Comemorari 19 februarie
1951: André Gide, romancier, dramaturg, critic literar, memorialist, eseist și umanist francez, laureat al premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1947. (n. 1869)
Foarte tânăr, André Gide s-a confruntat cu moartea tatălui său. Apoi a primit de la mama sa o educație catolică rigidă din care va încerca să se elibereze pe tot parcursul vieții. A scris Caietele lui André Walter, prima sa lucrare în proză, în 1891, dedicată verișoarei și soției sale Madeleine.
S-a emancipat în Algeria, unde l-a cunoscut pe Oscar Wilde. Descoperindu-și pederastia în timpul călătoriei algeriene (1893) – în același timp, căsătorindu-se cu verișoara sa Mathilde (1895) -, marcat de o educație catolică rigidă, a dezvoltat în scrierile sale o gândire spirituală originală, atât în respingerea convențiilor burgheze, posesia materială sau imperativele morale și celebrarea unui anumit ideal individual. În căutarea libertății umaniste, a publicat Fructele pământului în 1895.
Cu Jacques Copeau (regizor, producător, actor și dramaturg) și Jean Schlumberger (scriitor, jurnalist și poet), a fondat revista literară Nouvelle Revue française în care a publicat Imoralistul, 1909.
Aspirațiile sale au fost întărite de alte reflecții asupra moralității, pe care le-a expus în Pivnițele Vaticanului și în Simfonia Pastorală. De asemenea, și-a prezentat concepția despre roman în romanul Falsificatorii de bani, 1926.
Interesul său pentru cauza umană l-a determinat apoi să călătorească. Astfel, au rezultat două scrieri angajate: Călătorie în Congo, 1927 și Întoarcerea din URSS, 1936.
A câștigat Premiul Nobel pentru Literatură pe 13 noiembrie 1947, fiind al 7-lea scriitor francez care l-a primit de la crearea premiului, apoi a murit la Paris câțiva ani mai târziu.
Scriitorul francez a murit la domiciliul parizian, pe 19 februarie 1951, la vârsta de 81 de ani, din cauza unei congestii pulmonare.
Autorul lucrărilor Fructele pământului, 1895 și Dacă nu piere sămânța, 1920, prezent adesea în titlurile jurnalelor prin angajamentele sale politice, în favoarea comunismului și a libertății sale sexuale, nu a ezitat să-și asume deschis pederastia. Gide va rosti cuvintele sale misterioase pe patul de moarte: “Mă tem că frazele mele vor deveni incorecte din punct de vedere gramatical. Aceasta este întotdeauna lupta dintre ceea ce este rezonabil și ceea ce nu este…”
Romanele scurte Imoralistul și Poarta îngustă, dovedesc faptul că era un maestru al construcției clasice, iar Pivnițele Vaticanului, este o satiră necruțătoare.
Fondator al revistei literare Nouvelle Revue Française (NRF), împreună cu alți colaboratori, în 1908, a jucat un rol principal în peisajul literar francez în prima jumătate a secolului XX. La Nouvelle Revue Française va reuni scriitori francezi progresiști, timp de 30 de ani.
Opera autobiografica Dacă nu piere sămânța este una dintre marile scrieri literare cu caracter de confesiune ale literaturii universale. Cel mai complex roman al său ramane însă Falsificatorii de bani.
Apărător al victimelor și marginalizaților societății, a fost atras o perioada de doctrina comunistă. Gide a militat pentru cunoașterea de sine și sinceritate, iar această credință a fost îmbogățită de umanismul său și de apelul continuu la toleranță pe care l-a susținut prin intermediul întregii sale opere. Deși a fost o figură literară nu lipsită de controverse în plan biografic, Gide a fost considerat un spirit revoluționar, care a sprijinit deschis calea libertății individuale și a sfidat principiile moralității înguste, mic burgheze.
Încă înainte de moartea sa, a fost recunoscut în unanimitate drept un umanist și un moralist în descendența vechii tradiții a moraliștilor francezi din secolul al XVII-lea. Caracterul nobil, puritatea și înălțimea stilului său i-au asigurat un loc în Panteonul literaturii franceze, dar și universale, din toate timpurile.
1837: Georg Büchner, scriitor german (n. 1813)
1897: Karl Weierstrass, matematician german , unul dintre fondatorii teoriei funcțiilor analitice de variabilă complexă (n. 1815)
1916: Ernst Mach, fizician și filozof austriac (n. 1838)
1952: Knut Hamsun, scriitor, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1920) (n. 1859)
1990: Michael Powell, regizor, scenarist și producător de film (n. 1905)
1997: Deng Xiaoping
Succesorul lui Mao Tse-tung caruia China ii datoreaza iesirea sa din izolarea diplomatica şi subdezvoltarea economica. In 1945, s-a alăturat Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez si a devenit secretar general în 1954. Victimă a Revoluţiei Culturale în anii ‘60, a revenit la putere în 1973. Amintirea sa ramane aceea a omului care a comandat represiunea împotriva demonstranţilor din Piaţa Tiananmen pe 5 iunie 1989.
2000: Friedensreich Hundertwasser, pictor austriac (d. 1928)
2001: Stanley Kramer, regizor de film (filmele: Ghici cine vine la cină, Corabia nebunilor) (n. 1914)
2001: Charles Trenet, cântăreț și compozitor francez (n. 1913)
După ce a format un duo cu pianistul Johnny Hess, Charles Trenet s-a lansat intr-o cariera solo, stimulat de succesul piesei sale “Y’a d’la joie”, creata de Maurice Chevalier. La sfarsitul anilor ‘30, a devenit celebru imprimand muzicii franceze un aer de modernitate. A compus cateva mii de cântece în timpul carierei sale.
“La Mer” a fost primul care a inconjurat lumea. “Que reste-t-il de nos amours”, “Douce France”, “L’Âme des poètes”, “Mes jeunes années” sunt doar cateva titluri care au facut din Charles Trenet unul dintre marii ambasadori ai cantecului francez. A aparut ultima data in public la Montreal, la Place des Arts, pe 6 august 1996. Jacques Brel ar fi spus odată despre el: “Fără el, am fi toţi contabili”.
2002: Marcela Rusu, actriță (n. 1926)
2016: Umberto Eco, critic literar și prozator italian (n. 1932)
Umberto Eco, intelectual și scriitor italian, erudit specializat în domeniile semioticii și comunicării, este cunoscut în întreaga lume în special pentru pentru romanele sale Numele trandafirului, Pendulul lui Foucault, Insula zilei de ieri.
Licențiat în filosofie, a devenit un renumit cărturar și romancier în Italia. Eseurile sale se concentrează pe teme precum semiotica, estetica medievală, lingvistica și comunicarea în masă.
Umberto Eco s-a născut în 1932 în orașul Alessandria din regiunea piemonteză a Italiei. Și-a terminat studiile superioare în filozofie, în 1954, la Torino, publicându-și teza de doctorat în 1956, „Problema estetică la Toma de Aquino”, fiind pasionat de estetica medievală. Din 1955 până în 1958, a lucrat ca asistent de televiziune și a fost interesat de mass-media și fenomenul modei.
Prin activitatea sa de cercetare semiotică, a analizat cultura populară. A publicat numeroase eseuri importante: Opera deschisă, 1962, Structura absentă, 1968, Tratat de semiotică generală, 1975, sau chiar De la Superman la supraom, 1978, Semiotica și filosofia limbajului, 1984 și Războiul falsului, 1985.
În 1963, a fondat Grupul celor 63 împreună cu alți intelectuali și a luat parte la discuții comune despre limbaj și estetică. Titular al catedrei de semiotică la Universitatea din Bologna, a fost și director al Școlii Superioare de Științe Umane din aceeași universitate.
Odată cu primul său roman, Numele trandafirului, publicat în 1980, a devenit cunoscut în întreaga lume. Cartea s-a vândut în milioane de exemplare și a fost tradusă pe scară largă. Umberto Eco dezvoltă o povestire medievală densă și complexă și solicită cititorul cu referințe și pastișe. Al doilea roman al său, Pendulul lui Foucault, 1988, a avut, de asemenea, un mare succes.
A continuat să publice eseuri teoretice precum Limitele interpretării, 1990, colecții de pastișe umoristice Cum să călătorești cu un somon, 1992 și romane, ultimul dintre ele fiind Cimitirul din Praga care a apărut în 2011.
Începând din 2008 a predat la Universitatea din Bologna. În 2015, a primit Premiul Alphonse Allais pentru activitatea sa literară.
Primul său roman, Numele trandafirului, 1980, a avut un succes mondial, cu câteva milioane de exemplare vândute și traduceri în patruzeci și trei de limbi, în ciuda unui conținut dens și dificil. Umberto Eco aplică în acest „roman polițist medieval” conceptele sale semiologice și teoriile limbajului, aceleași pe care le-a predat la Torino. În 2002, cotidianul La Repubblica l-a vândut ca supliment al ziarului (ediție specială pentru această ocazie, în 2 milioane de exemplare).
Al doilea roman al său, Pendulul lui Foucault, 1988, a avut, de asemenea, un succes uriaș, deși din motive opuse: publicul, ghidat de Eco, și-a propus să descopere simboluri enigmatice sau profetice, în sens invers denunțării esoterismului care era totuși intenția autorului. Dar, în același timp, acest lucru demonstrează faptul că cititorul este liber să-și interpreteze propriile idei (o teorie pe care Eco a continuat să o dezvolte în lucrările sale teoretice despre recepție (parcurgerea canalului de comunicare), Limitele interpretării în 1990). Cartea, de altfel, ridiculizează interpretarea excesivă a faptelor dovedite sau legendare ale istoriei, extragând cu același succes dintr-un simplu chioșc de ziare același tip de informații cu semnificație cosmică pe care unii se așteaptă să le citească în piramida lui Keops.