Aniversari 5 iulie
1889: Jean Cocteau, scriitor francez (d. 1963)
Jean Cocteau, 5 iul. 1889 – 11 oct. 1963, poet, libretist, romancier, dramaturg, actor, regizor de film, grafician și pictor francez. A fost ales membru în Academia Franceză în 1955.
Unul dintre artiștii care au marcat secolul XX și care se cunoștea cu majoritatea celor care au animat viața artistică a timpului său. A fost impresarul epocii sale, creatorul de tendințe, geniul bun al nenumăraților artiști. În ciuda variatelor sale opere literare și a multiplelor sale talente artistice, Jean Cocteau a insistat întotdeauna asupra faptului că, mai presus de toate, este poet și că toată opera sa este poetică.
Jean Cocteau, pe numele său complet Clément Eugène Jean Maurice Cocteau, s-a născut în casa bunicului său matern, din Place Sully, din Maisons-Laffitte, regiunea Île-de-France, într-o familie burgheză din Paris.
Tatăl său, Georges Alfred Cocteau, era avocat și pictor amator, iar mama sa, Marie Junia Émilie Eugénie Lecomte se născuse tot în Maisons-Laffitte, ca și soțul său. Bunicul său patern, Athanase Cocteau, a fost notar și primar în Melun; bunicul său matern, Eugène Lecomte, a fost broker și colecționar de artă; unchiul său matern, Raymond Lecomte, a fost diplomat.
Familia locuia cu bunicii materni, într-o casă de pe 45 rue La Bruyère din Paris, în timpul iernii și la o proprietate din Maisons-Laffitte în timpul verii. Jean era un copil răsfățat, dar nervos. Avea un caracter capricios și era adesea bolnav. A crescut într-un mediu monden în care artele erau apreciate.
Tatăl său desena și, de la o vârstă fragedă, Jean a început și el să deseneze. Bunicul său era colecționar și iubitor de muzică care organiza sesiuni muzicale în casă. A descoperit teatrul și cinematografia la vârsta de șase ani. Fascinat de teatru, Jean devora revistele de specialitate pe care le găsea acasă; participa, de asemenea, la mai multe spectacole pentru copii.
Tatăl său, care trăia din rentele sale, a murit, în 1898, la Paris, iar Jean Cocteau, care avea doar nouă ani, va purta, mult timp, această rană în suflet. Avea o soră mai mare, Marthe și un frate mai mare, Paul.
În primăvara lui 1899, bunica sa maternă a murit, iar bunicul a continuat să trăiască cu fiica sa. Avea grijă de Jean și îl ducea la concerte la Conservator în fiecare duminică. Perioada de școlarizare primară a fost, din toate punctele de vedere, sub medie și deseori era întreruptă de probleme de sănătate. Jean Cocteau a petrecut o copilărie punctată de recepțiile date de bunicul său care, îngrijorat de viitorul nepotului său, l-a inițiat în artă.
În 1900, la Expoziția Universală, Cocteau a fost uimit de spectacolul de dans susținut de Loïe Fuller. În august, a plecat în vacanță în Elveția. A început primul său an de liceu la Petit Condorcet. Printre colegii săi, se afla și un anume Pierre Dargelos, un tânăr sarcastic, care l-a copleșit cu frumusețea sa, exercitând o adevărată fascinație asupra lui. Cocteau îl va transforma într-un personaj legendar, eroul din filmul Copiii teribili, realizat după romanul său omonim.
Se juca cu prietenii săi de școală, în orașul Monthiers de la 55 rue de Clichy, un loc pe care îl va folosi în Sângele unui poet, Opium și Copiii teribili. Moartea unui prieten neidentificat a avut un impact major asupra lui. A fost, de asemenea, un an în care a trăit revelația bruscă a frumuseții, într-un elev, și simțea „dorința de a se alătura celor pe care îi găsea frumoși, mai degrabă decât să-și facă griji dacă le va plăcea”. Era un sentiment pe care îl va atribui mai târziu lui Jacques, eroul din Grand Ecart.
În octombrie 1902, și-a început al treilea an de liceu la Grand Condorcet. Excela doar la trei materii: desen, gimnastică și germană. Profesorii lui îl găseau inteligent, dar inconsistent, neatent și neliniștit.
În 1903, Jean a călătorit la Châtel-Guyon și Veneția împreună cu mama sa.
Arătând puțin interes pentru studii, a fost expulzat din liceu, pentru indisciplină în 1904, de Paște, din cauza absenței sale cronice. Finalizează anul universitar luând lecții private și, în octombrie, și-a început al patrulea an de liceu la școala Fénelon din rue du Général-Foy. Desena foarte mult în acea perioadă.
În 1905, Jean era încă înscris la școala Fénelon. Și-a petrecut vara acasă la prietenul său Rocher din La Boissière, lângă Moy, în Aisne.
În aprilie 1906, bunicul matern, Lecomte, moare. Alături de prietenii săi Rocher și Boulant, tânărul Cocteau devine un obișnuit al cafenelei-cabaret Eldorado unde cântau Dranem și Mistinguett.
În iulie, ratează bacalaureatul. Pentru a-l pregăti, pentru cea de-a doua sesiune de bacalaureat, mama lui îl trimite la Val André și acasă la Herman Dietz, un profesor de la liceul Buffon care dădea meditații la el acasă, în vacanța de vară, în regim de pensiune. În octombrie, Jean ratează din nou bacalaureatul. Ia lecții private suplimentare de la profesorul Dietz, în strada Claude-Bernard.
În 1907, Doamna Cocteau părăsește casa din Rue La Bruyère și se mută într-o casă mai mică la 62 Rue Malakoff (numită acum Avenue Raymond-Poincaré) unde își poate permite să-și mențină stilul de viață cu care este obișnuită. De acum înainte locuiește singură cu Jean. Între timp, Jean nu reușește să promoveze bacalaureatul, în ciuda unei alte vizite extinse la Dietz din Val-André în lunile august și septembrie.
Mama sa îl introduce în societate, în 1908, și își câștigă repede reputația de dandy. Plimbându-se pe străzile Parisului, Jean Cocteau, un adevărat dandy, devine una dintre figurile la modă ale întregului Paris. Îl cunoaște pe viitorul poet Catulle Mendès și se împrietenește cu Lucien Daudet și Maurice Rostand.
Pe 4 aprilie 1908, la Teatrul Femina de pe Champs-Elysées, actorul de origine română, tragedianul Édouard de Max (Eduard Alexandru Max) a organizat un matineu poetic, dedicat „unui tânăr poet de 18 ani, Jean Cocteau”, cu primul recital al poeziilor tânărului Cocteau și cu o prezentare de Laurent Tailhade.
Evenimentul are un mare succes în mediile academice și literare. Pe 12 mai, Cocteau participă la deschiderea Salonului poeților și pe 15 iulie publică primul său poem „Les Façades” în revista Je sais tout.
Nu își va continua studiile. În schimb, scrie poezii, dezvoltă o pasiune pentru teatru și, fără îndoială, datorită influenței lui De Max, se convinge că îl așteaptă un viitor măreț. În septembrie, călătorește în Italia împreună cu mama sa: la Isola Madre de pe lacul Maggiore, apoi la Verona și Veneția.
A publicat prima sa colecție de poezii pe cont propriu, Lampa lui Aladin, inspirată din O mie și una de nopți, la vârsta de 20 de ani, în 1909, și apoi a devenit cunoscut în cercurile artistice boeme ca „prințul frivol”. Sub acest titlu a publicat la vârsta de 21 de ani, în 1910, a doua sa colecție de poezii.
Romanciera americană Edith Wharton (prima femeie care a obținut un Premiu Pulitzer, în 1921, pentru romanul Vârsta inocenței și de trei ori nominalizată la Premiul Nobel pentru Literatură) îl descria ca un om pentru care „fiecare mare vers de poezie este un răsărit de soare, fiecare apus de soare, fundalul minunatului oraș…”
Era, de asemenea, fascinat de maestrul baletelor rusești, Serghei Diaghilev și artiștii săi principali, pictorul Léon Bakst și dansatorul Vaslav Nijinsky. Întâlnirea cu Serge Diaghilev, pe care voia să îl uimească, a marcat prima criză din creația lui Cocteau, răsturnându-i cariera artistică. Cocteau își neagă lucrările din trecut, totuși atât de râvnite, și începe o carieră neconvențională. A renunțat la colecțiile sale de poezii, la pastișe, mai degrabă bombastice, și a abordat avangarda cubistă și futuristă. Totuși, în ciuda unui parfum de nonconformism și controversă, lucrările sale aveau adesea succes.
Din colaborarea sa cu artiștii ruși, s-a născut Zeul albastru, în 1912, cu costume și decoruri create de Léon Bakst, muzica fiind compusă de Reynaldo Hahn, apoi Parada, un balet produs, în 1917, cu costume și decoruri de Pablo Picasso și muzică compusă de Erik Satie.
Aceste lucrări de balet l-au inspirat pe Guillaume Apollinaire în compunerea neologismulului “suprarealism”, care a fost preluat ulterior de André Breton și Philippe Soupault pentru crearea acestei mișcări culturale, ai cărei membri l-au exclus rapid pe Cocteau.
A colaborat cu mișcarea dada și a avut o mare influență asupra activității altora, chiar în grupul compus de prietenii săi, „Cei șase”, devenind purtătorul său de cuvânt.
După ce a fost reformat, din motive de sănătate, Cocteau a decis să participe, totuși, la războiul din 1914, ca șofer de ambulanță cu un convoi medical civil. Adoptat de un regiment de pușcași marini, locuia în Dixmude, zbura cu aviatorul Roland Garros, dar a fost rapid demobilizat din motive de sănătate. S-a întors la Paris și și-a reluat activitățile artistice. După perioada de gestație necesară, va scrie unul dintre cele mai bune romane ale sale despre acest război: Thomas, Impostorul. În anii 1920, Cocteau s-a asociat cu Marcel Proust, André Gide și Maurice Barrès.
În 1918, Max Jacob l-a prezentat tânărului poet Raymond Radiguet. Cocteau va exercita o influență fundamentală asupra scurtei cariere a acestuia din urmă pe care îl considera un talent nedescoperit. Entuziasmat de poeziile pe care i le-a citit Radiguet, Cocteau îl sfătuiește, îl încurajează și îl face să lucreze; apoi îl ajută să-și publice versurile în reviste de avangardă, în special în Sic și în Literatura.
Cei doi au făcut multe călătorii împreună. Mereu admirativ față de talentul literar al lui Radiguet, Cocteau promovează creațiile prietenului său în cercul său artistic și aranjează prin editura Grasset să i se publice Le Diable au corps (o poveste în mare parte autobiografică despre relația dintre o femeie al cărei soț este pe front și un bărbat mai tânăr), exercitându-și influența pentru a i se acorda premiul literar Nouveau Monde pentru roman.
În 1921, a colaborat cu Grupul celor Șase pentru broșura argumentativă la Mirii din Turnul Eiffel, o lucrare colectivă care a lansat noua generație muzicală în Franța, după Erik Satie, care i-a fost mentor. Tot în 1921, Cocteau a organizat o întâlnire între Radiguet și unul dintre prietenii săi, secretarul general al Quai d’Orsay, diplomatul Philippe Berthelot.
Reacția lui Cocteau la moartea subită a lui Radiguet, în 1923, a creat un dezacord cu unele rude care spuneau că este disperat, descurajat și pradă opiului. Cocteau nici nu ar fi participat la înmormântare, dar, în general, Cocteau nu participa la înmormântări. Cocteau, mult mai târziu, și-a calificat atitudinea drept o „reacție de stupoare și dezgust”.
Apoi, Cocteau a părăsit imediat Parisul, împreună cu Diaghilev, pentru o reprezentație a baletului Nunțile, interpretată de compania de operă și balet înființată de Diahilev, Ballets russes, la Monte-Carlo.
Cea mai cunoscută carte a sa, Copiii teribili, a fost scrisă într-o săptămână, în timpul unei abstinențe dificile.
Jean Cocteau a întâlnit familia Bourgoint la hotelul Welcome din Villefranche-sur-Mer, unde locuia; s-au cunoscut printr-un prieten comun, Christian Bérard, un pictor care a creat decorurile pentru piesele de teatru ale lui Cocteau. Familia Bourgoint avea trei copii, gemenii Maxime și Jeanne, și Jean, cel mai mic.
Jeanne și Jean Bourgoint l-au revăzut pe Cocteau în 1925. Copiii teribili, romanul lui Jean Cocteau publicat în 1929 și apoi adaptat pentru cinema de Jean-Pierre Melville, a fost în mare parte inspirat din viața familiei Bourgoint și în special a lui Jean Bourgoint – care a devenit călugăr catolic, sub numele de „fratele Pascal” și a plecat să trateze leproșii în Camerun -, și a surorii sale, Jeanne Bourgoint .
Jean Cocteau l-a întâlnit pe Charles Henrion la Meudon la 15 iunie 1925 la casa filosofului Jacques Maritain. Acest discipol al lui Charles de Foucauld, îmbrăcat într-un burnuz (mantie lungă) alb, decorat cu inima sacră roșie, a făcut o impresie extraordinară asupra lui Cocteau, care s-a convertit la cultul Sacré-Cœur.
Pe 19 octombrie, Jean Cocteau a intrat în această comuniune, înconjurat de Jean Bourgoint și Maurice Sachs. S-au văzut până în 1929, când Jeanne s-a sinucis, lăsându-l pe fratele ei neconsolat. Viața lui Jeanne și a lui Jean Bourgoint l-a impresionat pe Cocteau atât de mult încât a început aproape imediat să scrie povestea lor care va deveni Copiii teribili.
În anii 1930, Cocteau ar fi avut o aventură cu prințesa Nathalie Paley, fiica morganatică a unui mare duce al Rusiei, ea însăși modistă, actriță sau model și fostă soție a designerului vestimentar Lucien Lelong.
În anii 1930, Jean Cocteau a experimentat cu pictorul Jean Crotti, care era soțul lui Suzanne Duchamp, gemailul (o artă concepută în secolul al XX-lea, aproapiată de vitralii; cuvânt format din gemme + email) și cu siguranță din această perioadă datează relația sa cu artistul plastic, adept al cubismului și al dadaismului, Marcel Duchamp, în ciuda opoziției lui André Breton.
În jurul anului 1933, Cocteau l-a cunoscut pe Marcel Khill, care i-a devenit camarad și, când a fost creată, a jucat rolul Mesagerului din Corint în piesa de teatru Mașina infernală, bazată pe tragedia greacă Oedip rege de Sofocle.
În 1940, Frumosul nepăsător, o piesă de teatru de Cocteau scrisă pentru Édith Piaf, a avut un succes imens. De asemenea, a lucrat cu Picasso și Coco Chanel la mai multe proiecte, a fost prieten cu majoritatea comunității de artiști europeni și s-a luptat cu dependența sa de opiu pentru cea mai mare parte a vieții sale de adult.
Jean Cocteau a jucat un rol ambiguu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar membrii Rezistenței l-au acuzat că a colaborat cu germanii, o parte din trecutul său (1939-1944) rămânând un mister. Jean Cocteau a scris de la începutul Ocupației în săptămânalul colaboraționist „La Gerbe” creat de celebrul scriitor breton Alphonse de Châteaubriant.
Cocteau era de obicei destul de rezervat atunci când venea vorba de afirmarea angajamentului său politic. În timpul Ocupației, a demonstrat un anumit pacifism („Onoarea Franței, a scris el în Jurnalul său din 5 mai 1942, poate că într-o bună zi, va fi de a fi refuzat să lupți”), dar mai presus de toate, nu a ezitat să-l întâmpine pe Arno Breker, sculptor oficial al celui de-al Treilea Reich, în timpul expoziției sale de la Paris, în vara anului 1942. Leni Riefenstahl, realizatoare și actriță germană, a beneficiat de protecția sa după război timp de șapte ani.
În 1941, decizia prefectului de poliție de a-i interzice piesa Mașina de scris a fost anulată de Propaganda Abteilung, îngrijorată să nu reducă prea mult la tăcere muza franceză. Cu toate acestea, la Eliberare, a fost rapid achitat de Comitetul Național al Cinematografiei și de Comitetul Național al Scriitorilor în fața cărora nu s-a prezentat, comitete de purificare în fața cărora trebuia să compară pentru colaborare.
În timpul unui reportaj despre scriitorii de la Palais-Royal, Jean Cocteau îl întâlnește pe fotograful Pierre Jahan. În 1946, edițiile Compas au publicat Moartea și statuile, o lucrare pentru care Cocteau a scris poeziile care urmau să fie comparate cu fotografiile făcute clandestin, în decembrie 1941, de Pierre Jahan, statuilor de bronz rechiziționate de Vichy apoi zdrobite pentru a sprijini Efortul de război german.
Câteva succese imense l-au făcut pe Cocteau să rămână în memoria posterității: Copiii teribili, Părinții teribili din 1938, Frumoasa și bestia.
Devenit o referință cinematografică, a prezidat juriul Festivalului de Film de la Cannes din 1953, apoi pe cel din 1954. În primăvara anului 1950, Jean Cocteau a fost invitat de Francine Weisweiller (o protectoare a artelor din Lorena, prietenă a lui Cocteau, care a ținut un salon literar și monden la Paris și în vila sa din Saint-Jean-Cap-Ferrat), soția lui Alec Weisweiller, bogatul moștenitor al companiei Shell, să vină să petreacă o vacanță de o săptămână în vila lor Santo Sospir, la Saint-Jean-Cap-Ferrat.
Artistul începe curând să deseneze pe pereții albi un Apollo deasupra șemineului din sufragerie; încurajat de Matisse, se angajează să decoreze tot restul casei care îi place atât de mult încât va reveni timp de unsprezece ani; și pas cu pas, el decorează astfel în întregime vila cu fresce în tempera, mozaicuri și o tapiserie pe teme din mitologia greacă sau din Biblie, folosind pentru prima dată culoarea. Ulterior, a adus acolo un număr mare de celebrități, inclusiv Picasso, Charlie Chaplin și Jean Marais, care s-au inițiat în pictura în ulei. Din prietenie pentru Jean Cocteau, Francine Weisweiller și-a botezat iahtul Orfeu II.
Cocteau a dedicat un film acestei vile, pe care a decorat-o cu fresce. Francine Weisweiller a fost sponsorul său, așa cum a fost și pentru alți creatori, precum Yves Saint Laurent.
În 1960, Cocteau a filmat Testamentul lui Orfeu cu sprijinul financiar al lui François Truffaut.
În același timp, s-a angajat în apărarea dreptului la obiecție de conștiință – atitudine individuală de refuz de a efectua anumite acte cerute de o autoritate atunci când acestea sunt considerate a fi în contradicție cu convingerile intime de natură religioasă, filosofică, politică, ideologică sau sentimentală -, printre altele, prin sponsorizarea comitetului creat de Louis Lecoin, alături de André Breton, Albert Camus, Jean Giono și Abbé Pierre. Acest comitet a obținut un statut limitat în decembrie 1963 pentru obiectori.
A jucat un rol important în nașterea pictorului Raymond Moretti din anii ’60, ceea ce îl va duce să-l cunoască pe Pablo Picasso.
În octombrie 1963, aflând despre moartea prietenei sale Edith Piaf, a suferit o criză de sufocare și a murit câteva ore mai târziu de un atac de cord în casa sa din Milly-la-Forêt, pe 11 octombrie 1963 la vârsta de 74 de ani. Cu toate acestea, Jean Marais a declarat într-un interviu televizat din 12 octombrie 1963: „A murit de edem pulmonar, inima i-a cedat. Îi plăcea foarte mult Edith, dar nu cred că moartea lui Edith a provocat moartea lui Jean.”
Jean Cocteau a trăit mult timp la Palais-Royal, 36 rue de Montpensier. Casa sa din Milly-la-Forêt, Casa Cocteau, a devenit muzeu, fiind inaugurat pe 22 iunie 2010.
Este înmormântat în Capela Saint-Blaise-des-Simples din Milly-la-Forêt (Essonne). Pe mormântul său, se află acest epitaf: „Rămân cu voi.”
În 1989, orașul Villefranche-sur-Mer i-a adus un omagiu, cu ocazia centenarului nașterii sale, prin inaugurarea unui bust de bronz, datorat sculptorului Cyril de La Patellière și plasat vizavi de capela Saint-Pierre pe care o decorase în 1957.
În 2013, la cincizeci de ani de la moartea sa, orașul Metz i-a adus un omagiu pentru ultima sa capodoperă produsă la Biserica Saint-Maximin din Metz (vitraliile), cu această ocazie a fost inaugurată o piață Jean Cocteau lângă acest lăcaș de cult.
1554: Elisabeta de Austria, soția regelui Carol al IX-lea al Franței (d. 1592)
1586: Thomas Hooker, lider colonist din Connecticut (d. 1647)
1653: Thomas Pitt, guvernator britanic de Madras (d. 1726)
1675: Mary Walcott, acuzată în cadrul proceselor de vrăjitorie de la Salem
1717: Pedro al III-lea al Portugaliei, consortul Mariei I a Portugaliei (d. 1786)
1718: Francis Seymour-Conway, Prim Marchiz de Hertford, nobil englez (d. 1794)
1723: Filip al II-lea, Conte de Schaumburg-Lippe (d. 1787)
1755: Sarah Siddons, actriță britanică de teatru (d. 1831)
1794: Sylvester Graham, nutritionist american (d. 1851)
1801: David Farragut, comandant naval american (d. 1870)
1802: Pavel Nahimov, amiral rus (d. 1855)
1805: Robert Fitz Roy, meteorolog britanic (d. 1865)
1810: P. T. Barnum, proprietar american de circ (d. 1891)
1814: Anton Kagerbauer, arhitect transilvănean (d. 1872)
1820: William Rankine, inginer și fizician scoțian (d. 1872)
1829: Ignacio Mariscal, scriitor și diplomat mexican (d. 1910)
1833: Visarion Roman, publicist și om politic român, membru corespondent al Societății Academice Române (d. 1885)
1841: William C. Whitney, magnat american (d. 1904)
1853: Cecil Rhodes, politician sud-african (d. 1902)
1860: Robert Bacon, politician american (d. 1919)
1872: Edouard Herriot, politician francez (d. 1957)
1874: Eugen Fischer, fizician nazist (d. 1967)
1879: Dwight F. Davis, tenisman și politician american (d. 1945)
1879: Wanda Landowska, clavecinistă poloneză (d. 1959)
1880: Jan Kubelík, violonist ceh (d. 1940)
1880: Constantin Tănase, actor de revistă și scriitor român (d. 1945)
1886: Willem Drees, politician olandez (d. 1988)
1888: Herbert Spencer Gasser, fiziolog american, laureat al Premiului Nobel (d. 1963)
1890: Frederick Lewis Allen, istoric social american (d. 1954)
1891: John Howard Northrop, chimist american, laureat al Premiului Nobel (d. 1987)
1899: Marcel Achard, dramaturg, scenarist și autor francez (d. 1974)
1899: Marcel Arland, romancier, critic literar și jurnalist francez (d. 1986)
1901: Sergey Obraztsov, păpușar sovietic (d. 1992)Q
1902: Ion Moța, politician român, membru fondator al Mișcării Legionare, cunoscută și sub denumirea de Legiunea Arhanghelul Mihail sau Garda de Fier (d. 1937)
1902: Henry Cabot Lodge, Jr., diplomat american (d. 1985)
1904: Harold Acton, scriitor și diletant american (d. 1994)
1904: Ernst Mayr, biolog american (d. 2005)
1904: Milburn Stone, actor american (d. 1980)
1908: Nicolae Victor Teodorescu, matematician român (d. 2000)
1911: Georges Pompidou, politician francez (d. 1974)
1918: George Rochberg, compozitor american (d. 2005)
1918: René Lecavalier, gazdă radio și comentator sportiv franco-canadian (d. 1999)
1924: Niels Jannasch, istoric și curator canadian de muzeu (d. 2001)
1924: János Starker, violoncenist maghiar
1928: Katherine Helmond, actriță americană
1928: Pierre Mauroy, politician francez (d. 2013)
1928: Warren Oates, actor american (d. 1982)
1928: Beverly Tyler, actriță americană
1930: Ada Brumaru, muzicolog român
1931: Alexandru Oprea, istoric și critic literar român (d. 1983)
1932: Billy Laughlin, actor american (d. 1948)
1935: Nikolaus Berwanger, jurnalist și scriitor român de origine germană (d. 1989)
1935: John Gilmore, scriitor american
1936: Shirley Knight, actriță americană
1936: James Mirrlees, economist scoțian, laureat al Premiului Nobel
1943: Robbie Robertson, chitarist canadian (The Band)
1946: Pierre-Marc Johnson, avocat, fizician și politician american
1946: Paul Smith, designer vestimentar britanic
1946: Gerardus ‘t Hooft , fizician olandez, laureat al Premiului Nobel
1948: William Hootkins, actor american (d. 2005)
1950: Huey Lewis, muzician american
1950: Michael Monarch, chitarist american (Steppenwolf)
1954: Leni Björklund, politiciană suedeză
1955: Peter McNamara, tenisman australian
1956: Patsy Pease, actriță americană
1957: David Hanson, politician canadian
1958: Paul Daniel, dirijor britanic de operă și simfonie
1958: Tzipi Livni, politician israelian
1958: Bill Watterson, caricaturist american
1959: Marc Cohn, interpret și textier american
1960: James M. Kelly, politician american
1960: Pruitt Taylor Vince, actor american
1961: Isabelle Poulenard, soprană franceză
1963: Edie Falco, actriță americană
1963: Russ Lorenson, interpret și actor american
1966: Susannah Doyle, actriță britanică
1966: Kathryn Erbe, actriță americană
1966: Irina Movilă, actriță română
1968: Marian Hoinaru, politician român
1968: Ken Akamatsu, Mangaka
1968: Radu Ștefan Mazăre, politician român, primar al Constanței
1968: Nardwuar Servieta Umană, jurnalist canadian
1968: Jenji Kohan, scriitor și producător american de televiziune
1968: RZA, cântăreț american de muzică rap
1970: Mac Dre, cântăreț american de muzică rap (d. 2004)
1973: Róisín Murphy, muziciană britanică
1975: Kip Gamblin, dansator și actor australian
1975: Gunnar H. Thomsen, muzician din Insulele Feroe (Týr)
1976: Bizarre, cântăreț american de muzică rap
1976: Marina Dias, model brazilian
1977: Royce Da 5’9″, cântăreț american de muzică rap
1979: Shane Filan, muzician irlandez (Westlife)
1980: Jason Wade, muzician american (Lifehouse)
1981: Cosmin Gabriel Popp, politician român
1985: Stephanie McIntosh, cântăreață de muzică pop și actriță australiană
1985: Nick O’Malley, basist englez (Arctic Monkeys)
1991: Jason Dolley, actor american
1996: Dolly, primul mamifer clonat (d. 2003)