbaud cu un revolver în timpul unei furtuni emoționale la Bruxelles, pe 10 iulie 1873.
Remușcările, abstinența închisorii și lectura pioasă (unele în engleză, împreună cu studiul admirativ al lui Shakespeare și Dickens) par să fi produs o întoarcere sinceră la romano-catolicism în vara anului 1874, după ce soția sa obținuse o separare.
Ieșind din închisoare în ianuarie 1875, a încercat o retragere în Ordinul Trapist (pentru a deveni membru al unui ordin călugăresc catolic înființat în sec. XVII, caracterizat prin reguli de viață foarte austere), apoi s-a grăbit la Stuttgart pentru a-l întâlni pe Rimbaud, care se pare că l-a respins cu violență. S-a refugiat în Anglia și, timp de peste un an, a predat franceză și desen la Stickney și Boston în Lincolnshire, apoi la Bournemouth, Hampshire, impresionând pe toți prin demnitatea și evlavia sa și câștigând o apreciere a unor autori englezi la fel de diverși precum Tennyson, Swinburne, și scriitorii de imnuri anglicani. În 1877 s-a întors în Franța.
Din această perioadă (1873–78) datează majoritatea poemelor din volumul Sagesse („Înțelepciune”), care a fost publicat în octombrie 1880 pe cheltuiala autorului (la fel ca și cărțile sale anterioare). Acestea includ expresii poetice remarcabile ale creștinismului catolic simplu, precum și ale odiseei sale emoționale. Acum a început recunoașterea literară.
În 1882, faimoasa sa „Art poétique” (Arta poetică), probabil compusă în închisoare cu opt ani mai devreme, a fost adoptată cu entuziasm de tinerii simboliști. Mai târziu i-a dezavuat însă pe simboliști, în principal pentru că au mers mai departe decât el în abandonarea formelor tradiționale: rima, de exemplu, i se părea o necesitate inevitabilă în versurile franceze.
În 1880, Verlaine a scris un eseu nereușit despre agricultură cu elevul său preferat, Lucien Létinois, și cu părinții băiatului. Moartea lui Lucien în aprilie 1883, precum și cea a mamei poetului (căreia îi purta o tandră afecțiune) în ianuarie 1886 și eșecul tuturor încercărilor de reconciliere cu soția i-a spulberat orice dorință de „respectabilitate” rămasă, iar el a recăzut în băutură și libertinaj. Acum fiind și celebru și notoriu, încă scria în încercarea de a-și câștiga existența, dar rareori cu vechea inspirație.
Jadis et naguère („Odinioară și altădată”) constă în mare parte din piese precum „Art poétique”, scrise cu ani înainte, dar care nu se încadrează în colecțiile anterioare grupate cu grijă. În mod similar, Parallèlement cuprinde piese boeme și erotice adesea contemporane și egale din punct de vedere tehnic cu poeziile sale „respectabile”.
Verlaine a recunoscut sincer natura paralelă atât a cosmetizării sale, cât și a inspirației sale. În Amour, poezii noi reînvie încă vechea magie, în special pasaje din lamentările sale pentru Lucien Létinois, fără îndoială menite să imite și să întreacă In Memoriam a lui Tennyson, dar lipsită de profunzimea sa.
Lucrările în proză, precum Les Poètes maudits, sunt scurte studii biografice a șase poeți, printre care Mallarmé și Rimbaud; Les Hommes d’aujourd’hui, scurte biografii ale scriitorilor contemporani, dintre care majoritatea au apărut în 1886; Mes Hôpitaux, relatări despre șederea lui Verlaine în spitale; Mes Prisons, relatări despre încarcerările sale, inclusiv povestea „conversiei” sale în 1874; și Confessions, notes autobiographiques au contribuit la atragerea atenției contemporanilor săi nerecunoscuți, precum și asupra lui însuși (a jucat un rol esențial în publicarea Iluminărilor lui Rimbaud în 1886 care l-au făcut faimos).
Cu toate acestea, există puțină valoare durabilă în restul versurilor și al prozei pe care Verlaine le-a dovedit într-un efort nereușit de a ține tentațiile departe de el, împărtășite de obicei cu femei de moravuri ușoare în vârstă precum Philomène Boudin și Eugénie Krantz, proeminente printre muzele lui. decadența lui.
În perioadele frecvente de internare în spital, medicii i-au oferit îngrijire devotată și prietenie. Verlaine a fost sărbătorit la Londra, Oxford și Manchester de tineri simpatizanți, printre care criticul Arthur Symons, care a organizat un turneu de prelegeri în Anglia în noiembrie 1893.
Frank Harris și Cranmer Byng au publicat articole și poezii de Verlaine în The Fortnightly Review și The Senate. Pensiile de ajutor de la admiratori (1894) și de la stat (1895) au fost și o recunoaștere, oricât de tardivă sau insuficientă, a stimei pe care a atras-o ca poet și prieten. A murit în locuința lui Eugénie Krantz în ianuarie 1896.
Moștenirea lui Paul Verlaine
Unul dintre cei mai pur lirici dintre poeții francezi, Verlaine a fost un inițiator al muzicalității moderne a cuvântului și marchează tranziția între poeții romantici și simboliști. Cele mai bune poezii ale sale s-au desprins de retorica sonoră a majorității predecesorilor săi și a arătat că limba franceză, inclusiv clișeele cotidiene, pot comunica noi nuanțe de sentiment uman prin sugestie și caracter vag care captează cititorul prin dezarmarea intelectului său. Cuvintele ar putea fi folosite doar pentru sunetul lor pentru a realiza o muzică mai subtilă, o vrajă incantatoare mai puternică decât sensul lor de zi cu zi.
Conținutul intelectual sau filozofic explicit este absent din cele mai bune lucrări ale sale. Descoperirea de către Verlaine a muzicalității intime a limbii franceze a fost, fără îndoială, instinctivă, dar, în anii săi cei mai creativi, a fost un artist conștient care căuta constant să-și dezvolte darul unic și să „reformeze” expresia poetică a națiunii sale.
1135: Moise Maimonide, filosof, jurist, medic si teolog spaniol de origine evreiasca din Evul Mediu (d. 1204)
Maimonide s-a născut în Spania (Córdoba, Andaluzia) si s-a stabilit în Egipt. Este cunoscut și sub numele ebraic de Rabbi Moshe ben Maimon (sau cu anagrama inițialelor: RaMBaM), iar în limba arabă ca Abu Imran Musa ibn ‘Ubayd Allah Maimun al Qurtubi al Israili.
Este considerat cel mai important înțelept al Iudaismului din perioada medievală. A fost nevoit sa-si practice credinta in secret, dupa ce secta islamica revolutionara si fanatica a Almohazilor a capturat Córdoba. Pentru a capata libertate religioasa s-a stabilit in Egipt, 1165, unde a devenit cunoscut pentru competenta sa medicala si a fost numit medic la curtea sultanului Saladin.
Prima mare lucrare a lui Maimonide, inceputa la varsta de 23 de ani si definitivata zece ani mai tarziu, a fost un comentariu in limba araba la culegerea de legi misna. Printre alte scrieri se numara un monumental cod de legi iudaice, numit Mishne Torah, in ebraica, si o lucrare clasica de filosofie religioasa, Ghidul celor neincrezatori, (cca. 1190), scrisa in araba, influentata de invataturile lui Aristotel si in care face apel la o interpretare mai rationala a religiei iudaice, incercand sa impace stiinta, filosofia si religia. El propune o formulă alegorică de interpretare a textelor sfinte, pentru anularea contradicțiilor dintre învățătura lui Dumnezeu, relevată în Tora, si cunoștințele oferite de științele naturii și filosofie.
A exercitat o mare influență asupra dezbaterilor religioase și filosofice din Iudaism și Creștinism până în secolul al XVIII-lea. Este considerat cea mai mare figura a intelectualitatii iudaice medievale.
1326: Ivan al II-lea al Rusiei, Mare Duce al Moscovei (d. 1359)
1432: Mahomed al II-lea, sultan otoman (d. 1481)
1633: Miron Costin, cronicar moldovean, cea mai însemnată personalitate a literaturii românești din Moldova secolului al XVII-lea (d. 1691)
1674: Jethro Tull, agronom englez
1739: Maria Josepha de Bavaria, soția lui Iosif al II-lea, Împărat Roman (d. 1767)
1746: Francisco de Goya y Lucientes, pictor si gravor spaniol (d. 1828)
A studiat in Zaragoza cu un artist local format la Napoli. Ulterior, la Madrid, a fost elev al pictorului curtii regale, Francisco Bayeu. A plecat pentru scurt timp in Italia pentru a-si continua studiile. Prima sa comanda importanta va fi pentru frescele unei catedrale, stilul sau inscriindu-se in baroc-rococo, la moda pe atunci in Spania, influentat de marele pictor venetian Giovanni Battista Tiepolo, aflat in Madrid pentru realizarea unor comenzi.
Intre 1779 şi 1819, Goya a trait la Madrid. În 1783 a intrat în serviciul lui Don Luis, fratele viitorului rege, făcându-i mai multe portrete de familie, inclusiv tabloul Familia lui Don Luis (1784).
În 1788, venirea la putere a lui Carlos IV si a sotiei sale, Marie-Louise (pentru care pictorul a lucrat incepand din 1775) a consolidat poziţia lui Goya la Curtea regala, ceea ce i-a permis sa acceada la titlul de pictor oficial in anul ce va urma. Ani de-a rândul, Goya a fost artistul curții regale, la fel ca și mulți alți pictori ai secolului al XVIII-lea. Aici, Goya s-a integrat în cercurile elitei intelectuale (Ilustrados), intelectuali progresisti influenţaţi de ideile iluminismului.
Cu toate acestea, nelinistea regelui vizavi de ideile Revoluţiei Franceze din 1789 (inclusiv Goya şi prietenii săi ii impartaseau unele idei), a provocat caderea in dizgratie a grupului Ilustrados in 1790: Cabarrus a fost arestat, Jovellanos a fost forţat să plece în exil, iar Goya a fost indepartat temporar de la Curte.
Goya, Umbrela
Ar fi rămas probabil creator al unei picturi liniștite, echilibrate, dacă nu s-ar fi îmbolnăvit: surzenia îl izolează de lume și îl eliberează de convenția picturii oficiale. La aproape cincizeci de ani, Goya pornește într-o incursiune în străfundurile misterioase și zbuciumate ale sufletului omenesc. Ochiul lui sarcastic, demascator, nu ierta pe nimeni.
În creația lui, drumurile artei și ale frumuseții s-au separat, temele pictate necesitau alte categorii estetice, incluzând și urâtul, grotescul, insuportabilul. Privirea artistului transformă oroarea realității în opere pline de dramatism și cruzime, in spiritul titlului unuia dintre tablourile sale “Somnul ratiunii zamisleste monstri”.
Goya afirma ca a avut trei maestri: Diego Velázquez, Rembrandt si mai presus de toate, natura. La un secol după Velázquez și cu un secol înainte de Picasso, Goya este punctul de referință pentru două veacuri de pictură spaniolă.
1811: Robert Wilhelm Bunsen chimist german (d. 1899)
1837: Alexandru Șuțu, medic psihiatru român (d. 1919)
Este considerat al treilea membru important al curentului decadent, dupa Charles Baudelaire si Mallarmé.
1853: Vincent Van Gogh, pictor olandez (d. 1890)
La varsta de 16 ani, a intrat ucenic pe langa negustorii de obiecte de arta din Haga, in filialele de la Londra si Paris, timp de 3 ani, intre 1873 si 1876. A incercat sa devina misionar si sa urmeze studii teologice, dar se va razgandi si va urma studii de desen la Academia din Bruxelles. Se stabileste la Haga, in 1881, unde va lucra cu un pictor peisagist olandez, Anton Mauve. Temele picturilor sale se vor axa pe trei subiecte mari: natura moarta, peisaje si portrete.
A frecventat pentru scurt timp cursurile Academiei din Anvers, pictand acuarele şi tablouri in ulei, apoi se va alatura fratelui sau, Theo, la Paris, pentru a face negot cu obiecte de arta. In aceasta perioada, i-a cunoscut pe Camille Pissarro,Toulouse-Lautrec, Paul Gaugain si alti pictori impresionisti si postimpresionisti. In vara anului 1887, picta deja in culori pure, cu tuse scurte, aproape pointilistic, iar la inceputul lui 1888 se cristalizase deja stilul postimpresionist.
Va pleca in sud-estul Frantei, la Arles, in februarie 1888, si timp de un an picturile sale vor fi alcatuite din pomi infloriti, peisaje citadine, autoportrete, portrete ale prietenilor, interioare si exterioare de case, floarea-soarelui si peisaje din natura. Vincent visa la o comunitate de artişti care-si unesc frăţeşte experienţele şi cercetarile: in “casa galbena” pe care a cumpărat-o, Gauguin a venit să i se alăture în acest scop.Timp de doua luni, Van Gogh si Gauguin au lucrat impreuna, influentandu-se reciproc, dar prietenia lor se va destrama, datorita viziunilor lor foarte diferite.
In cariera sa artistica de aproape 10 ani, a realizat peste 800 de picturi si 700 de desene, dar din lucrarile sale a vandut doar una singura in timpul vietii. Opera sa a avut o mare influenta asupra picturii moderne, fiind considerat cel mai mare pictor de la Rembrandt incoace.
1874: Nicolae Rădescu, prim–ministru al României (1944-1945) (d. 1953)
1880: Sean O’Casey, dramaturg, poet si prozator irlandez, s-a nascut la Dublin si a decedat pe 24 septembrie 1964 in Torquay, Anglia
1894: Serghei Iliușin, constructor rus de avioane (d. 1977)
1895: Nikolai Bulganin, premier al Uniunii Sovietice (d. 1975)
1901: Grigore Scorpan, filolog și istoric literar român (d. 1953)
1913: Marcu Botzan, inginer agronom român
1914: George Hanganu, istoric literar și comparatist român (d. 1994)
1923: Viorel Cosma, muzicolog, critic muzical și lexicograf român
1929: Magda Ianculescu, soprană română (d. 1995)
1937: Warren Beatty, actor, regizor, scenarist și producător american
1938: Tudor Ghideanu, filosof și eseist român
1945: Eric Clapton, muzician, chitarist, cântăreț și compozitor britanic de muzică blues
Eric Patrick Clapton, zis si Slowhand, laureat al premiilor Grammy, este considerat de critici și de fanii săi drept unul dintre cei mai mari chitariști ai tuturor timpurilor.
In 1963, Clapton a intrat în prima trupa profesionista, “Yardbirds”. La acea vreme, era un chitarist mai mult decat talentat. În februarie 1965, discul de 45 de turatii For Your Love obtine un succes răsunător. Clapton a decis să renunţe la trupa Yardbirds, in care nu simţea confortabil si pe care o gasea prea “comerciala”.
Crearea grupului “Cream” a fost însoţita de o publicitate mediatica fără precedent; numeroase declaraţii din anturajul celor trei muzicieni au evidenţiat reunirea celor trei staruri. Supergrupul a înregistrat trei albume: Fresh Cream, Disraeli Gears şi Wheels Of Fire. În martie 1969 un nou album, Goodbye Cream, a fost lansat în timp ce grupul se desfiintase.
Lansandu-se solo, aparand in spectacole alaturi de alte grupuri şi cu fostul Beatles, George Harrison, cariera lui Eric Clapton continuă. A obtinut 16 premii Grammy. Si-a castigat un loc unic in Rock and Roll Hall of Fame, fiind de trei ori consacrat in lumea muzicii: alaturi de The Yardbirds, în 1992, pentru Cream, în 1993 şi pentru întreaga sa carieră solo, in 2000.
1950: Robbie Coltrane, actor britanic
1956: Theo Breuer, scriitor german
1962: MC Hammer (Stanley Kirk Burrell), cântăreț de muzică rapp și actor american
1964: Carmen Poenaru, pictoriță română
1964: Tracy Chapman, cântăreță americană
1968: Céline Dion, cântăreață canadiană, solistă vocală pop-rock
1976: Mark McClelland, fondatorul trupei Snow Patrol
1979: Norah Jones, vocalistă și compozitoare americană
1979: Simon Webbe, membru al trupei Blue