Comemorari 23 ianuarie
1883: Gustave Doré, pictor, ilustrator de carti, caricaturist, gravor si sculptor francez
Gustave Doré, pe numele complet Paul-Gustave Doré, 6 ian. 1832 – 23 ian. 1883, gravor francez, unul dintre cei mai prolifici și de succes ilustratori de carte de la sfârșitul secolului al XIX-lea, a cărui fantezie exuberantă și bizară a creat vaste scene de vis, imitate pe scară largă de pictorii academici romantici.
S-a bucurat de recunoașterea internațională încă din timpul vieții. În 1849, când a rămas fără tată, la 16 ani, era deja foarte cunoscut.
În 1847 a plecat la Paris și, din 1848 până în 1851, a produs săptămânal caricaturi litografice pentru Journal pour Rire (Jurnal pentru amuzament) și mai multe albume de litografii (1847–1854).
Începând din 1851, în timp ce-și expunea tablourile, a realizat unele sculpturi cu subiect religios şi a colaborat la diverse reviste, inclusiv la Jurnalul pentru toți. În 1854, editorul Joseph Bry a publicat o ediţie a operelor lui Rabelais, ilustrată cu o sută din gravurile sale.
Din ce în ce mai cunoscut, deopotrivă autodidact şi exuberant, Gustave Doré va ilustra peste o sută douăzeci de volume între 1852 şi 1883, care au apărut nu numai în Franţa, dar şi în Anglia, Germania şi Rusia. Primul gravor în lemn și oțel, Gustave Doré a influenţat numeroși ilustratori de mai târziu.
Faima sa ulterioară s-a bazat pe ilustrațiile de carte gravate în lemn. Angajând peste 40 de gravori în lemn, a produs peste 90 de cărți ilustrate. Printre cele mai bune lucrări ale sale au fost o ediție a Operelor lui Rabelais (1854), Povești amuzante (Les Contes drolatiques) de Balzac (1855), Biblia în format mare, in-folio (1866) și Infernul lui Dante (1861).
De asemenea, a pictat multe compoziții, de mari dimensiuni, cu caracter religios sau istoric și a avut un oarecare succes ca sculptor; lucrările pentru mass-media nu au avut, însă, vioiciunea spontană a ilustrațiilor sale.
Gustave Doré, Agonia lui Iisus în grădina Ghetsimani
Gustave Doré, Viziunea lui Zaharia
Gustave Doré a ilustrat peste o sută de capodopere ale literaturii universale: Contesa de Segur: Basme noi; Dante Alighieri: Divina Comedie, 1861 (136 ilustraţii); Miguel de Cervantes: Don Quijote, 1863 (377 ilustraţii); Theophile Gautier: Capitanul Fracasse, 1866 (60 de ilustraţii); Jean de La Fontaine: Fabule, 1868 (248 ilustraţii); Charles Perrault: Basme (Barbă Albastră, Cenusareasa, Motanul Încălţat, Scufiţa Roşie, Tom Degetel, Riquet Motatul) etc.
Gustave Doré, Cercul îngerilor din Paradisul lui Dante
Un artist care a lucrat în mass-media, multi-calificat, Gustave Doré rămâne inegalabilul ilustrator, extrem de talentat, ale cărui gravuri detaliate și imaginative pentru lucrări majore din literatură – de la Don Quijote de Cervantes și până la Divina Comedie a lui Dante și chiar Biblia – au influențat enorm felul în care sunt văzute multe personaje culturale și literare și care încă inspiră și astăzi numeroși artiști.
1003: Otto al III-lea, imparat roman
Cel de-al patrulea conducător al dinastiei saxone sau Ottoniene, fiul lui Otto al II-lea și al reginei Theophanu, nepoata Împăratului Bizantin Ioan I Tzimisces. A fost încoronat Rege al Germaniei în 983. Politica sa era de resuscitare a gloriei trecute a Romei, cu el în fruntea unui stat teocratic. În 996 vine în Italia pentru a înnăbuși o serie de revolte și este încoronat Rege al Italiei la Pavia și Împărat la Roma pe data de 21 mai.
1516: Ferdinand al II-lea de Aragon, rege al Castiliei (n. 1452)
1549: Ioan Honterus, umanist sas din Transilvania (n. 1498)
1744: Giambattista Vico, filosof italian (n. 1668)
1805: Claude Chappe, inventator francez
In 1792, a demonstrat posibilitatea comunicarii prin semafoare, primul sistem practic de telecomunicaţii al erei industriale. A fost primul antreprenor de telecomunicaţii din istoria omenirii, primul mogul al “internetului mecanic”.
1806: William Pitt cel Tânăr, politician britanic (n. 1759)
1820: Prințul Eduard, Duce de Kent, al patrulea fiu al regelui George al III-lea și tatăl reginei Victoria (n. 1767)
1888: Eugène Labiche, dramaturg francez (n. 1815)
1931: Anna Pavlovna Pavlova, balerină rusă (n. 1881)
1934: László Székely, arhitect maghiar (n. 1877)
1944: Edvard Munch, pictor norvegian
1947: Pierre Bonnard, pictor, ilustrator și litograf francez. (n. 1867)
De foarte timpuriu, Bonnard a aratat un interes deosebit pentru litere, latină, greacă şi filosofie, precum şi pentru desen şi culoare. În 1885, după obţinerea diplomei de bacalaureat, a intrat la Facultatea de Drept, dupa dorinţa tatălui său. A absolvit în1888. Va participa apoi la cursurile de la Academia Julian şi a fost admis la Ecole des Beaux-Arts, unde l-a întâlnit cu Vuillard, care ii va deveni apropiat. A descoperit pictura lui Gauguin, Van Gogh, Degas, Monet, Cezanne …
Pierre Bonnard a aderat la grupul de artisti Les Nabis (Nabi înseamnă profet, în ebraică şi în arabă), grup de artisti ai avangardei post-impresioniste care a stabilit directia artelor plastice şi a artelor grafice în Franţa, în 1890. Aces grup era puternic influenţat de ideile lui Paul Gauguin şi a fost, de asemenea, marcat de popularitatea influenţei japoneze in voga la acea epoca.
Influentat în mod deosebit de această ultimă tendinţă, şi de conceptia diferita asupra perspectivei şi a spaţiului descoperita în kakemono (pictură japoneză pe rulouri de mătase, de pai de orez sau de hârtie, executată în tuș sau în acuarelă, care se suspendă vertical pe perete și se poate rula), Pierre Bonnard a fost supranumit “Nabi japonardul”. Această mişcare a avut, de asemenea, drept caracteristici exaltarea coloritului, simplificarea formei, sublimarea cotidianului, caracteristici carora membrii grupului le-au conferit un caracter atemporal.
1957: Caroline de Monaco, printesa de Monaco, fiica actritei Grace Kelly
1963: Constantin Bedreag, fizician român (n. 1883)
1981: Samuel Barber, compozitor american (n. 1910)
1989: Salvador Dalí, pictor, grafician, eseist spaniol (n. 1904)
Pictor spaniol, originar din provincia Catalonia, reprezentant de seamă al curentului suprarealist în artă. Grație aparițiilor excentrice și megalomaniei sale, Salvador Dalí a devenit o vedetă mondială, care a reușit să folosească forța mass-mediei pentru a-și spori averea și gloria. A provocat controverse în multe aspecte ale lumii artei. Pictor suprarealist, scriitor, scenarist, creator de decoruri şi costume pentru balet şi operă, excentricul spaniol a incercat totul în arta sa pentru a o extinde dincolo de limitele obișnuitului.
Salvador Dalí, pe numele complet Salvador Felipe Jacinto Dalí y Domenech, 11 mai 1904 – 23 ian. 1989, pictor și grafician suprarealist spaniol, cunoscut pentru explorările sale de imagini ale subconștientului.
În calitate de student în artă la Madrid și Barcelona, Dalí a asimilat un număr mare de stiluri artistice și a prezentat abilități tehnice neobișnuite ca pictor. Cu toate acestea, abia la sfârșitul anilor 1920, două evenimente au adus dezvoltarea stilului său artistic matur: descoperirea scrierilor lui Sigmund Freud despre semnificația erotică a imaginii subconștiente și apartenența sa la suprarealiștii din Paris, un grup de artiști și scriitori care încercau să stabilească „realitatea mai mare” a subconștientului uman asupra rațiunii. Pentru a avea acces la imagini din subconștient, Dalí a început să-și inducă stări halucinante printr-un proces pe care l-a descris drept „paranoid-critic”.
Odată ce Dalí a descoperit această metodă, stilul picturii sale s-a maturizat cu o rapiditate extraordinară, iar din 1929 până în 1937 a produs picturile care l-au făcut cel mai cunoscut artist suprarealist din lume. Dalí a descris o lume onirică în care obiectele banale sunt juxtapuse, deformate sau altfel metamorfozate într-un mod bizar și irațional. Dalí a ilustrat acele obiecte cu detalii minuțioase, aproape dureros de realiste și le-a plasat, de obicei, în peisaje sumbre iluminate de soare, care aminteau de patria sa catalană.
Poate că cea mai faimoasă dintre acele imagini enigmatice este Persistența memoriei (1931), în care niște ceasuri, care se topesc, atârnă flasc într-un peisaj extrem de straniu.
Salvador Dalí, Persistența memoriei
Cu regizorul spaniol Luis Buñuel, Dalí a realizat două filme suprarealiste – Un Chien andalou (1929; Un câine andaluz) și L’Âge d’or (1930; Epoca de aur) – care, în mod similar, sunt pline de imagini grotești, dar extrem de sugestive.
La sfârșitul anilor 1930, Dalí a trecut la pictura într-un stil mai academic, sub influența pictorului renascentist Rafael.
Opiniile sale politice ambivalente din timpul ascensiunii fascismului i-au înstrăinat colegii suprarealisti și, în cele din urmă, a fost expulzat din grup. Ulterior, și-a petrecut o mare parte din timp proiectând decoruri de teatru, interioare ale magazinelor la modă și bijuterii, precum și expunându-și geniul în cascadorii flamboaiante de auto-promovare în Statele Unite, unde a locuit între 1940 și 1955.
În perioada 1950 – 1970, Dalí a pictat multe lucrări cu teme religioase, deși a continuat să exploreze subiecte erotice, să reprezinte amintiri din copilărie și să folosească teme centrate pe soția sa, Gala. În pofida reușitei lor tehnice, aceste picturi ulterioare nu sunt la fel de apreciate ca lucrările anterioare ale artistului.
Cea mai interesantă și mai revelatoare dintre cărțile lui Dalí este Viața secretă a lui Salvador Dalí (1942).
Salvador Dali a murit de insuficienţă cardiacă la vârsta de 84 de ani.
2000: Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu, personalitate a chimiei românești, membră a Academiei Române (n. 1909)
2002: Pierre Bourdieu, sociolog francez (n. 1930)
2004: Helmut Newton, artist fotograf german (n. 1920)