Comemorari 10 decembrie
1896: Alfred Nobel, savant, inventatorul dinamitei și inițiatorul Premiului Nobel, cel mai prestigios premiu internațional, decernat anual din 1901 (n. 1833)
Chimist, inginer, inventator și om de afaceri suedez. Printre altele, a inventat dinamita, în 1867, și a întemeiat fundația ce oferă anual faimoasele Premii Nobel. Aceste premii sunt înmânate pe data de 10 decembrie a fiecărui an, de către regele Suediei.
Încercările sale de a găsi un mod de prelucrare a nitroglicerinei în condiții de siguranță au avut ca rezultat inventarea dinamitei și a substanțelor explozibile. A construit o rețea de fabrici pentru a produce dinamită și corporații pentru a produce și lansa pe piață explozibilii săi. A continuat să experimenteze explozibili mai puternici, să construiască și să perfecționeze detonatori pentru explozibili care nu explodau la foc (de ex. când erau aprinși cu un chibrit).
Nobel a înregistrat aproape 355 de brevete științifice, inclusiv cel al dinamitei, dar multe dintre ele fără nici o legătură cu explozibilii. O personalitate complexă, atât dinamică, cât și singuratică, a fost un pacifist, dar a fost etichetat drept “neguțătorul morții“, pentru inventarea explozibililor folosiți în război. Poate pentru a contrabalansa această denumire, a dedicat cea mai mare parte din imensa lui avere, rezultată din acțiunile industriilor cu explozibili și petrol la scară mondială, înființării Premiului Nobel, care a devenit cel mai important dintre toate premiile internaționale și care îi premiază pe „binefăcătorii umanității”.
Născut la Stockholm, pe 21 octombrie 1833, Alfred Nobel a fost un chimist suedez și fabricant de arme. Originar dintr-o familie de ingineri și industriași, Alfred Nobel a plecat să locuiască, de la vârsta de 9 ani, în Rusia, la Saint Petersburg, unde tatăl său conducea o fabrică care producea mine marine. De asemenea, va face numeroase călătorii în Europa (Germania, Franța, Italia…) și America de Nord. În timpul întâlnirilor și studiilor sale, și-a perfecționat cunoștințele de chimie și stăpânirea limbilor străine, pe lângă suedeză și rusă pe care le vorbea fluent. Când sfârșitul războiului Crimeii a dus la falimentul companiei Nobel, acesta s-a întors în Suedia în 1859.
Invenția dinamitei
La vârsta de 17 ani, în timpul unui sejur la Paris la chimistul Théophile Jules Pelouze, a descoperit incredibila proprietate explozivă a nitroglicerinei (descoperită în 1847). Timp de peste un deceniu, s-a concentrat pe un singur scop: valorificarea și controlul puterii explozive a substanței care reacționează la șocuri și rămâne imprevizibilă.
La 24 de ani, Alfred Nobel a depus primul său brevet. Și-a continuat cercetările și a dorit să producă nitroglicerină la scară industrială, dar pericolele erau reale și, în 1863, fabrica Nobel a fost aruncată în aer de o explozie în care au murit cinci bărbați, inclusiv fratele său mai mic, Emil. În timp ce Europa a interzis vânzarea și circulația nitroglicerinei, considerată prea instabilă și, prin urmare, periculoasă, Alfred Nobel a găsit o modalitate de a o vinde altfel, descoperă că o poate amesteca cu un tip special de argilă și o poate oferi sub formă de baton.
Anul următor, experimentele sale foarte costisitoare au căpătat în sfârșit sens când a dezvoltat „detonatorul cu întârziere” (brevetat în 1867). În 1875, a creat o formă și mai puternică de explozivi, gelatina explozivă, „dinamita extra Nobel”, o dinamită de cauciuc. Abia în 1887 s-a născut forma solidă a dinamitei. Alfred Nobel s-a impus în fruntea pieței explozibililor și a adunat o avere colosală. Om de afaceri înțelept și etern celibatar, era pasionat de scrisorile frumoase și de poezie. Alfred Nobel a schimbat chiar și câteva scrisori cu Victor Hugo.
Crearea premiilor Nobel
Invențiile sale i-au atras ostilitatea multor oameni, iar în 1888, un jurnalist francez a scris, din greșeală, un necrolog pentru Alfred Nobel, descriindu-l pe bărbat ca fiind „negustorul morții”. Această critică nu era nici pe departe singura. Alfred Nobel a luat act de acest lucru și dorind să lase o imagine bună după moartea sa, a cerut ca averea lui să contribuie la promovarea păcii în lume.
În testamentul său, întocmit la Paris, și care este depus în seiful unei bănci din Stockholm, a cerut unui comitet, ca după moartea sa (10 decembrie 1896 la San Remo, Italia), să se dedice o mare parte din averea sa creării unui fond foarte special. Cele 32 de milioane de coroane suedeze trebuiau folosite pentru a recompensa oamenii care lucrează pentru binele umanității: astfel au fost create Premiile Nobel.
În 1901, premiile Nobel au fost acordate pentru prima dată, conform voinței lui Alfred Nobel, în domeniile fizicii, chimiei, fiziologiei sau medicinei și literaturii. În cele din urmă, potrivit lui Alfred Nobel, cel care „va fi acționat cel mai mult sau cel mai bine pentru înfrățirea popoarelor, abolirea sau reducerea armatelor permanente, precum și pentru formarea și răspândirea congreselor de pace” va primi premiul cel mai prestigios: Premiul Nobel pentru Pace.
1198: Averroes, medic și filosof arab (n. 1126)
1475: Paolo Uccello, pictor italian (n. 1397)
1603: William Gilbert, savant, fizician, medic și filozof englez cunoscut mai ales pentru contribuțiile sale de pionierat în domeniile electricității și magnetismului. (n. 1544)
1618: Giulio Caccini, compozitor italian
1665: Tarquinio Merula, compozitor italian
1850: François Sulpice Beudant, mineralog și geolog francez (n. 1787)
1865: Regele Leopold I al Belgiei (n. 1790)
Léopold de Saxa-Cobourg-Saalfeld, Duce de Saxa, Prinț de Saxa-Cobourg-Gotha (n. 16 decembrie 1790, Coburg, Bavaria, primul rege al belgienilor sub numele de Léopold I.
A fost fiul cel mai mic al ducelui suveran Francis, Duce de Saxa-Coburg-Saalfeld și al celei de-a doua soții, Contesa Augusta de Reuss-Ebersdorf (1757-1831). Mai târziu a devenit prinț de Saxa-Coburg și Gotha.
1889: Ludwig Anzengruber, scriitor austriac (n. 1839)
1911: Sir Joseph Dalton Hooker, botanist englez (n. 1817)
1936: Luigi Pirandello, scriitor italian, întemeietorul teatrului modern european (“Șase personaje în căutarea unui autor”) (n. 1867). În 1934 primește Premiul Nobel pentru Literatură. Motivația Juriului Nobel: “pentru îndrăzneața și ingenioasa renaștere a artei dramatice și scenice”.
Luigi Pirandello, 28 iun. 1867 – 10 dec. 1936, Agrigento, Sicilia, Italia, dramaturg, romancier și nuvelist italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1934. Odată cu inventarea „teatrului în teatru” în piesa Sei personaggi in cerca d’autore (1921; Şase personaje în căutarea unui autor), a devenit un inovator important în dramaturgia modernă.
Pirandello era fiul unui negustor de sulf care dorea ca acesta să intre în comerț. Pirandello, însă, nu era interesat de afaceri, voia să studieze. A mers mai întâi la Palermo, capitala Siciliei, și, în 1887, la Universitatea din Roma. După o dispută cu profesorul de studii clasice de acolo, a mers în 1888 la Universitatea din Bonn, Germania, unde în 1891 și-a luat doctoratul în filologie pentru o teză despre dialectul din Agrigento.
În 1894, tatăl său i-a aranjat căsătoria cu Antonietta Portulano, fiica unui asociat de afaceri, un bogat comerciant de sulf. Această căsătorie i-a oferit independență financiară, permițându-i să trăiască la Roma și să scrie. Publicase deja un volum timpuriu de versuri, Mal giocondo (Veselul întristat, 1889), care aducea un omagiu modei poetice impuse de Giosuè Carducci.
Au urmat alte volume de versuri, printre care Pasqua di Gea (Paștele Geei,1891; dedicat lui Jenny Schulz-Lander, dragostea pe care o lăsase în urmă la Bonn) și o traducere a lui J.W. Elegiile romane ale lui von Goethe (1896; Elegie romană). Dar primele sale lucrări semnificative au fost nuvele, cu care la început a contribuit la periodice fără plată.
În 1903, o alunecare de teren a închis mina de sulf în care a fost investit capitalul soției sale și al tatălui său. Dintr-o dată sărac, Pirandello a fost forțat să-și câștige existența nu doar scriind, ci și predând limba italiană la un colegiu din Roma. Ca urmare a dezastrului financiar, soția sa a dezvoltat o manie a persecuției, care s-a manifestat printr-o gelozie frenetică față de soțul ei. Suferințele lui s-au încheiat odată cu mutarea ei într-un sanatoriu în 1919 (a murit în 1959). Această experiență amară a fost cea care a determinat, în cele din urmă, tema celei mai caracteristice lucrări ale sale, deja perceptibilă în povestirile sale timpurii – explorarea lumii ermetic închise a personalității umane veșnic în schimbare.
Stilul narativ timpuriu al lui Pirandello provine din verismul („realismul”) a doi romancieri italieni de la sfârșitul secolului al XIX-lea – Luigi Capuana și Giovanni Verga. Titlurile primelor colecții de povestiri ale lui Pirandello – Amori senza amore (1894; „Iubiri fără iubire”) și Beffe della morte e della vita (1902–03; „Glumele vieții și ale morții”) – sugerează natura ironică a realismului său care se vede și în primele sale romane: L’esclusa (1901; Exclusa) și Il turno (1902; Caruselul iubirii).
Succesul a venit cu al treilea roman al său, adesea apreciat drept cel mai bun al său, Il fu Mattia Pascal (1904; Răposatul Mattia Pascal). Deși tema nu este tipic „pirandeliană”, deoarece obstacolele cu care se confruntă eroul său rezultă din circumstanțe externe, ea arată deja observația psihologică acută care urma să fie îndreptată ulterior spre explorarea subconștientului personajelor sale.
Înțelegerea psihologiei lui Pirandello a fost accentuată prin lectura unor lucrări precum Les altérations de la personnalité (Tulburările de personalitate, 1892), a psihologului experimental francez Alfred Binet; iar urmele influenței sale pot fi văzute în lung eseu L’umorismo (1908; Despre umor), în care examinează principiile artei sale. Comună ambelor cărți este teoria personalității subconștiente, care postulează că ceea ce o persoană știe, sau crede că știe, este cea mai mică parte din ceea ce este.
Pirandello începuse să-și concentreze scrisul pe temele psihologiei chiar înainte să cunoască opera lui Sigmund Freud, fondatorul psihanalizei. Temele psihologice folosite de Pirandello și-au găsit expresia cea mai completă în volumele de nuvele La trappola (1915; „Capcana”) și E domani, lunedì . . . (1917; „Și mâine, luni…”) și în povești individuale precum „Una voce” (O voce), „Pena di vivere così” (Păcat că trăiesc așa) și „Con altri occhi” (Cu alți ochi).
Între timp, a scris și alte romane, în special I vecchi e i giovani (1913; Bătrâni și tineri) și Uno, nessuno e centomila (1925–26; Unul, niciunul și o sută de mii). Ambele sunt mai tipice decât Il fu Mattia Pascal (Regretatul Mattia Pascal. Primul, un roman istoric care reflectă Sicilia de la sfârșitul secolului al XIX-lea și amărăciunea generală față de pierderea idealurilor mișcării Risorgimento (mișcarea care a dus la unificarea Italiei), suferă de tendința lui Pirandello de a „descompune” mai degrabă decât de a „compune” (pentru a folosi propriii termeni, din L’umorismo), astfel încât episoadele individuale să iasă în evidență în detrimentul lucrării în ansamblu. Uno, nessuno e centomila este însă în același timp cel mai original și cel mai tipic dintre romanele sale. Este o descriere suprarealistă a consecințelor descoperirii eroului că soția lui (și ceilalți) îl văd cu totul cu alți ochi decât el însuși. Explorarea realității personalității este de o modaltate mai cunoscută din piesele sale.
Pirandello a scris peste 50 de piese de teatru. Se îndreptase pentru prima dată către teatru în 1898 cu L’epilogo (Epilogul), dar accidentele care au împiedicat producerea acestuia până în 1910 (când a fost reintitulat La morsa /Viciul) l-au ferit de alte încercări sporadice în dramaturgie până la succesul lui Così è /Așa e (dacă vi se pare) în 1917. Este posibil ca această întârziere să fi fost benefică pentru dezvoltarea forței sale dramatice.
Epilogul nu diferă foarte mult de alte drame ale perioadei sale, dar Così è a început seria de piese care aveau să-l facă celebru în întreaga lume în anii 1920. Titlul său poate fi tradus și Dacă crezi că ești. O demonstrație, în termeni dramatici, a relativității adevărului și o respingere a ideii oricărei realități obiective care nu se află la cheremul viziunii individuale, anticipează cele două mari piese ale lui Pirandello, Șase personaje în căutarea unui autor (1921) și Enrico IV (1922; Henric al IV-lea).
Șase personaje în căutarea unui autor este cea mai captivantă prezentare a contrastului tipic pirandelian dintre artă, care este neschimbătoare, și viață, care este un flux schimbător. Personaje care au fost respinse de autorul lor se materializează pe scenă, vibrând cu o vitalitate mai intensă decât actorii adevărați, care, inevitabil, își distorsionează drama în încercarea de a o prezenta.
Și în Henric al IV-lea tema este nebunia, care se află chiar sub fațada vieții obișnuite și este, poate, superioară vieții obișnuite în construcția unei realități satisfăcătoare. Piesa își găsește forța dramatică în alegerea eroului său de a se retrage în irealitate, mai degrabă decât de a trăi într-o lume incertă.
Reprezentația piesei Șase personaje în căutarea unui autor la Paris, în 1923, l-a făcut pe Pirandello foarte cunoscut, iar opera sa a devenit una dintre influențele centrale asupra teatrului francez. Drama franceză de la pesimismul existențial al lui Jean Anouilh și Jean-Paul Sartre până la comedia absurdă a lui Eugène Ionesco și Samuel Beckett este nuanțată de „piradelianism”. Influența lui poate fi detectată și în drama altor țări, chiar și în dramele religioase în versuri ale lui T.S. Eliot.
În 1920, Pirandello spunea despre propria sa artă:
“Cred că viața este o piesă de bufonerie foarte tristă; pentru că avem în noi, fără a putea ști de ce, de ce sau de unde, nevoia de a ne înșela constant creând o realitate (una pentru fiecare și niciodată aceeași pentru toți), care din când în când se descoperă a fi zadarnică și iluzorie… Arta mea este plină de compasiune amară pentru toți cei care se înșală; dar această compasiune nu poate să nu fie urmată de ironia feroce a destinului care condamnă omul la înșelăciune.”
Această perspectivă deznădăjduită și-a atins cea mai viguroasă expresie în piesele lui Pirandello, care au fost criticate la început pentru că sunt prea „cerebrale”, dar ulterior recunoscute pentru sensibilitatea și compasiunea pe care o conțin. Principalele teme ale pieselor sunt necesitatea și inutilitatea iluziei, precum și aparițiile multiple, toate ireale, a ceea ce se presupune că este adevărul. O ființă umană nu este ceea ce crede că este, ci este „unu, nimeni și o sută de mii”, în funcție de aspectul său față de o persoană sau alta, care este întotdeauna diferită de imaginea lui în propria sa minte.
Piesele lui Pirandello reflectă verismul lui Capuana și Verga în relațiile cu oameni în poziții modeste, precum funcționarii, profesorii și paznicii, dar din ale căror vicisitudini el trage concluzii de importanță umană generală.
Aclamațiile generale care au urmat după Șase personaje în căutarea unui autor și Henric al IV-lea l-au trimis pe Pirandello în turnee în lume (1925–27) cu propria sa companie, Teatro d’Arte din Roma. De asemenea, l-a încurajat să desfigureze unele dintre piesele sale ulterioare (de exemplu, Ciascuno a suo modo [Fiecare în felul său, 1924]), atrăgând atenția asupra lui însuși, la fel cum în unele dintre nuvele de mai târziu, elementele suprarealiste și fantastice au fost accentuate.
După dizolvarea, din cauza pierderilor financiare, a Teatrului d’Arte în 1928, Pirandello și-a petrecut anii rămași în călătorii frecvente și extinse. În testamentul său, a cerut să nu existe nicio ceremonie publică care să marcheze moartea lui – doar „dricul săracilor, calul și birjarul”.
1946: Damon Runyon, scriitor american (n. 1884)
1951: Algernon Blackwood, scriitor englez (n. 1869)
1971: Miluță Gheorghiu, actor român (n. 1897)
1999: Franjo Tudjman, președintele Croației, considerat părintele Croației independente (n. 1922)