Aniversari 7 decembrie
1928: Noam Chomsky, lingvist american
Noam Avram Chomsky, născut pe 7 dec. 1928, în Philadelphia lingvist american, filozof, om de știință cognitiv, eseist istoric, critic social și activist politic. Numit uneori „părintele lingvisticii moderne”, Chomsky este, de asemenea, o figură majoră în filosofia analitică și unul dintre fondatorii domeniului științei cognitive.
Profesor emerit de lingvistică la Massachusetts Institute of Technology din 1955 până în 20172, a fondat lingvistica generativă. S-a făcut cunoscut publicului larg, atât în țara sa, cât și în străinătate, prin cariera sa de intelectual dedicat, cu tendință socialistă, libertariană și anarhistă.
Chomsky a început să-și dezvolte teoria gramaticii generative și transformaționale în anii 1950, căutând să depășească abordarea structuralistă, distribuționalistă și comportamentală în studiul limbajului natural. Vizând să evidențieze structurile înnăscute ale „facultății limbajului”, această teorie este adesea descrisă ca fiind cea mai importantă contribuție în domeniul lingvisticii teoretice a secolului al XX-lea și uneori a fost denumită „revoluția chomskiană”.
Pentru a răspunde criticilor dezvoltate în anii 1970 față de primul său model, Chomsky a propus la începutul anilor 1980 o nouă versiune a teoriei sale bazată pe o abordare modulară. Apoi, în anii 1990, Chomsky a pus bazele, a ceea ce el a numit „programul minimalist”.
Cercetările lui Chomsky au jucat un rol crucial în ceea ce este cunoscut sub numele de „revoluția cognitivă”. Critica sa adusă Comportamentului verbal al lui Burrhus Frederic Skinner, în 1959, a contestat abordarea comportamentală a studiului minții și limbajului, care era dominantă în anii 1950. Abordarea sa naturalistă a studiul limbajului a avut, de asemenea, un mare ecou în filosofia limbajului și a minții. El a stabilit, de asemenea, ierarhia Chomsky, un mijloc de clasificare a limbilor formale în funcție de puterea lor de generare.
În paralel cu cariera sa științifică, Chomsky a dus o intensă activitate militantă de la mijlocul anilor 1960, când a luat public atitudine împotriva războiului din Vietnam. Simpatizant al mișcării anarho-sindicaliste și membru al sindicatului IWW, a susținut o multitudine de conferințe în toată lumea și a publicat numeroase cărți și articole în care își împărtășește analizele istorice, sociale și politice. Criticile sale se concentrează în special pe politica externă a SUA și pe funcționarea mass-media.
În 1992, conform Arts and Humanities Citation Index, Chomsky a fost citat mai des decât orice alt savant care a trăit în perioada 1980–1992. Ocupă poziţia a opta în topul celor mai citaţi autori. Este considerat o figură intelectuală majoră în lumea contemporană, atât controversată, cât și admirată.
967: Abū-Sa’īd Abul-Khair, poet persan (d. 1049)
1598: Gian Lorenzo Bernini, arhitect, sculptor și pictor, reprezentant de seamă al barocului italian (d. 28 nov. 1680)
Autoportret, cca. 1623
Bernini a fost printre cei mai mari artiști ai barocului, cunoscut mai ales ca sculptor, deși a avut lucrări semnificative și în domeniul architecturii, picturii și poeziei. A fost poate cel mai mare sculptor al sec. al XVII-lea si un arhitect remarcabil, fiind supranumit “Cavalerul Bernini” sau “al doilea Michelangelo”. Arta sa, tipic baroca, este caracterizata prin incercarea de a reprezenta miscarea, torsiunea formelor, spectaculosul si efecte ale iluziei optice.
Capodopera sa este Piața Sfântului Petru din Roma, delimitată de o colonadă gigantică, ce serveste ca intrare solemnă in Bazilica Sf. Petru, formată din 284 de coloane, desfășurate pe patru rânduri, avand 140 de statui executate cu ajutorul elevilor din şcoala sa.
Piata Sf. Petru din Roma
Piata Sf. Petru din Roma – vedere partiala
Soluția găsită de Bernini uimește și astăzi: cele două brațe ale colonadei strâng la pieptul Bisericii catolice, reprezentată de catedrală, credincioșii aflați în piață. Dacă Bernini ar putea părea extravagant, în unele lucrări pe care le-a realizat, aceasta colonada este în schimb la înălţimea geniului său.
Ca sculptor, Bernini poate fi încadrat barocului prin compozițiile sale ce redau mișcarea și prin preferința pentru policromie. Astfel, monumentul funerar al papei Alexandru al VII-lea combină marmura roșie, verde și albă, în care Bernini a sculptat figuri reale și alegorice, cu bronz aurit. Personajele sunt dispuse scenografic și întreaga compoziție sugerează mișcarea.
A creat stilul baroc in sculptura si l-a dezvoltat in asemenea masura incat alti artisti ocupa un rol secundar in cadrul acestui stil. A fost in serviciul a opt papi si ultimul din remarcabila serie de genii universale ale Italiei, iar stilul baroc, la a carui aparitie a contribuit decisiv, a fost ultimul stil italian devenit standard international.
Bernini a avut o activitate prolifica in sculptura: statui (David, Sf. Tereza), grupuri statuare (Apolo si Dafne), portrete-bust, placi comemorative. Lucrari in care imbina creatia arhitecturala cu cea sculpturala: Baldachinul si tronul Sf. Petru din Bazilica San Pietro, Roma. Printre operele de arhitectura: Scala Regia din Palatul Vatican, Biserica Andrea al’Quirinale.
1724: Louise, regină a Danemarcei și Norvegiei, soția regelui Frederic al V-lea al Danemarcei (d. 1751)
1861: Henri Mathias Berthelot, general, șeful misiunii militare franceze la București în timpul primul război mondial, participant activ la elaborarea planurilor de luptă din vara lui 1917 (d. 2 aug. 1931)
1863: Pietro Mascagni, compozitor și dirijor italian, creator al verismului (d. 1945)
Unul dintre cei mai importanti compozitori italieni de opera de la inceputul secolului XX.
A inceput sa compuna de la o varsta frageda. A studiat la Conservatorul din Milano, cu Amilcare Ponchielli (1834-1886) si a fost colegul de camera al lui Giacomo Puccini, insa a trebuit să-și întrerupă studiile pentru a se întreține. Lucrand ca dirijor in cadrul unor companii mobile de opera, a calatorit prin toata Italia si a inceput sa scrie opere. S-a stabilit în orășelul Cerignola, unde a activat ca profesor la Școala de Muzică și conducător al Societății Muzicale. Concursul organizat de Editura Muzicală Sonzogno din Milano, în anul 1890, pentru compunerea unei opere într-un act, este câștigat de tânărul compozitor Mascagni, cu opera „Cavalleria rusticana”. Aceasta a avut un succes enorm inca de la premiera.
Succesul extraordinar al primei sale capodopere, din 1890, Cavalleria Rusticana, inspirata de romanul lui Giovanni Verga, a umbrit, din păcate, majoritatea operelor sale de mai târziu. Mascagni a scris cincisprezece opere, o operetă, mai multe lucrari magnifice orchestrale şi vocale, precum şi cântece şi muzică pentru pian. Operele sale ulterioare, L’amico Fritz (1891), Iris (1899) si Il piccolo Marat (1921), s-au bucurat de asemenea de succes.
Abordarea operei de catre Mascagni a fost foarte diferita de cea a prietenului şi rivalului sau Puccini, acest lucru fiind unul dintre factorii care au condus la criticarea si subestimarea muzicii sale in anii ce au urmat dupa moartea compozitorului.
Opera sa, Cavalleria Rusticana, este adesea asociata cu I Pagliacci (Paiațe) de Ruggero Leoncavallo. Această operă este singura opera a lui Mascagni care este inca pusa in scena peste tot in lume. L’Amico Fritz şi Iris sunt încă jucate ocazional în Italia, deşi valoarea lor muzicala este egală sau poate chiar mai mare decât cea a Cavalleriei Rusticane.
Datorită operei Cavalleria rusticana este considerat inițiatorul curentului verist în muzică, dar Mascagni însuşi a emis critici vis-à-vis de acest curent in care a fost un pic prea repede etichetat. Compozitorul a declarat in legatura cu Cavalleria Rusticana: ”Am fost încoronat înainte de a fi rege!”
Scrisa in doar douazeci de zile, Cavalleria, reprezentata în 1890, a avut un succes uimitor: în mai puţin de un an, Mascagni a devenit faimos in lumea intreaga. Chiar şi Mahler a fost entuziasmat, în timp ce la un spectacol cu Boema lui Puccini, fusese mai degraba ironic. Aceasta opera a fost prima manifestare a realismului muzical.
După debutul strălucit cu „Cavalleria rusticana”, doar câteva titluri din creația lui Mascagni au mai supraviețuit: „Amicul Fritz” (1891), „Ratcliff” (1894) și „Iris” (1898).
Operele sale se remarca in special prin rafinamentul orchestral, ceea ce contrasteaza cu ideea larg răspândită că orchestraţia lui Mascagni ar fi sumara. Armoniile cromatice ale operei Amica arată, de asemenea, că a fost receptiv la inovaţiile timpului său. Mascagni a dovedit un mare eclectism, o mare flexibilitate în alegerea subiectelor, abandonand verismul (realismul) pentru subiecte mai romantice (Isabeau, Parisina).
Verism (in italiana, verismo; verism, cu sensul de “realism” de la italianul “vero” care înseamnă “adevărat”) a fost o mişcare literară italiană care s-a desfasurat cu aproximatie intre 1875 şi începutul anilor 1900. Giovanni Verga şi Luigi Capuana au fost exponenţii ei principală şi autorii unui manifest al verismului. Capuana a publicat romanul Giacinta, în general, considerat drept “manifestul” verismului italian. Spre deosebire de naturalismul francez, care s-a bazat pe idealuri pozitiviste, Verga şi Capuana au respins cererile de natură ştiinţifică şi utilitatea socială in cadrul acestei miscari literare.
Verismul este, de asemenea, folosit de muzicologi pentru a se referi la o tradiţie post-romantica a operei, fiind asociat compozitorilor italieni, precum Pietro Mascagni, Leoncavallo Ruggiero, Umberto Giordano şi Giacomo Puccini. Acestia au căutat să introduca în operă naturalismul influentilor scriitori ai sfârşitului de secol XIX, precum Emile Zola şi Henrik Ibsen.
1872: Johan Huizinga, eseist și istoric de artă olandez, profesor de istorie (d. 1945)
Johan Huizinga, 7 dec. 1872 – 1 febr. 1945, istoric olandez specializat în istoria culturii în linia lui Jacob Burckhardt, unul dintre cei mai importanți istorici elvețieni ai culturii, specializat în istoria culturii europene. Este unul dintre fondatorii istoriei culturii moderne.
Născut în Groningen ca fiu al lui Dirk Huizinga, profesor de fiziologie, și al lui Jacoba Tonkens, care a murit la doi ani după naștere, și-a început studiile ca student la limbi indo-europene, obținându-și diploma în 1895. A studiat lingvistica comparată, dobândind o bună cunoaștere a limbii sanscrite. Și-a susținut teza de doctorat, în 1897, având ca temă rolul bufonului în drama indiană.
Abia în 1902 interesul său s-a îndreptat spre istoria medievală și renascentistă. A continuat să predea ca orientalist până când a devenit profesor de istorie generală și olandeză la Universitatea Groningen în 1905. În 1915 a fost numit profesor de istorie generală la Universitatea Leiden, funcție pe care a ocupat-o până în 1942. În 1916 a devenit membru al Academiei Regale de Arte și Științe din Olanda.
În 1942, a criticat ocupanții germani ai țării sale, comentarii care erau în concordanță cu scrierile sale despre fascism din anii 1930. A fost ținut în detenție de naziști între august și octombrie 1942. După eliberare, i s-a interzis să se întoarcă la Leiden. Ulterior, a locuit la casa colegului său Rudolph Cleveringa în De Steeg din Gelderland, lângă Arnhem, unde a murit cu doar câteva săptămâni înainte de încheierea stăpânirii naziste.
Opera
Huizinga a avut o abordare estetică a istoriei, unde arta și spectacolul au jucat un rol important. Cea mai faimoasă lucrare a sa este Amurgul Evului Mediu, 1919.
Demne de menționat sunt și Erasmus, 1924 și Homo ludens, 1938. În ultima lucrare, a discutat despre posibilitatea ca jocul să fie elementul formativ primar în cultura umană. Huizinga a publicat, de asemenea, cărți despre istoria americană și istoria olandeză în secolul al XVII-lea.
Îngrijorat de ascensiunea național-socialismului în Germania, Huizinga a scris mai multe lucrări de critică culturală. Se pot observa multe asemănări între analiza sa și cea a criticilor contemporani precum Ortega y Gasset și Oswald Spengler. Huizinga a susținut faptul că spiritul organizării tehnice și mecanice a înlocuit ordinea spontană și organică în viața culturală și politică.
Conferința Huizinga (olandeză: Huizingalezing) este o prelegere anuală de prestigiu în Olanda despre un subiect din domeniul istoriei culturale sau al filozofiei în onoarea lui Johan Huizinga.
Fiul lui Huizinga, Leonhard Huizinga, a devenit un cunoscut scriitor în Țările de Jos, renumit în special pentru seria de romane ironice despre gemenii aristocrați olandezi Adrian și Oliver.
Distincții
Premiul Thieme pentru Amurgul Evului Mediu (1920)
Johan Huizinga a fost membru al Academiei Regale Olandeze de Arte și Științe (între 1929 și 1942, a fost președinte al secției Litere).
Un institut, Huizinga Instituut voor cultuurgeschiedenis al Universității din Amsterdam, îi poartă numele.
1873: Willa Cather, romancieră americană (d.1947)
Cea mai mare dintre șapte copii, Willa Cather a crescut în Virginia până în 1883, când părinții ei s-au mutat la o fermă din Nebraska, țara Marilor Câmpii și a „frontierei”, unde a crescut printre imigranții scandinavi. Aceste spații mari, goale și locuitorii lor vor rămâne fundalul romanelor sale.
În 1890, s-a înscris la Universitatea din Nebraska la Lincoln și a început să scrie povestiri și o rubrică pentru Nebraska State Journal. Apoi a predat engleză și latină în școlile primare din Pittsburgh timp de zece ani și a lucrat ca jurnalist pentru revista Home Monthly.
Singurul său volum de poezii, Amurgurile de aprilie (April Twilights), a fost publicată în 1903, iar Grădina trolului, (The Troll Garden), o colecție de povestiri, în 1905.
Willa Cather s-a mutat la New York, unde a devenit redactor la revista McClure’s Magazine și a locuit cu Edith Lewis, însoțitoarea sa până la sfârșitul vieții.
Podul lui Alexandru, primul său roman, 1912, a fost urmat de Oh, pionierii!, arhetipala poveste de succes a fiicei unui fermier imigrant scandinav.
Din 1912, s-a dedicat doar scrisului. În 1918, Antonia mea (My Antonia) a sărbătorit din nou Nebraska și pionierii săi imigranți. Unul dintre ai noștri (One of Ours), 1922, povestea unui tânăr din preriile vestului care a plecat să lupte în Primul Război Mondial și a fost ucis în Franța, i-a adus Premiul Pulitzer în 1923. În O doamnă pierdută (A Lost Lady), 1923)
Willa Cather s-a răzvrătit împotriva pierderii valorilor morale într-o lume care a devenit materialistă.
1935: Sorin Titel, prozator și eseist (d. 1985)
1987: Aaron Carter, cântăreț american de muzică pop