Comemorari 22 mai
1873: Alessandro Manzoni, poet si romancier italian (n. 7 mar. 1785)
Este renumit pentru romanul Logodnicii (I Promessi Sposi) (1827), în general, clasat printre capodoperele literaturii universale. Romanul este si un simbol al Italiei, atât pentru mesajul său patriotic, cat şi pentru faptul că a pus bazele dezvoltarii limbii italiene moderne, unificate.
Alessandro Manzoni s-a născut în Milano, Italia, Pietro Manzoni, tatăl său, în vârstă de aproximativ cincizeci de ani, apartinand unei vechi familii din Lecco (oras in Lombardia, la 50 km nord de Milano), fiind iniţial lorzi feudali de Barzio, în Valsassina. Bunicul pe linie maternă, Cesare Beccaria, a fost un autor binecunoscut, iar mama sa, Giulia avea, de asemenea, talent literar.
Pietro Manzoni
Giulia Beccaria
Oficial, era fiul contelui Pietro Manzoni şi al Giuliei Beccaria, fiica autorului lucrarii Tratat despre infracţiuni şi pedepse, Cesare Beccaria, dar dupa unele surse se pare ca Alessandro Manzoni este fiul natural al aristocratului Giovanni Verri, fratele scriitorilor Pietro şi Alessandro Verri, si ei prieteni ai lui Cesare Beccaria.
Mama sa, Giulia, fiica marchizului Cesare Beccaria, protagonista a vietii mondene milaneze, a crescut într-o ambianta de mare efervescenta intelectuală, printre prietenii de familie aflandu-se si influentul aristocrat Pietro Verri. Dupa incheierea studiilor la un colegiu, în 1780, aflandu-se intr-o vizită de curtoazie la o contesa, il intalneste pe Giovanni Verri. Giulia, care avea numai optsprezece ani, se indragosteste imediat de Giovanni, un barbat cu 17 ani mai în vârstă decât ea, dar frumos si plin de farmec.
Deoarece familia Verri dezaproba această relaţie, in 1782, cand Giulia avea douazeci de ani, din cauza finanţelor dezastruoase ale familiei sale, este constransa sa se casatoreasca cu Pietro Manzoni, un nobil văduv, cu 26 de ani mai în vârstă decat ea. Dupa căsătorie, Giulia şi Giovanni si-au continuat relaţia, care s-a destramat odata cu nasterea lui Alessandro, in 1785.
In 1792, parintii lui s-au despatit in mod amiabil, iar mama sa a început o relaţie cu un nobil educat si foarte bogat, Carlo Imbonati, mutandu-se pentru o scurtă perioadă la Londra, apoi la Auteuil, o suburbie a Parisului.
Dupa ce parintii sai au divortat, Alessandro a fost incredintat tatălui său, care l-a abandonat. Alessandro a petrecut primii doi ani de viaţă la ferma Costa, în Galbiate, fiind crescut de Caterina Panzeri. Apoi, Manzoni a fost educat în instituţiile religioase din Lugano, Merate şi Milano.
La cincisprezece ani, Manzoni a dezvoltat o pasiune pentru poezie, şi a scris două sonete meritorii. In 1801, a scris poemul Triumful Libertăţii, în care dezvoltă idei iacobine.
In 1805, Carlo Imbonati moare, lăsând toată averea sa uriaşă Giuliei. Aceasta il convinge pe fiul sau sa vina sa locuiasca cu ea, la Auteuil. Din acel moment, mama şi fiul devin foarte apropiati, reconstruind o familie solidă. Manzoni a inceput sa frecventeze saloanele literare pariziene impreuna cu mama sa, întâlnind “ideologi”, care reprezentau mişcarea filosofică cea mai importanta a timpului (sec. XIX). Eruditul istoric si filolog Claude Charles Fauriel va deveni prietenul şi ghidul său în probleme literare pentru mult timp.
Intre 1806-1807, în timp ce se afla la Auteuil, a apărut pentru prima dată în faţa publicului ca poet, cu două piese, una intitulata Urania, în stil clasic, careia i-a devenit, mai târziu, adversarul cel mai evident, cealalta o elegie în vers alb, cu privire la moartea contelui Carlo Imbonati, de la care, prin intermediul mamei sale, a moştenit o proprietate considerabilă, inclusiv vila din Brusuglio, de acum inainte reşedinţa sa principală. Astfel, Alessandro ii va dedica fostului iubit al mamei sale, Carlo, poemul Pentru moartea lui Carlo Imbonati.
Se căsătoreste cu Henriette Blondel, o tanara de 16 ani, aleasa de mama sa, dintr-o familie protestanta (calvinisti), fiica unui bancher din Geneva, în 1808. In 1810, Henriette s-a convertit la catolicism, devenind romano-catolica, ceea ce l-a impresionat profund pe sotul ei. In acelaşi an, Manzoni a experimentat o criză religioasă, care l-a determinat sa se converteasca de la jansenism la o formă austeră a catolicismului: în timpul unei busculade cauzate de explozia unei bombe, la trecerea lui Napoleon I, s-a refugiat în biserica Saint Roch din Paris si, crezand ca şi-a pierdut soţia, o găseşte în clădirea bisericii. Gandind ca este un semn de la Dumnezeu, a îmbrăţişat credinţa catolica.
Chiar in acelasi an, s-a întors în Italia, impreuna cu mama sa. Căsătoria lui Manzoni s-a dovedit a fi una dintre cele mai fericite, acesta petrecandu-si multi ani retras in viata domestica, impartindu-si timpul între literatură şi creşterea animalelor in pitoreasca Lombardie. Energia intelectuală, în această perioadă a vieţii sale, a fost dedicată compoziţiei imnurilor sale (Sacred inni, între 1812 şi 1815), o serie de versuri sacre, şi a unui tratat privind moralitatea catolică, Osservazioni sulla morale cattolica, o lucrare realizata sub îndrumare religioasă, ca reparatie pentru pierderea timpurie a credintei. In 1818, a trebuit să vândă moştenirea paternă, banii sai fiind pierduti din cauza unui agent necinstit. Generozitatea lui caracteristică a fost prezenta si in acest moment în relaţiile cu ţăranii săi, care ii erau foarte îndatorati. Nu numai ca le-a anulat pe loc toate sumele care ii erau datorate, dar i-a îndemnat să păstreze toată recolta urmatoare de porumb.
In anul 1819, Manzoni a publicat prima sa tragedie, Il Conte di Carmagnola, care, încălcând cu îndrăzneală toate convenţiile clasice, a suscitat o insufletita controversă. Aceasta a fost aspru criticata într-un articol, „Cronica trimestriala”, la care Goethe a răspuns în apărarea lui Manzoni.
Moartea împăratului Napoleon in insula Sf. Elena, pe 5 mai 1821, i-a inspirat lui Manzoni puternicele strofe ale odei inchinate unitatii italiene, Il Cinque Maggio, unele dintre cele mai populare versuri în limba italiană, o meditaţie istorică şi religioasă.
Evenimentele politice din acel an şi intemnitarea multora dintre prietenii săi, au cântărit mult în mintea lui Manzoni. S-a retras în 1821, la casa lui, în Brusuglio, unde a scris sub influenţa lui Walter Scott romanul istoric, Logodnicii, mai intai sub titlul Fermo şi Lucia, care va fi revizuit între 1827 şi 1842.
Ultimul imn, Rusaliile, a fost publicat în 1822. Intre 1820 şi 1821, Manzoni a scris cea mai buna piesa de teatru, Adelchi, publicata în 1822, inspirata de răsturnarea de catre Charlemagne a dominaţiei lombarde în Italia, conţinand aluzii voalate despre ocupaţia austriacă din acea vreme. Imnurile si drama istorica arată că Manzoni, clasic în operele sale timpurii, se inspira acum din romantism.
S-a stabilit în Toscana, in 1827, pentru a-si îmbunătăţi limba romanului său, Logodnicii, considerand ca acesta ar trebui să “sa-si clateasca filele în apele raului Arno” pentru a atinge demnitatea italianului clasic, asa cum a fost codificată în Florenţa, pe vremea lui Dante. Prin aceasta, a jucat un rol decisiv şi definitiv în fixarea limbii italiene moderne.
După publicarea ultimei ediţii a romanului (1840-1842), Manzoni s-a dedicat studiului şi compunerii de eseuri critice, istorice şi morale.
Sfârşitul acestei indelungate vieţi dedicate scrisului a fost întristat de doliuri succesive. Moartea prima sale sotii, Henrietta, în 1833, a fost urmată de cea a mai multor copii şi a mamei sale. In 1837, s-a căsătorit cu a doua soţie, Teresa Borri (1799-1861), văduva contelui Stampa, careia ii va supravieţui, de asemenea. Moartea fiului său cel mare, Pier Luigi, pe 28 aprilie 1873 a fost ultima tragedie care i-a precipitat sfârşitul. Se imbolnaveste şi moare de meningita pe 23 mai 1873.
Italia l-a omagiat, ramasitele sale fiind însoţite de prinţii familiei regale, ofiţerii de stat şi de o procesiune imensa de anonimi. Giuseppe Verdi a compus marele Requiem, în memoria sa, în 1874.
Monumentul lui Alessandro Manzoni in orasul Lecco
Fiica cea mai mare, Giulia (1808-1834) va fi soţia patriotului italian Massimo d’Azeglio, unul dintre membrii marcanti ai Renasterii (Risorgimento) italiene (perioada din istoria Italiei de la jumatatea secolului al XIX-lea, in cursul careia regii Casei de Savoia au unificat peninsula italiana prin anexarea Lombardiei, Venetiei, Regatului celor Doua Sicilii, Ducatul Modena si Reggio, Marele Ducat al Toscanei, Ducatul Parmei si Statele pontificale ale Regatului Sardiniei).
Opera lui Alessandro Manzoni
Datorita copilăriei sale petrecute mai ales în şcoli religioase, Manzoni a scris o serie de poeme religioase, Imnuri sacre (Inni sacri, 1815), apoi două tragedii istorice, influenţat de William Shakespeare – Contele de Carmagnola (II conte di Carmagnola, 1820) şi Adelchi (pusă în scenă în 1822). Este cunoscut mai ales pentru romanul Logodnicii (I promessi sposi, 3 vol., 1827), capodoperă a literaturii italiene si mondiale şi cel mai cunoscut roman italian al secolului său. Acesta reprezinta o frescă istorică ce reflectă cu o mare veridicitate realitatea socială milaneză dintr-o scurtă perioadă (1628-1630) a îndelungatei epoci de ocupaţie spaniolă (1556-1707). In afara de poezia romantică cu nuanţe religioase (Imnuri sacre), a scris si poezie patriotica (Cinci Mai, Câteva versuri inedite).
Ca teoretician al romantismului a scris lucrarile: Scrisoare asupra romantismului si Despre romanul istoric. Preocupat de problemele limbii literare, a recomandat cultivarea ei pe baza dialectului toscan (Despre limba italiană, Despre unitatea limbii şi despre mijloacele de răspândire a ei).
Din sentimente patriotice, Manzoni a creat o limbă accesibilă cititorilor, folosind o proză clară, expresivă, care a devenit modelul multor scriitor italieni ce l-au urmat. Pledoaria lui Manzoni pentru o Italie unită l-a transformat într-un erou al mişcării Risorgimento.
337: Constantin cel Mare, împărat roman (n. 27 febr. 272)
Figura proeminenta a secolului al IV-lea, Constantin a fost proclamat al 34-lea impărat roman, în anul 306, de către legiunile din Britannia (Anglia romana, provincie romana ce cuprindea Anglia, Ţara Galilor şi sudul Scoţiei, între secolul I si începutul secolului al V-lea).
In bătălia de la Podul Milvius (Milvian), unul dintre cele mai importante poduri ale Tibrului, situat la 3 km de centrul istoric al Romei, Constantin a afirmat că a văzut pe cer un semn luminos, identificat mai târziu ca fiind Sfantul Mir (despre care se spune ca întipărește în suflet un semn spiritual de neșters si oferă puteri spirituale pentru depășirea greutăților) compus din două litere greceşti, Chi si Rho (XP – adica HR), iniţialele cuvântului Hristos. Acest semn a devenit de atunci o emblemă a luptei creştinatatii, în special în Imperiul de Rasarit.
Delimitandu-se de domnia lui Diocleţian, a fost primul imparat roman care s-a convertit la creştinism. Nu numai ca a marcat sfârşitul unei ere de persecuţie a creştinilor, persecuţia lui Diocleţian (303-311) fiind ultima şi cea mai sângeroasă persecuţie oficială a creştinismului, dar după anul 324 creştinismul a devenit religia dominantă a imperiului sub primul împărat creştin, a ajutat biserica creştină sa ia avant, consfintind libertatea cultului religios prin edictul de la Milano, şi plasand Dumnezeul creştin deasupra rolului său de împărat ca Sol Invictus.
Incepand din anul 324, Constantin a transformat oraşul grec, Bizanţ, într-o “Noua Roma”, pe care a numit-o după numele sau, Constantinopol. A instituit o nouă monedă de aur, numita solidus.
In anul 337, se pregatea pentru un conflict cu Persia, urmand sa conduca o expediţie împotriva Imperiului persan, dar a murit brusc aproape de Nicomidia (oraş din Asia Mică, aproape de Constantinopol şi de Niceea). Eusebiu de Nicomidia a organizat botezul lui pe patul de moarte, făcând astfel din împăratul Constantin primul creştin.
Este considerat sfânt de către Biserica Ortodoxă (la fel ca mama sa, Elena), dar creştinismul a devenit religie de stat a Imperiului sub Teodosie I, în anul 380. Prin promovarea creştinismului, a favorizat stingerea cultului lui Mithra.
1667: Papa Alexandru al VII-lea (n. 1599)
1859: Ferdinand al II-lea al Celor Două Sicilii (n. 1810)
1868: Julius Plücker, matematician şi fizician german (n. 1801)
A avut contribuţii fundamentale în domeniul geometriei analitice şi a fost unul dintre pionierii în domeniul cercetarii radiatiilor catodice, care au dus, în cele din urmă, la descoperirea electronului. De asemenea, a extins foarte mult studiul curbelor Lamé. A fost profesor universitar la Halle şi Bonn. A avut contributii referitoare la “Teoria curbelor algebrice”, în domeniul geometriei analitice şi proiective (a introdus noţiunea de coordonate “plückeriene”). A construit, in 1855, tuburile cu descarcari în gaze şi a observat, in 1859, faptul ca spectrul descărcării electrice caracterizeaza natura gazului.
După ce a studiat în Düsseldorf şi la universităţile din Bonn, Heidelberg şi Berlin, a plecat la Paris, în 1823, unde a fost influenţat de marea şcoală a geometrilor francezi, al cărei fondator, Gaspard Monge, tocmai murise. In 1825, s-a intors la Bonn, iar în 1828 a devenit profesor de matematica. In acelaşi an, a publicat primul volum din lucrarea Analytisch-geometrische Entwickelungen (Evoluţii analitico-geometrice), care introduce pentru prima dată metoda sa de notatie algebrica. In 1831, a publicat volumul al doilea, în care a stabilit în mod clar bazele marelui Principiu al Dualitatii (geometria proiectivă, domeniu al geometriei care modeleaza notiunile intuitive ale perspectivei si orizontului – tratand figurile geometrice din punctul de vedere al perspectivei și al liniei de orizont- figurile fiind sunt considerate invariabile prin proiecție).
In 1847, Plücker a devenit profesor de fizica la Bonn. In 1858, a publicat prima lucrare despre cercetările sale cu privire la acţiunea magneţilor asupra descărcarii electrice în gaze rarefiate. Plücker a demonstrat că descărcarea duce la formarea unei lumini fluorescente pe pereţii de sticlă ai tubului vidat şi că se poate forţa lumina să se deplaseze prin aplicarea unui magnet pe tub, creând astfel un câmp magnetic. Mai târziu, s-a demonstrat că lumina venea de la radiatiile catodice.
Plücker, mai intai singur, apoi, în colaborare cu Johann Hittorf, a făcut descoperiri importante în spectroscopia gazelor. Este primul care a folosit tubul vidat, cu un orificiu capilar la un capat (tub Geissler). Acesta permite creşterea suficienta a intensitatii slabe a descarcarilor electrice pentru a permite studiul spectroscopic. Astfel, Plücker l-a devansat pe Robert Wilhelm Bunsen si Gustav Kirchhoff, anunţand că liniile spectrului sunt caracteristice substanţei care le-a emis, şi arătând valoarea acestei descoperiri în analiza chimică. Potrivit lui Hittorf, Plücker a fost primul care a observat cele trei linii ale spectrului hidrogenului, care s-au găsit la câteva luni după moartea sa în spectrul protuberantelor solare.
In 1865, Plücker a revenit la geometrie şi apoi a inventat ceea ce în secolul al XIX-lea se numea “geometria liniilor”.
1885: Victor Hugo, scriitor francez (n. 26 feb. 1802)
1910: Jules Renard, romancier și dramaturg francez (n. 22 febr. 1864)
Cea mai cunoscută lucrare a sa, Morcoveață (Poil de carotte) este o nuvelă lungă sau un roman autobiografic, publicat în 1894, care povestește copilăria și încercările unui copil cu părul roșcat. Probabil că în această poveste nefericită a copilăriei sale ar trebui căutate originile scepticismului și ironiei lui Renard, abilitatea sa de a folosi litote, stilurile sale dense și precise.
Povestea „Poil de carotte” este cea a unui copil neiubit, lipsit de afecțiune din partea întregii familii, cu părul roșcat, victima unei familii crude. François Lepic, supranumit Poil de carotte, crește cu o mamă care îl urăște și un tată căruia îi este indiferent. Cititorul urmărește călătoria acestui băiețel, relațiile cu părinții săi, cu lumea din jurul lui și cu natura. Poil de carotte folosește viclenia pentru a lupta cu umilințele zilnice pe care le trăiește și pentru a face față lumii adulților. Astfel, în ciuda tragediei eroului cărții, cititorul se bucură de aventuri încântătoare, amuzante, comice și emoționante.
1933: Ștefan Dimitrescu, pictor român (n. 1886)
1957: George Bacovia (George Vasiliu), poet român (n. 1881)
2007: Ralu Filip, jurist și jurnalist român (n. 1959)