15 Octombrie

1844: Friedrich Nietzsche, filosof german (d. 1900)

Friedrich Nietzsche, 15 oct. 1844 – 25 aug. 1900, erudit clasic german, filosof și critic al culturii, care a devenit unul dintre cei mai influenți dintre toți gânditorii moderni.

Încercările sale de a demonta motivele care stau la baza religiei, moralei și filozofiei tradiționale occidentale au afectat profund generațiile de teologi, filozofi, psihologi, poeți, romancieri și dramaturgi. Nietzsche s-a gândit la consecințele triumfului secularismului (laicității) Iluminismului, exprimate în observația sa că „Dumnezeu este mort”, într-un mod care a stabilit agenda multora dintre cei mai faimoși intelectuali europeni după moartea sa.

Deși era un dușman înflăcărat al naționalismului, antisemitismului și politicii de putere, numele său a fost invocat mai târziu de fasciști pentru a avansa chiar lucrurile pe care le detesta.

Primii ani

Casa lui Nietzsche era o fortăreață a pietății luterane. Bunicul său patern publicase cărți de apărare a protestantismului și obținuse poziția ecleziastică de superintendent; bunicul său matern era paroh de țară; tatăl său, Carl Ludwig Nietzsche, a fost numit pastor la Röcken din ordinul regelui Friedrich Wilhelm al IV-lea al Prusiei, după care a fost numit Friedrich Nietzsche.

Tatăl său a murit în 1849, înainte de a cincea aniversare a lui Nietzsche și a petrecut cea mai mare parte a vieții timpurii într-o gospodărie formată din cinci femei: mama sa, Franziska, sora lui mai mică, Elisabeth, bunica sa maternă și două mătuși.

În 1850, familia s-a mutat la Naumburg pe râul Saale, unde Nietzsche a urmat o școală pregătitoare privată, Domgymnasium. În 1858 a fost admis la Schulpforta, cel mai important internat protestant din Germania.

A excelat din punct de vedere academic și a primit acolo o educație clasică remarcabilă. După ce a absolvit în 1864, a mers la Universitatea din Bonn pentru a studia teologia și filologia clasică. În ciuda eforturilor de a participa la viața socială a universității, cele două semestre de la Bonn au fost un eșec, în special din cauza disputelor sarcastice dintre cei doi profesori ai săi de literatură clasică, Otto Jahn și Friedrich Wilhelm Ritschl.

Nietzsche a căutat refugiu în muzică, scriind o serie de compoziții puternic influențate de Robert Schumann, compozitorul romantic german. În 1865 s-a transferat la Universitatea din Leipzig, alăturându-se eruditului profesor Ritschl (cunoscut pentru studiile sale despre Plaut), care acceptase o numire acolo.

Nietzsche a avut succes sub tutela lui Ritschl la Leipzig. A devenit singurul student care a publicat vreodată în jurnalul lui Ritschl, Rheinisches Museum (“Muzeul Rhenish”).

A început serviciul militar, în octombrie 1867, în compania de cavalerie a unui regiment de artilerie, a fost  rănit grav la piept în timp ce se urca pe cal, în martie 1868, și și-a reluat studiile la Leipzig în octombrie 1868 în timp ce era în concediu medical prelungit de la armată.

În anii de la Leipzig, Nietzsche a descoperit filosofia lui Arthur Schopenhauer, l-a cunoscut pe marele compozitor de operă Richard Wagner și și-a început prietenia de o viață cu colegul clasicist Erwin Rohde (autorul lucrării Psyche).

Anii din Basel (1869–1879)

Când o catedră de filologie clasică a devenit vacantă în 1869 la Basel, Elveția, Ritschl l-a recomandat pe Nietzsche printr-o laudă fără precedent. Nu își finalizase nici teza de doctorat, nici dizertația suplimentară necesară pentru obținerea unei diplome germane; totuși Ritschl a asigurat Universitatea din Basel că nu a mai văzut pe nimeni ca Nietzsche în 40 de ani de predare și că talentele sale erau nelimitate.

În 1869, Universitatea din Leipzig i-a conferit doctoratul fără examinare sau dizertație pe baza scrierilor sale publicate, iar Universitatea din Basel la numit profesor extraordinar de filologie clasică. În anul următor, Nietzsche a fost promovat la funcția de profesor obișnuit.

Nietzsche a obținut un concediu pentru a servi ca voluntar medical în august 1870, după izbucnirea Războiului Franco-German. Într-o lună, în timp ce însoțea un transport de răniți, a contractat dizenterie și difterie, ceea ce i-a afectat definitiv sănătatea.

S-a întors la Basel în octombrie pentru a relua o sarcină de predare grea, dar încă din 1871 starea de sănătate l-a determinat să caute ajutor pentru sarcinile plictisitoare ale unui profesor de filologie clasică; a aplicat pentru catedra vacantă de filosofie și l-a propus pe Rohde ca succesor al său, totul fără rezultat.

În primii ani de la Basel, prietenia ambivalentă a lui Nietzsche cu Wagner s-a maturizat și el profita de orice ocazie pentru a-l vizita pe Richard și soția sa, Cosima. Wagner l-a apreciat pe Nietzsche ca pe un strălucit profesor-apostol, dar exploatarea crescândă a lui Wagner a motivelor creștine, ca în Parsifal (1882), împreună cu șovinismul și antisemitismul său s-au dovedit a fi mai mult decât Nietzsche putea suporta. În 1878, breșa dintre cei doi bărbați devenise definitivă.

Prima carte a lui Nietzsche, Die Geburt der Tragödie aus dem Geiste der Musik (1872; Nașterea tragediei din spiritul muzicii), i-a marcat emanciparea din capcanele învățăturii clasice. O lucrare mai degrabă speculativă decât exegetică, susținea că tragedia greacă a apărut din fuziunea a ceea ce el a numit elemente apollonice și dionisiace – prima reprezentând măsura, rezerva și armonia și cea de-a doua reprezentând pasiunea nestăvilită – și că raționalismul și optimismul socratic au determinat moartea tragediei grecești.

Ultimele 10 secțiuni ale cărții sunt o rapsodie despre renașterea tragediei din spiritul muzicii lui Wagner. Primită cu o indiferență rece la început, a devenit obiectul unei controverse aprinse din partea celor care au confundat-o cu o lucrare convențională de erudiție clasică. A fost, fără îndoială, „o lucrare de profundă înțelegere imaginativă, care a lăsat erudiția unei generații truditoare în urmă”, după cum a scris clasicistul britanic F.M. Cornford în 1912. Lucrarea rămâne un clasic în istoria esteticii până în prezent.

După ce a solicitat și a primit un concediu medical, Nietzsche și-a amenajat casa, în 1877, împreună cu sora lui și prietenul său Peter Gast (Johann Heinrich Köselitz), iar în 1878 a apărut lucrarea aforistică Menschliches, Allzumenschliches (Omenesc, prea omenesc). Deoarece starea sa de sănătate s-a deteriorat constant, a renunțat la catedra de profesor la 14 iunie 1879 și i s-a acordat o pensie de 3.000 de franci elvețieni pe an, timp de șase ani.

Un deceniu de izolare și creativitate (1879–1889)

În afară de cărțile pe care Nietzsche le-a scris între 1879 și 1889, este îndoielnic că viața sa avea vreun interes intrinsec. Bolnav grav, pe jumătate orb, într-o durere practic neîncetată, a trăit în pensiuni din Elveția, Riviera Franceză și Italia, având doar un contact uman limitat.

Capodopera literară și filosofică recunoscută a lui Nietzsche, în formă biblico-narativă, Așa grăit-a Zarathustra, a fost publicată între 1883 și 1885 în patru părți, ultima dintre ele fiind tipărită privat, pe cheltuiala sa. La fel ca în majoritatea lucrărilor sale, i s-a acordat puțină atenție.

Încercările sale de a-și expune filosofia într-o proză mai directă, în publicațiile din 1886, Jenseits von Gut und Böse (Dincolo de bine și de rău) și în 1887, Zur Genealogie der Moral (Despre genealogia moralei), de asemenea, nu au reușit să câștige un public adecvat.

Ultimul an lucid al lui Nietzsche, 1888, a fost o perioadă de productivitate supremă. A scris și a publicat Der Fall Wagner (Cazul lui Wagner) și a scris un sinopsis (privire generală, rezumat foarte concentrat) al filozofiei sale, Die Götzen-Dämmerung (Amurgul idolilor), Der Antichrist (Anticristul), Nietzsche contra Wagner și Ecce Homo (Iată omul), o reflecție asupra propriilor opere și semnificații.

Amurgul idolilor a apărut în 1889; Anticristul și Nietzsche contra Wagner nu au fost publicate decât în ​​1895, prima, în mod eronat, ca fiind primul volum din Voința de putere; iar Ecce Homo a fost reținut de la publicare până în 1908, timp de 20 de ani de la compunerea sa.

Declinul și utilizarea greșită a lucrărilor sale

Nietzsche s-a prăbușit pe străzile din Torino, Italia, în ianuarie 1889, după ce a pierdut complet controlul asupra facultăților sale mentale. Notițe bizare, dar semnificative, pe care le-a trimis imediat după prăbușirea sa, l-au adus pe prietenul său Franz Overbeck, un teolog creștin, în Italia pentru a-l aduce pe Nietzsche la Basel.

Nietzsche și-a petrecut ultimii 11 ani din viață într-un întuneric mental total, mai întâi într-un azil din Basel, apoi în Naumburg sub îngrijirea mamei sale și, după moartea acesteia în 1897, în Weimar în grija surorii sale. A murit în 1900. Declinul său brusc a fost mult timp atribuită paraliziei generale atipice cauzate de lues terțiar latent. Diagnosticele ulterioare au inclus degenerarea vaselor de sânge cerebrale și meningiom retro-orbital, o tumoare a meningelui creierului din spatele ochiului drept.

Asocierea numelui lui Nietzsche cu Adolf Hitler și fascismul se datorează folosirii lucrărilor sale de către sora sa, Elisabeth. Se căsătorise cu un șovinist și antisemit de frunte, Bernhard Förster, iar după sinuciderea sa din 1889, a lucrat cu sârguință pentru a-l remodela pe Nietzsche după imaginea lui Förster.

Elisabeta a menținut un control nemilos asupra domeniului literar al lui Nietzsche și, dominată de lăcomie, a produs colecții de „opere” ale sale, constând din note aruncate, precum Der Wille zur Macht (1901; Voința de putere). De asemenea, a comis și falsuri mărunte. Generații de comentatori au fost induși în eroare. La fel de important, entuziasmul ei pentru Hitler a legat numele lui Nietzsche de cel al dictatorului în mentalul public.

Filosofia de maturitate a lui Nietzsche

Scrierile lui Nietzsche se încadrează în trei perioade bine definite. Lucrările timpurii, Nașterea tragediei și cele patru Unzeitgemässe Betrachtungen (1873; Meditații intempestive), sunt dominate de o perspectivă romantică influențată de Schopenhauer și Wagner.

Perioada de mijloc, de la Omenesc, prea omenesc până la Știința veselă, reflectă tradiția aforistilor francezi. Elogiază rațiunea și știința, experimentează genuri literare și exprimă emanciparea lui Nietzsche față de romantismul său anterior și de Schopenhauer și Wagner. Filosofia matură a lui Nietzsche a apărut după Știința veselă.

În scrierile sale mature, Nietzsche era preocupat de originea și funcția valorilor în viața umană. Dacă, așa cum credea el, viața nu posedă și nici nu are valoare intrinsecă și totuși este mereu evaluată, atunci astfel de evaluări pot fi citite în mod util ca simptome ale stării evaluatorului. Prin urmare, a fost interesat în special de o analiză de cercetare și o evaluare a valorilor culturale fundamentale ale filosofiei, religiei și moralei occidentale, pe care le-a caracterizat ca expresii ale idealului ascetic.

Idealul ascetic se naște atunci când suferința devine înzestrată cu o semnificație supremă. Potrivit lui Nietzsche, tradiția iudeo-creștină, de exemplu, a făcut suferința tolerabilă interpretând-o ca intenția lui Dumnezeu și ca o ocazie de ispășire. Prin urmare, creștinismul și-a datorat triumful doctrinei măgulitoare a nemuririi personale, adică presupunerii că viața și moartea fiecărui individ au o semnificație cosmică.

În mod similar, filosofia tradițională exprima idealul ascetic atunci când privilegia sufletul asupra corpului, mintea asupra simțurilor, datoria asupra dorinței, realitatea asupra aparenței, atemporalul asupra temporalului.

În timp ce creștinismul a promis mântuirea păcătosului care se căiește, filozofia a oferit speranța mântuirii, deși laică, pentru înțelepții săi. Comună religiei și filozofiei tradiționale era asumarea nedeclarată, dar puternic motivantă, că existența necesită explicații, justificare sau expiație (ispășire, penitență). Ambele au denigrat experiența în favoarea altei lumi „adevărate”. Ambele pot fi interpretate ca simptome ale unei vieți în declin sau ale unei vieți în primejdie.

Critica lui Nietzsche asupra moralei tradiționale s-a centrat pe tipologia moralei „stăpân” și „sclav”. Examinând etimologia cuvintelor germane gut („bine”), schlecht („rău”) și böse („rău”), Nietzsche a susținut că distincția dintre bine și rău era inițial descriptivă, adică o referință non-morală la cei privilegiați, stăpânii, spre deosebire de cei care erau baza, sclavii. Contrastul bun / rău a apărut atunci când sclavii s-au răzbunat transformând atributele stăpânirii în vicii. Dacă cei favorizați, „cei buni” erau puternici, se spunea  că cei umili vor moșteni pământul. Mândria a devenit păcat. Caritatea, smerenia și obediența au înlocuit competiția, mândria și autonomia. Crucial pentru triumful moralei sclavilor a fost pretenția sa de a fi singura morală adevărată. Această insistență asupra caracterului absolut este la fel de esențială pentru etica filosofică, precum și pentru etica religioasă. Deși Nietzsche a dat o genealogie istorică moralei stăpânului și sclavului, el a susținut că era o tipologie anistorică a trăsăturilor prezente în toată lumea.

Nihilism” a fost termenul folosit de Nietzsche pentru a descrie devalorizarea celor mai înalte valori susținute de idealul ascetic. Nietzsche s-a gândit la epoca în care a trăit ca fiind una a nihilismului pasiv, adică o epocă care nu era încă conștientă că absolutul religios și filosofic s-au dizolvat în apariția pozitivismului din secolul al XIX-lea. Odată cu prăbușirea fundamentelor metafizice și teologice și a sancțiunilor pentru morala tradițională, ar rămâne doar un sentiment omniprezent de lipsă de scop și lipsă de sens. Iar triumful lipsei de sens este triumful nihilismului: „Dumnezeu este mort”. Nietzsche credea, totuși, că majoritatea oamenilor nu ar putea accepta eclipsarea idealului ascetic și lipsa intrinsecă de sens a existenței, ci ar căuta absolutul înlocuitor pentru a investi viața cu sens.

De asemenea, Nietzsche credea că naționalismul emergent din zilele sale reprezenta un astfel de zeu surogat de rău augur, în care statul național va fi investit cu valoare și scop transcendent. Și, așa cum absolutitul doctrinei își găsise expresia în filozofie și religie, absolutul va deveni atașat statului național cu o fervoare misionară. Măcelarea rivalilor și cucerirea pământului ar urma să se desfășoare sub steaguri ale frăției universale, democrației și socialismului. Clarviziunea lui Nietzsche a fost deosebit de intensă aici, iar utilizarea ulterioară a făcut-o deosebit de respingătoare. De exemplu, două cărți erau o versiune standard pentru rucsacurile soldaților germani în timpul Primului Război Mondial, Așa grăit-a Zarathustra și Evanghelia după Ioan. Este greu de spus care autor a fost mai compromis prin acel gest.

Nietzsche a considerat adesea scrierile sale ca lupte cu nihilismul și, în afară de criticile sale față de religie, filozofie și morală, a dezvoltat teze originale care au atras atenția, în special perspectivismul, voința de putere, eterna reîntoarcere și supraomul.

Perspectivismul este un concept potrivit căruia cunoașterea este întotdeauna în perspectivă, depinzând de punctul de vedere personal, de perspectiva celui care cunoaște, că nu există percepții impecabile și că cunoașterea, din niciun punct de vedere, nu este o noțiune la fel de incoerentă ca a vedea totul dintr-un punct de vedere particular. Perspectivismul neagă, de asemenea, posibilitatea unei perspective atotcuprinzătoare, care ar putea să le conțină pe toate celelalte și, prin urmare, să facă realitatea accesibilă așa cum este ea. Conceptul unei astfel de perspective atotcuprinzătoare este la fel de incoerent ca și conceptul de a vedea simultan un obiect din orice punct de vedere posibil.

Perspectivismul lui Nietzsche a fost uneori identificat, în mod eronat, cu relativismul și scepticismul. Cu toate acestea, ridică întrebarea cum trebuie să înțelegem propriile teze ale lui Nietzsche, de exemplu, că valorile dominante ale patrimoniului comun au fost subscrise unui ideal ascetic. Este adevărată această teză în mod absolut sau numai dintr-o anumită perspectivă? De asemenea, se poate întreba dacă perspectivismul poate fi susținut în mod consecvent fără contradicție în sine, deoarece perspectivismul trebuie să fie adevărat într-un mod absolut, adică nu în perspectivă. Preocupări precum acestea au generat comentarii fructuoase pentru Nietzsche, precum și lucrări utile în teoria cunoașterii.

Nietzsche a identificat adesea viața însăși cu „voința de putere”, adică cu un instinct de progres și durabilitate. Acest concept oferă încă un mod de a interpreta idealul ascetic, deoarece  Nietzsche susține „că tuturor valorilor supreme ale omenirii le lipsește această voință – că valorile care sunt simptomatice declinului, valorile nihiliste, îl stăpânesc sub cele mai sfinte nume”. Astfel, filozofia tradițională, religia și morala au fost tot atâtea măști pe care le poartă o voință de putere deficitară. Valorile care susțin civilizația occidentală au fost produse sublimate ale decadenței prin faptul că idealul ascetic susține existența ca durere și suferință. Unii comentatori au încercat să extindă conceptul lui Nietzsche despre voința de putere de la viața umană la domeniul organic și anorganic, atribuindu-i o metafizică a voinței de putere. Totuși, astfel de interpretări nu pot fi susținute prin referințe la lucrările sale publicate.

Doctrina eternei reîntoarceri, concepția de bază din Așa grăit-a Zarathustra, pune întrebarea „Cât de bine dispusă ar trebui să devină o persoană față de sine și față de viață pentru a nu pofti nimic mai pătimaș decât repetarea infinită, fără modificări, a fiecărui moment ?” Probabil că majoritatea oamenilor ar găsi sau ar trebui să găsească tulburător un astfel de gând, deoarece ar trebui să prefere întotdeauna o posibilă repetare eternă a vieții lor într-o versiune editată, decât să nu dorească nimic mai cu patimă decât reîntoarcerea eternă a fiecărui moment neplăcut din viața lor. Persoana care ar putea accepta recurența fără auto-amăgire sau eschivare ar fi o ființă supraomenească (Übermensch), un supraom a cărui distanță de omul obișnuit este mai mare decât distanța dintre om și maimuță, spune Nietzsche. Comentatorii încă nu sunt de acord dacă există trăsături de caracter specifice care definesc persoana care îmbrățișează eterna reîntoarcere.

Influența lui Nietzsche

Nietzsche a scris odată că unii oameni se nasc postum și acest lucru este cu siguranță adevărat în cazul său. Istoria filozofiei, teologiei și psihologiei de la începutul secolului XX este de neînțeles fără el. Filosofii germani Max Scheler, Karl Jaspers și Martin Heidegger, de exemplu, îi sunt datori lui Nietzsche, la fel și filozofii francezi Albert Camus, Jacques Derrida și Michel Foucault.

Existențialismul și deconstructivismul, o mișcare în filosofie și în critică literară, îi datorează mult. Teologii Paul Tillich și Lev Shestov și-au recunoscut datoria, la fel ca și teologul care a încorporat concepția „Dumnezeu este mort” în învățăturile sale, Thomas J.J. Altizer; Martin Buber, cel mai mare gânditor al iudaismului din secolul XX, l-a numit pe Nietzsche printre cele mai importante trei influențe din viața sa și a tradus prima parte a lui Zarathustra în poloneză.

Psihologii Alfred Adler și Carl Jung au fost profund influențați, la fel ca Sigmund Freud, care a spus despre Nietzsche că avea o înțelegere mai pătrunzătoare despre sine decât orice om care a trăit vreodată.

Romancierii precum Thomas Mann, Hermann Hesse, André Malraux, André Gide și John Gardner au fost inspirați de el și au scris despre el, la fel ca poeții și dramaturgii George Bernard Shaw, Rainer Maria Rilke, Stefan George și William Butler Yeats, printre alții. Marea influență a lui Nietzsche se datorează nu numai originalității sale, ci și faptului că a fost unul dintre cei mai străluciți prozatori ai limbii germane.

Mai mult…

70 î.Hr.: Virgiliu, poet roman (d. 19 î.Hr.)

Virgiliu, Publius Vergilius Maro, 15 oct. 70 – 21 sept. 19, cel mai cunoscut poet roman. Fiu al unui țăran înstărit, a primit o educație aleasă și a dus o viață liniștită. A devenit membru al cercului lui Octavian, și apoi al lui Augustus, și a fost patronat de Mecena.

Prima sa operă importantă, Bucolicele, 42-37, anunța pace și înțelegere, iar una dintre ele este interpretată ca o prevestire a creștinismului.

Georgicele, 37-30, vorbesc despre o epocă de aur – repopularea Italiei rurale și refacerea agriculturii.

Cunoscutul poem epic, Eneida, început în cca. 29 îen, dar rămas neterminat, este una dintre capodoperele literaturii universale. Reprezintă o odă adusă fondării Romei de către legendarul Eneas. Poemul a fost conceput la cererea lui Augustus, care consolidându-și puterea, în 31-30 îen,  a unificat lumea romană. Poemul explorează și tema războiului și pe cea a iubirii neîmpărtășite.

În secolele care au urmat, operele sale au fost considerate sacre în Imperiul Roman.

Creștinismul l-a apreciat, iar Dante l-a transformat pe Virgiliu în ghidul său în infern și în purgatoriu.

Mai mult…

1542: Jalaluddin Muhammad Akbar, mare mogul al Indiei (d. 1605)

1608: Evangelista Torricelli, fizician italian (d. 1647)

1805: Haceatur Abovian, scriitor armean (d. 1848)

1814: Mihail Lermontov, scriitor rus (d. 1841)

1822: Kornél Ábrányi (tatăl), memorialist, muzicolog și compozitor maghiar (d. 1903)

1825: Maria a Prusiei, soția regelui Maximilian al II-lea al Bavariei (d. 1889)

1893: Carol al II-lea, al treilea rege al României (1930-1940) (d. 1953)

1908: John Kenneth Galbraith, economist american (d. 2006)

1915: Ițhak Șamir, premier israelian (d. 2012)

1919: Sándor Asztalos (cel tânăr), scriitor, poet, muzicolog și critic muzical maghiar (d. 1970)

1920: Mario Puzo, regizor și scriitor american (d. 1999)

1921: Angelica Adelstein-Rozeanu, campioană de tenis (d. 2006)

1923: Italo Calvino, scriitor italian (d. 1985)

Italo Calvino, 15 oct. 1923 – 19 septembrie 1985, ziarist si scriitor italian, printre cei mai apreciați romancieri ai secolului XX.

Atașat realismului italian, chiar și ca unul dintre teoreticienii acestuia, rămâne totuși în ochii publicului un autor de fabulații pline de umor, care amestecă fabula și alegoria, deși putea, la fel de bine, să ia drept cadru al poveștilor sale realitatea cotidiană.

Italo Calvino s-a născut în Cuba, unde tatăl său Mario, de origine ligură, a lucrat ca agronom, iar mama sa Eva Mameli, originară din Sardinia, era biolog. În 1925, familia s-a întors în Italia, pe atunci sub dictatura fascistă a lui Mussolini, unde tânărul Italo a crescut la Sanremo și a primit o educație laică și antifascistă.

Când a izbucnit războiul, și-a întrerupt studiile în agronomie; în 1943, s-a alăturat partizanilor brigăzilor lui Garibaldi. În 1945, s-a aflat la Torino, unde a colaborat la mai multe ziare, s-a alăturat Partidului Comunist Italian și a început să studieze literatura pe care a încheiat-o cu o teză, din literatura engleză, despre Joseph Conrad. În acest moment, l-a întâlnit pe Cesare Pavese, care l-a încurajat să scrie.

În 1947, a publicat primul său roman, Poteca cuiburilor de păianjen, care evocă experiența sa de luptător al Rezistenței. Lucrarea are un oarecare succes. În 1949, apare Ultimul vine corbul. Aceste două lucrări s-au născut într-o atmosferă neorealistă.

În 1952, la sugestia editorului său, și-a abandonat maniera sa neorealistă pentru a se orienta spre povestea fantastică, prin Vicontele tăiat în două, care, împreună cu Baronul din copaci, 1957 și Cavalerul  inexistent, 1959, au format celebra trilogie Strămoșii noștri, viziune alegorică a condiției umane moderne.

Între 1950 și 1956, a întreprins compilarea și traducerea Poveștilor populare italiene din basmele populare din secolul al XIX-lea.

După invazia Ungariei de către trupele sovietice în 1956, Calvino s-a îndepărtat de Partidul Comunist și, treptat, de angajamentul politic.

La începutul anilor 1960, a apărat, prin intermediul a două articole, „Marea obiectivității” și „Provocarea labirintului”, propria sa poetică într-o lume, inclusiv cea literară, din ce în ce mai complexă și indescifrabilă.

În 1963, a publicat Ziua unui numărător de voturi. În 19672, s-a mutat la Paris, unde a intrat în contact cu membrii Oulipo (acronim pentru Ouvroir de littérature potentielle, Atelier de literatură potențială), devenind oficial unul dintre membri în 1972. L-a întâlnit pe Roland Barthes, Georges Perec, Claude Lévi-Strauss, deschizându-se către o perioadă de redescoperire a clasicilor, printre care Honoré de Balzac, Ludovico Ariosto, Dante, Cervantes, Shakespeare, Giacomo Leopardi, precum și de interes pentru științele naturale și umane, care se regăsesc în povestirile sale, chiar și sub formă de povești fantastice precum Cosmicomicării, 1965.

În 1964, Calvino s-a căsătorit, iar fiica sa s-a născut în anul următor.

Castelul destinelor încrucișate, 1969, Orașele invizibile, 1972, Dacă într-o noapte de iarnă un călător, 1979, aparțin „sistemului combinatoriu de povești și destine umane”, sistemul cu care Calvino și-a construit poveștile. Figurile tarotului constituie, de exemplu, structura Castelului destinelor încrucișate. Acest „sistematism” reflectă influența grupului Oulipo și gustul membrilor săi pentru toate formele de scriere constrânsă.

În 1978 și 1984, a scris libretul pentru două „acțiuni muzicale” ale lui Luciano Berio: La Vera Storia (Povestea adevărată) și Un re in Ascolto (Un rege ascultător). Primul constă din două acte în care cuvintele sunt identice. Al doilea este o variantă în jurul piesei de teatru Furtuna a lui Shakespeare.

Italo Calvino a colaborat, de asemenea, la diferite scenarii pentru cinematografie.

A murit, în 1985, de o hemoragie cerebrală, în timp ce pregătea, pentru Universitatea Harvard, Lecțiile americane, care au apărut după moartea sa.

Mai mult…

1923: Sandu Sticlaru, actor român (d. 2006)

1926: Michel Foucault, filosof și istoric francez (d. 1984)

1925: Magda Ádám, scriitoare maghiară (d. 2017)

1943: Penny Marshall, actriță, producătoare și regizoare americană (d. 2018)

2005: Prințul Christian al Danemarcei, fiul Prințului Moștenitor Frederik al Danemarcei

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.