Aniversari 20 noiembrie
1858: Selma Lagerlöf, scriitoare suedeză, laureată a Premiului Nobel în 1909 (d. 1940)
Selma Lagerlöf, pe numele complet Selma Ottiliana Lovisa Lagerlöf, 20 nov. 1858 – 16 mar. 1940, romancieră suedeză. În 1909 a devenit prima femeie și, de asemenea, primul scriitor suedez care a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură. În plus, a fost prima femeie care a obținut calitatea de membru al Academiei Suedeze în 1914.
Cea mai cunoscută lucrare a sa este Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia (1906-1907). A publicat primul ei roman, Povestea lui Gösta Berling, la vârsta de 33 de ani.
Selma Lagerlöf s-a născută la conacul Mårbacka (acum în municipiul Sunne), din Värmland, în vestul Suediei, pe 20 noiembrie 1858, fiind al cincilea copil (din cei șase copii) al locotenentului în Regimentul Regal Värmland, Erik Gustaf Lagerlöf și al soției sale, Louise Wallroth, al cărei tată era un negustor înstărit și proprietar de turnătorie pentru prelucrarea fierului. Părinții săi aparțineau unor familii vechi din Värmland.
Tatăl ei era vesel, activ, sociabil, cu o fantezie bogată, îi plăcea să cânte și să se joace cu copiii. Mama sa era serioasă, muncitoare, înțeleaptă și avea o adâncă înțelegere pentru problemele sufletești ale celorlalți. Conacul părintesc din Mårbacka apare în toate amintirile ei din copilărie. Casa cu etaj, cu acoperișul învelit cu turbă, cu oameni veseli, cuviincioși și muncitori, apar uneori în opera sa.
S-a născut cu o afecține a șoldului, cauzată de detașarea articulației. La vârsta de trei ani și jumătate, o boală a lăsat-o șchioapă la ambele picioare, deși mai târziu și-a revenit. Era un copil liniștit, mai serios decât alții de vârsta ei, cu o profundă dragoste pentru lectură. În copilărie scria constant poezie, dar nu a publicat nimic oficial. A fost crescută de bunica ei care deseori îi spunea basme și povești fanteziste. Bunica sa după tată era o adevărată comoară de legende și cântece populare. O mare parte din ceea ce povestește despre această regiune a Suediei își are originea în legendele și poveștile din Värmland care i-au legănat copilăria.
Când Selma avea trei ani, s-a trezit într-o dimineață cu un picior paralizat, maladie de care nu s-a vindecat complet niciodată. Crescând, era o tânără modestă și puțin șchioapă.
La fel ca mulți alți copii din înalta societate, copiii familiei au primit educația acasă, deoarece sistemul Volksschule, sistemul de învățământ obligatoriu, nu era încă pe deplin dezvoltat. Profesorul lor venea la Mårbacka și copiii au studiat engleza și franceza.
De mică a citit mult, cărți de aventuri, pline de fantezie, O mie și una de nopți, cărțile lui Walter Scott, povestirile lui Andersen. Selma a terminat de citit primul ei roman la șapte an, Osceola de Thomas Mayne Reid. După ce a terminat romanul, se spune că Selma s-a hotărât să devină scriitoare când va fi mare.
În 1868, la vârsta de 10 ani, Selma a terminat de citit Biblia. În acest moment tatăl ei era foarte bolnav și spera că Dumnezeu îl va vindeca dacă va citi Biblia din scoarță-n scoarță. Tatăl ei a trăit încă 17 ani. Astfel, Selma Lagerlöf s-a obișnuit de la o vârstă fragedă cu învățăturile Scripturii. Încă de la 15 ani a început să scrie versuri (nereușite) și și-a propus să devină scriitoare.
Vânzarea domeniului Mårbacka, în urma bolii tatălui ei, în 1884, a avut un impact serios asupra evoluției sale. Se spune că tatăl Selmei era alcoolic, lucru despre care a discutat rar. Tatăl ei nu a vrut ca Selma să-și continue educația sau să rămână implicată în mișcarea femeilor. Mai târziu, va răscumpăra moșia tatălui ei cu banii pe care i-a primit pentru Premiul Nobel și va locui acolo pentru tot restul vieții.
Dorința de a-și face o situație și starea economică precară a familiei au determinat-o, în 1881, să plece la Stockholm, unde a urmat un an cursurile unui liceu pentru fete și trei ani cursurile Școlii pedagogice. Și-a finalizat studiile la Seminarul Regal pentru a deveni profesor în același an în care a murit tatăl ei. Lagerlöf a fost educată la Seminarul Regal din Stockholm din 1882 până în 1885.
A lucrat ca învățătoare la școala de fete din Landskrona din 1885 până în 1895. Domeniul Mårbacka a fost vândută în 1887 și a ieșit din proprietatea familiei în 1889.
Între timp își perfecționa abilitățile de povestitoare, cu accent deosebit pe legendele auzite în copilărie. I-a plăcut profesia de învățătoare și și-a apreciat elevii. Avea talentul de a capta atenția copiilor, spunându-le povești despre diferitele țări pe care le studiau sau povești despre Isus și ucenicii săi. În această perioadă a vieții sale, Selma a trăit cu mătușa ei Lovisa Lagerlöf.
Prin studiile sale la Academia Regală de Pregătire Superioară a Femeilor din Stockholm, Lagerlöf a reacționat împotriva realismului scriitorilor contemporani de limbă suedeză, precum August Strindberg. Ea și-a început primul roman, Povestea lui Gösta Berling, în timp ce lucra ca profesor în Landskrona. Prima ei pauză ca scriitoare a fost atunci când a prezentat primele capitole la un concurs literar din revista Idun și a câștigat un contract de publicare pentru întreaga carte.
Povestea lui Gösta Berling a fost publicată în 1891. În această epopee romantică, ea își dezlănțuie imaginația naivă și fantastică într-un stil vioi și liric. La început, cartea a fost primită cu răceală și doar cu recenzii moderate din partea criticilor. Carl David af Wirsen i-a făcut o recenzie nimicitoare. Faptul acesta se explică prin aceea că Selma Lagerlöf, începând să scrie cartea, a simțit că nu se poate încadra în canoanele literare ale epocii, povestirile ei, atât de intim legate de copilărie și de adolescență, aveau nevoie de o libertate de expresie asemănătoare cu aceea a legendelor populare, aveau nevoie de aerul de saga, de libertate.
Abia la doi ani după acest “eșec literar”, un traducător danez a tălmăcit cartea în daneză și astfel “Gösta Berlings” a ajuns pe masa de lucru a lui Georg Brandes, cel mai autorizat critic literar din vremea sa. Recenzia pozitivă primită din partea popularului critic literar și estetician danez, Georg Brandes i-a adus consacrarea definitivă a cărții.
Popularitatea ei a crescut și a primit sprijin financiar de la filantroapa, mecena și gazda unui salon literar, feminista Fredrika Limnell, care a dorit să îi permită să se concentreze asupra scrisului.
În 1894, a cunoscut-o pe scriitoarea suedeză Sophie Elkan, care i-a devenit prietenă și tovarășă de viață. De-a lungul multor ani, Elkan și Lagerlöf și-au criticat lucrările reciprocă. Lagerlöf a scris că Elkan i-a influențat puternic scrisul și că deseori nu era de acord cu direcția pe care Lagerlöf dorea să o ia în cărțile ei. Scrisorile Selmei către Sophie au fost publicate în 1993, sub titlul Tu mă înveți să fiu liberă.
O vizită în 1900 la Colonia Americană din Ierusalim a devenit sursa de inspirație pentru cartea lui Lagerlöf cu numele Ierusalim. Familia regală și Academia Suedeză i-au oferit un sprijin financiar substanțial pentru a-și continua pasiunea de a scrie. Cartea Ierusalim a fost, de asemenea, foarte apreciată de critici, care au început să o compare cu Homer și Shakespeare, astfel încât a devenit o figură populară atât în Suedia, cât și în străinătate.
În jurul anului 1895, a renunțat să mai predea pentru a se dedica scrisului. Cu ajutorul veniturilor obținute din vânzarea cărții Povestea lui Gösta Berling, a unei burse și a unei donații, a întreprins două călătorii, care au contribuit în mare măsură la furnizarea materialului pentru următorul ei roman. Împreună Cu Elkan, a călătorit în Italia, în Palestina și în alte părți ale Orientului. În Italia, o legendă a lui Hristos Copil care fusese înlocuită cu o versiune falsă i-a inspirat romanul Miracolele lui Anticrist, 1897. Amplasat în Sicilia, romanul explorează interacțiunea dintre sistemele morale creștine și cele socialiste. Cu toate acestea, cele mai multe dintre poveștile lui Lagerlöf au fost amplasate în Värmland.
În 1902, Lagerlöf a fost solicitată de Asociația Națională a Profesorilor să scrie o carte de geografie pentru copii. Lagerlöf a scris o carte de lecturi geografice despre Suedia, Minunata călătorie a lui Nils Holgerssons prin Suedia, plină de amintiri istorice și de excelente descrieri ale pământului suedez. Micii sau marii cititori ai acestei cărți, nici nu-și imaginează că a fost scrisă pentru școala elementară.
Minunata călătorie a lui Nils Holgerssons prin Suedia, 1907, este un roman despre un băiat din partea de sud a Suediei, care fusese micșorat până la dimensiunea degetului mare și care călătorea pe spatele unei gâște prin toată țara. Lagerlöf a amestecat fapte istorice și geografice despre provinciile Suediei cu povestea aventurilor băiatului până când a reușit să se întoarcă acasă și a fost readus la dimensiunea normală. Romanul este una dintre cele mai cunoscute cărți ale lui Lagerlöf și a fost tradus în peste 30 de limbi.
În 1897, s-a mutat la Falun și l-a cunoscut pe Valborg Olander, care a devenit asistentul și prietenul ei literar, dar gelozia lui Elkan față de Olander a însemnat o complicație a relației. Olander, profesor, era, de asemenea, activ în mișcarea de susținere a votului femeilor în Suedia. Selma Lagerlöf însăși a fost foarte activă în această mișcare, ținând conferințe pentru Asociația Națională pentru Sufragiul Femeilor, ceea ce a fost benefic pentru organizație datorită respectului deosebit cu care era înconjurată Lagerlöf. De asemenea, a vorbit la Congresul Internațional pentru Sufragiul Femeilor de la Stockholm din iunie 1911, unde a ținut discursul de deschidere, precum și la recepția dată pentru victoria mișcării suedeze de vot după ce votul femeilor a fost acordat în mai 1919.
Selma Lagerlöf a fost prietena scriitoarei germane de etnie evreiască, stabilită în Suedia, Nelly Sachs, care în anul 1966 a obținut Premiul Nobel pentru Literatură.
Cu puțin înainte de moartea sa, în 1939, Lagerlöf a intervenit împreună cu familia regală suedeză pentru eliberarea lui Nelly Sachs și a mamei sale în vârstă din Germania nazistă, în ultimul zbor din Germania în Suedia, asigurîndu-le azilul în Suedia pentru tot restul vieții. Astfel, Selma Lagerlöf a salvat-o de la exterminarea de către regimul nazist pe scriitoarea germană Nelly Sachs și pe mama ei care s-au refugiat la Stockholm.
Pe 10 decembrie 1909, Selma Lagerlöf a câștigat Premiul Nobel „ca prețuire pentru nobilul său idealism, bogăția fanteziei și expunerea spirituală care îi caracterizează opera“… dar decizia a fost precedată de o aprigă luptă internă pentru putere în Academia Suedeză, organismul care acordă Premiul Nobel pentru Literatură. În timpul discursului de acceptare, a rămas modestă și a spus o poveste fantastică despre tatăl ei, în timp ce îl vizita în cer. În poveste, ea îi cerea ajutor tatălui ei pentru datoria pe care o are, iar tatăl ei i-a explicat că datoria ei este față de toți oamenii care au sprijinit-o de-a lungul carierei sale.
Lucrările lui Selma Lagerlöf, care exaltă spiritul național suedez, au fost legate de mișcarea ideologică și culturală Nationalromantik (Naționalismul romantic). De asemenea, a fost influențată de scriitorul norvegian, reprezentant al realismului psihologic Knut Hamsun. Succesul pe care l-a obținut cu lucrările sale i-a permis să-și realizeze visul de a răscumpăra proprietatea familiei în 1910.
În 1904, Academia i-a acordat marea medalie de aur, iar în 1914 a devenit și ea membru al Academiei. Atât pentru membrii Academiei, cât și pentru premiul Nobel pentru Literatură, a fost prima femeie care a fost astfel onorată.
În 1991, a devenit prima femeie al cărei portret a fost imprimat pe o bancnotă suedeză, când a fost lansată prima bancnotă de 20 de coroane.
În 1907, a primit diploma de doctor în litere de la Universitatea Uppsala. În 1928, a primit un doctorat onorific la Facultatea de Arte a Universității Greifswald.
La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Selma Lagerlöf și-a trimis medalia Premiului Nobel și medalia de aur de la Academia Suedeză guvernului Finlandei pentru a ajuta la strângerea de bani pentru a lupta cu Uniunea Sovietică. Guvernul finlandez a fost atât de emoționat încât a strâns banii necesari prin alte mijloace și i-a returnat medalia.
Două hoteluri îi poartă numele în Östra Ämtervik din Sunne, iar casa ei, Mårbacka, a devenit Muzeul Selma Lagerlöf.
1602: Otto von Guericke, politician german (d. 1686)
1625: Paulus Potter, pictor olandez (d. 1654)
1752: Thomas Chatterton, poet britanic (d. 1770)
1761: Papa Pius al VIII-lea (d. 1830)
1762: Pierre André Latreille, entomolog francez (d. 1833)
1792: Nikolai Ivanovici Lobacevski, matematician rus, considerat fondatorul geometriei neeuclidiene. (d. 1856)
Și-a legat întreaga viață de Universitatea din Kazan, unde a studiat, iar ulterior (începând cu 1816) a predat.
În 1829 și-a publicat teoria revoluționară în care respingea postulatul paralelelor al lui Euclid. Ea a reprezentat soluția finală a unei probleme care îi preocupase pe matematicieni timp de 2000 de ani.
Lobacevski a avut contribuții importante și la teoria seriilor infinite, mai ales a celor trigonometrice, precum și la calculul integral, algebră și în teoria probabilităților.
În timpul vieții a fost în general ignorat. Acceptarea noii sale geometrii a venit la un deceniu după moartea sa, deși o mare parte din merit a fost însușită de alții. Împreună cu maghiarul Janos Bolyai (1802-1860), Lobacevski este considerat fondatorul geometriei neeuclidiene.
1869: Zinaida Gippius, poet rus (d. 1945)
1872: George Tutoveanu, poet român (d. 1957)
1873: Daniel Gregory Mason, compozitor american (d. 1953)
1886: Karl von Frisch, zoolog austriac (d. 1982)
1889: Edwin Hubble, astronom american (d. 1953)
1902: Erik Eriksen, politician danez (d. 1972)
1907: Mihai Beniuc, scriitor și psiholog, academician (d. 1988)
1907: Henri-Georges Clouzot, regizor de film francez (d. 1977)
1911: Radu Grigorovici, fizician român (d. 2008)
1912: Otto Habsburg-Lothringen, politician și scriitor
1918: Dora Ratjen, atletă germană și olimpică
1923: Nadine Gordimer, romancier sud-african laureat al Premiului Nobel (1992)
Nadine Gordimer, 20 nov. 1923 – 13 iulie 2014, născută în Springs (Africa de Sud), romancieră, scriitoare de nuvele, critic, editor, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 1991, avea mai multe abilități.
Provenind dintr-o familie burgheză de etnie evreiască, locuia în Springs, lângă Johannesburg, Africa de Sud. Gordimer a crescut în mediul privilegiat al comunității albe de limbă engleză, dar a rămas totuși sensibilă la inegalitățile rasiale și la problemele socio-politice ale țării sale.
Prin intermediul scrisului, Gordimer a ales treptat să militeze împotriva sistemului apartheid. Cea mai mare parte a operei sale, de factură clasică, mărturisește în mare măsură acest lucru, iar scrierile sale marchează o pagină dureroasă de istorie. Cu toate acestea, evocarea cu talent a peisajelor din Africa de Sud și dragostea pentru acest pământ „parfumat și plin de culoare” – pe care nu l-a părăsit – adaugă umanitate și căldură scrierilor ei.
Nadine Gordimer a publicat cincisprezece romane, două sute de nuvele și mai multe colecții de eseuri și texte critice. Cea mai mare parte a producției sale, de factură clasică, mărturisește astăzi despre lupta sa împotriva apartheidului, iar textele sale ilustrează o pagină dureroasă de istorie. Cu toate acestea, elogierea grandioasă a peisajelor din Africa de Sud și dragostea ei pentru acest pământ „parfumat și colorat” – pe care nu l-a părăsit niciodată – adaugă umanitate și căldură scrierilor sale. La ilustrarea detaliată a țării sale natale, juxtapune critica disfuncționalităților acesteia, dramele sale și călătoria ei dureroasă către democrație (egalitatea dintre albi și negri, libertatea de exprimare etc.).
Excluzând orice conformism, lucrările sale se caracterizează prin dorința de a pune intriga pe plan secund pentru a favoriza studiul psihologic și social. Stilul său este personal, rafinat, sec și eficient. Gordimer nu s-a opus plasării sale în tradiția povestitorilor realiști din secolul al XIX-lea, printre care Jane Austen, Thomas Hardy și Guy de Maupassant. Îi admira, de asemenea, pe Anton Cehov, Honoré de Balzac, Marcel Proust, Michel Tournier, Marguerite Duras, Günter Grass sau chiar pe Kenzaburō Ōe și José Saramago, pe care i-a citit cu mult înainte de a primi Premiul Nobel pentru Literatură. De asemenea, a fost o mare cititoare a lui Milan Kundera. În plus, a declarat în jurnalul Libération, în 2002, că datorează mult lui Jean-Paul Sartre și Simonei de Beauvoir, ultimii scriitori care, potrivit ei, „au avut o influență asupra politicii.».
În scurt timp, scrierile lui Gordimer denotă influența teoretică a filozofului, istoricului literar și esteticianului maghiar Georg Lukács pentru legătura stabilită între romanul realist, sociologie și istorie. Amprenta lui Lukács se relevă și în nevoia de a reflecta lupta de clasă, recurgerea la perspectiva epico-politică a narațiunii sau chiar împletirea căilor individuale în destinul colectiv.
În Ocazia de a iubi (Occasion for Loving), de inspirație autobiografică, autoarea nu ezită să critice iluziile angelice ale albilor progresiști. Romanul se concentrează pe o relație romantică interzisă în timpul apartheidului dintre o femeie din elita albă bogată din Africa de Sud și un artist african.
Lumea burgheză târzie (The Late Bourgeois World) ridiculizează un personaj alb sabotor condus la sinucidere. Un invitat de onoare este singurul roman pe care scriitoarea nu îl plasează în Africa de Sud, ci într-un stat african imaginar, fără să devieze către un mesaj optimist.
Neconsiderându-se o comunistă, dar recunoscându-și cunoștințele de marxism, Gordimer a fost o vreme cenzurată de regimul de la Pretoria pentru pozițiile sale și caracterul subversiv al textelor sale. Cenzura a fost în cele din urmă ridicată sub presiunea internațională.
Conservaționistul (Ecologistul), care evocă riturile agrare ale zulușilor (cei care „conservă” pământurile ancestrale) și represiunile violente din Soweto, marchează apogeul carierei sale și îi câștigă notorietate în întreaga lume.
Celelalte romane celebre ale sale sunt Oamenii lui July, Arma domestică și Fiica lui Burger. Sportul naturii sintetizează temele sale preferate și își reformulează aspirația de a vedea nașterea unui stat egalitar și democratic.
Povestea fiului meu marchează o evoluție către postmodernism care merge mână în mână cu întărirea pozițiilor sale: intertextualitate, duplicare a vocilor narative, construcție fragmentată etc. Pentru prima dată, romanciera alege ca protagonist un bărbat de culoare: un profesor care se vede atașat de ideile revoluționare de către studenții săi și începe o aventură cu o femeie albă.
După sfârșitul apartheidului, Gordimer și-a reînnoit inspirația adaptându-se la noua situație din Africa de Sud și a încetat să mai evoce trecutul.
Nimeni care să mă însoțească povestește parcursul Verei Stark, dublura ei literară: o femeie albă privilegiată în vârstă de șaizeci de ani, care dorea să-i ajute pe negrii care s-au întors în țară să-și recupereze drepturile de care fuseseră privați anterior.
Ultimele sale două cărți, romanul Haide!, 2007, și Prețul vieții, pun la îndoială dimensiunea cu adevărat egalitară a societății post-apartheid.
Nadine Gordimer rămâne o figură morală și non-moralizatoare în țara sa. În 2007, a fost decorată cu Legiunea de Onoare Franceză.
Gordimer a supravegheat cu atenție traducerea operelor sale: revizuia constant traducerile în franceză și, într-o măsură mai mică, pe cele în germană.
1923: Tonino Delli Colli, operator italian
1924: Benoît Mandelbrot, matematician francez
1925: Robert F. Kennedy, politician american
1937: René Kollo, tenor german
1937: Christoph Klein, episcop al Bisericii Evanghelice C.A. din România
1939: Stelian Tăbăraș, prozator român
1940: Dr. John, muzician american
1942: Norman Greenbaum, cântăreț american
1943: Grigore Ilisei, publicist, prozator român
1944: Dragoș Ujeniuc, politician român
1946: Duane Allman, muzician american
1947: Joe Walsh, muzician american
1948: Constantin Dragomir, poet, prozator român
1948: Barbara Hendricks, cântăreță americană
1948: John R. Bolton, politician american și diplomat
1950: Gary Green, muzician britanic
1951: León Gieco, muzician argentinian
1954: Kaspar Heidelbach, regizor german
1956: Bo Derek, actriță americană
1956: Olli Dittrich, actor și comic german
1957: Stefan Bellof, pilot formula 1 german
1970: Liliana Iepure, poet Republica Moldova
1975: Davey Havok, muzician american