Citate Celebre Cogito
Citate Celebre & Enciclopedie

Comemorari
28 mai

2014: Maya Angelou, poetă americană, memorialistă și actriță americană (n. 1928)

Actriță, poetă și scriitoare, cunoscută mai ales pentru faptul că a fost  una dintre figurile emblematice ale apărării drepturilor civile din Statele Unite și lupta împotriva rasismului și discriminării de gen / sexismului.

Maya Angelou, Marguerite Johnson, autoarea multor bestselleruri, dezvăluie în 1970 de povestea ei autobiografică Știu de ce cântă pasărea în colivie, I Know Why The Caged Bird Sings.

După divorțul părinților ei în 1931, Maya și-a petrecut primii ani între mama și bunica ei. Victimă a abuzului la vârsta de opt ani, în urma traumei, a rămas tăcută timp de câțiva ani. La vârsta de 17 ani, l-a născut pe fiul ei, Guy. Și-a  terminat studiile și a plecat de acasă pentru a-l crește singură, având diverse slujbe mărunte. Din 1954 și până în 1955, Maya Angelou a călătorit prin Europa și Africa cu musicalul Porgy and Bess. A studiat dansul cu Marta Graham și a cântat la diferite emisiuni de televiziune.

După întâlnirea cu Martin Luther King, s-a angajat în lupta pentru drepturile civile ale negrilor din Statele Unite. În 1960, Maya a părăsit New York-ul pentru a merge în Africa.

A fost mai întâi redactor, la Cairo, pentru The Arab Observer, apoi redactor în Ghana, unde l-a întâlnit pe Malcolm X. La scurt timp după ce s-a întors în Statele Unite pentru a lucra cu el, acesta a fost asasinat. Apoi, când a împlinit 40 de ani, pe 4 aprilie 1968, a fost asasinat și Martin Luther King.

Doi ani mai târziu, Maya Angelou și-a publicat prima carte Știu de ce cântă pasărea în colivie care a avut un succes imediat. O figură carismatică în țara sa, Bill Clinton a ales-o să scrie și să citească o poezie când a depus jurământul în 1993.

Maya Angelou a fost nominalizată la Premiul Pulitzer și la Premiul Național al Cărții și a câștigat numeroase premii literare.

Astăzi este o adevărată instituție, cărțile ei fac parte din programa școlară. Oprah Winfrey, prietenă de douăzeci de ani a lui Maya, are o admirație nemărginită pentru ea. A murit pe 28 mai 2014 în urma unei boli îndelungate.

Mai mult…

1750: Împăratul Sakuramachi al Japoniei (n. 1720)

1767: Maria Josepha de Bavaria, soția lui Iosif al II-lea, Împărat Roman (n. 1739)

1787: Leopold Mozart, violonist, compozitor dirijor şi profesor de muzica germano-austriac (n. 1719)

 

A fost tatăl si profesorul lui Wolfgang Amadeus Mozart, cunoscut pentru manualul de vioara, Versuch einer gründlichen Violinschule (Tratatul pentru o metodă fundamentală de vioara).

Johann Georg Leopold Mozart s-a nascut într-o familie de meşteşugari şi legatori de carti. A plecat la Salzburg pentru a studia dreptul si teologia, dar fiind mult mai interesat de muzică, a intrat în serviciul contelui Thurn und Taxis (membru al casei princiare Thurn und Taxis) ca violonist şi secretar, în 1740.

In 1743, prinţul-arhiepiscop de Salzburg, l-a luat în serviciul său drept compozitor şi maestru de concert. In 1747 s-a casatorit cu Anna Maria Pertl, care i-a dăruit şapte copii, dintre care numai doi au supravieţuit, Maria Anna Wallburga Ignatia, născuta în 1751 (supranumita Nannerl), şi Wolfgang Amadeus, născut în 1756.

 

Familia Mozart: Leopold, Wolfgang si Nannerl. Acuarela de Carmontelle, cca. 1763

Leopold si-a dedicat abilităţile pedagogice educaţiei muzicale a celor doi copii ai sai. Darurile excepţionale ale fiului său l-au determinat să organizeze concerte în întreaga Europă pentru a-şi prezenta copiii săi talentaţi. In 1763, a devenit vice-capelmaistru al capelei de la curtea printului-arhiepiscop de Salzburg. Sotia sa a murit în timpul unui turneu la Paris, în 1778.

Leopold Mozart a murit pe 28 mai 1787, înSalzburg(Austriade astăzi), la vârsta de 68 de ani. Fiul sau a murit prematur, în 1791, dar fiica sa va supravieţui până in 1829.

In 1756, anul naşterii lui Wolfgang Amadeus, Leopold a scris Tratatul pentru o metodă fundamentală de vioara (Versuch einer gründlichen Violinschule), o metodă cuprinzatoare pentru studiul viorii, care va fi tradus în toată Europa. Astăzi, tratatul sau este una dintre sursele principale pentru executia autentica a lucrărilor din secolul al XVIII-lea, impreuna cu tratatul lui Johann Joachim Quantz despre flautul transversal sau traversa (Versuch einer Anweisung zu Spielen mor Flöte transversal), şi al lui Carl Philipp Emanuel Bach despre instrumentele cu claviatura (Versuch über die wahre Art das Clavier zu spielen).

1805: Luigi Boccherini, violoncelist și compozitor italian (n. 1743)

Mai mult… 

1849: Anne Brontë, scriitoare engleză (n. 17 ian. 1820)

 

Surorile sale au fost Emily Brontë si Charlotte Brontë. A contribuit cu 21 de poezii la volumul comun Poems by Currer, Ellis and Acton Bell si a scris doua romane, Agnes Grey (1847) si Chiriasul de la Wildfell Hall.

Anne Bronte de Charlotte Bronte

Anne Brontë a fost puternic marcata de experienţa traita ca guvernantă, pe care a descris-o în special în primul sau roman, Agnes Grey, cu o intensa preocupare pentru veridicitate, subliniind marea responsabilitate a părinţilor pentru lipsa de corectitudine morală în rândul copiilor unor familii bogate.

Cel de-al doilea roman, Chiriaşul de la Wildfell Hall (The Tenant of Wildfell Hall ), este inspirat de declinul psihic al fratelui sau, Branwell.

Foarte apropiata de sora ei, Emily, astfel ca au fost comparate cu doua surori gemene, au scris impreuna ciclul Gondal, împărăţia imaginară, condusă de o femeie, creată în jurul anului 1831 de Emily si Anne.

Anne s-a născut în satul Thornton,Yorkshire, fiind ultima dintre şase fraţi si surori.  Datorita acestor copii, familia Brontë va fi destinata sa fie una dintre cele mai renumite familii literare din Marea Britanie.

Mama sa, Maria Branwell Brontë, a murit de o boala incurabila un an mai târziu, în 1821, după ce familia s-a mutat la Haworth, unde tatal lor, Patrick Brontë, a fost numit preot. In primii săi ani, cele două surori mai mari, Maria şiElizabeth, au murit de tuberculoză.

Tatăl lor, Patrick Brontë, şi mătuşa materna, Elizabeth Branwell, au decis să acorde copiilor o mare libertate. Studiile de acasă ale Annei au inclus muzica şi desenul. Anne, Emily şi Branwell au luat lecţii de pian de la organistul bisericii, de la casa parohiala din Keighley, si lecţii de artă de la John Bradley din Keighley, ajungand sa deseneze cu o oarecare dexteritate. Mătuşa lor a încercat să se asigure ca fetele ştiu cum se conduce o gospodărie, dar gandurile lor inclinau mai mult spre literatura. Biblioteca bine dotata a tatalui lor a fost pentru cei trei copii o sursă de cunoaştere: citeau Biblia, pe Homer, Virgiliu, Shakespeare, Milton, Byron, Scott, şi multi altii; consultau articolele din Blackwood’s Edinburgh Magazine, Fraser’s Magazine si The Edinburgh Review din care citeau istorie, geografie şi biografii.

Lecturile stimulau imaginaţia copiilor. Creativitatea lor a crescut după ce tatăl lor i-a facut cadou lui Branwell, un set de soldaţi de jucărie, în iunie 1826. Copiii le-au dat nume  soldaţilor şi i-au facut personaje ale povestilor inventate de ei, denumindu-i “The Twelves” (Cei doisprezece). Acest lucru i-a condus la crearea unei lumi imaginare: regatul african din “Angria” care a fost ilustrat cu hărţi şi portrete in acuarelă. Copiii se ocupau cu inventarea povestilor despre oamenii din Angria şi capitala sa, “GlassTown” (Oraşul de sticlă), numit mai târziu Verreopolis, şi în cele din urmă, Verdopolis.

Lumile şi regatele fanteziste au dobândit treptat caracteristicile lumii reale – suverani, armate, eroi, haiduci, evadati, hanuri, şcoli şi editori. Personajele şi lumile create de copii au fost transpuse in povesti, poezii, articole de ziar, piese de teatru, scrise in carti extrem de mici, cu caractere atât de marunte, încât era dificil sa le citesti fără lupă. Aceste creaţii şi scrieri au fost anii lor de ucenicie pentru talentele literare de mai târziu.

In 1831,Charlotte a plecat să-şi continue studiile la Miss Wooler, la Roe Head. Emily şi Anne, separate de Charlotte, au inceput sa creeze ţara Gondal, mai dura şi mai austera decat Angria, şi condusă de o femeie, Augusta Geraldine Almeda. Noul ciclu era realizat în paralel de Emily şi Anne, în pofida separarii lor frecvente, deoarece Anne a fost mult timp guvernantă în mai multe familii. In cadrul tinutului Gondal au fost elaborate cele mai multe dintre poemele lor.

Surorile Annei Bronte, Charlotte si Emily, erau, de asemenea, autoare şi poete. Poemele Annei au fost publicate, odata cu ale lor în 1846, sub pseudonimul “Acton Bell.”

Guvernanta la mai putin de 19 ani, după două trimestre de activitate era mulţumita de prima sa slujba. Apoi, a gasit un loc la reverendul Edmund Robinson, care avea trei fiice şi un fiu de noua ani, la care a rămas timp de patru ani.

La scurt timp după moartea fratelui său, Branwell, şi a surorii ei, Emily, în septembrie şi decembrie 1848, Anne Brontë a murit in mai 1849 de tuberculoză ca si fratele şi cele patru surori ale sale, în staţiune balneară din Scarborough, în Yorkshire, unde a a mers, însoţită de sora ei şi Charlotte si de Nussey Ellen, cu speranţa că aerul de mare ii va face bine.

Conform celor declarate de sora sa, Charlotte, Anne avea un spirit impregnat de religiozitate, o natură sensibilă, strabatuta de o anumită melancolie. Mai degrabă rezervată, isi ascundea gândurile şi sentimentele sub un fel de “văl de călugăriţă rareori ridicat.”

In cazul Annei Bronte, influenţele literare relevate de Agnes Grey şi Chiriaşul de la Wildfell Hall sunt mult mai puţin evidente decât în lucrările surorilor ei: cele două  romane ale sale sunt în mare măsură bazate pe experienţa sa ca guvernantă, pentru primul, şi pe spectacolul declinului lui Branwell Bronte, pentru al doilea. Mai mult, ele sunt strabatute de un anumit realism şi încearca să prezinte faptele pe care le relateaza  fără a disimula identitatea personajelor. Anne era, de fapt, patrunsa de credinţă, moştenită de la tatăl său, şi de învăţătura biblica, conform carora o carte ar trebui să ofere o lecţie morală exemplara.

In plus, faţă de educatia lui Patrick Bronte, Anne a fost, de asemenea, influenţată de mătuşa ei, Elizabeth Branwell care era o metodista înflăcărata. Rigoarea morală, sentimentul foarte Wesleyian de ameliorare personală prin efort si studiu au fost transmise tuturor membrilor familiei şi au gasit un ecou special la cea mai tanara dintre surori.

Opera Annei lasa sa transpara influenţa lui Walter Scott, precum şi a romanelor gotice ale lui Ann Radcliffe, Horace Walpole, Gregory “Monk” Lewis şi Charles Maturin, dar mult mai puţin pronunţat decât la Charlotte si Emily.

Mai puţin renumita decât cele doua surori mai mari, ea este autorul a două romane didactice. Agnes Grey (1847), carte în mare parte autobiografica, scrisa la persoana intai,  ce relateaza povestea mezinei unui pastor, care trebuie să-şi câştige existenta ca guvernantă, abordand problema, destul de comună in epoca, a acestor femei din clasele de mijloc care nu puteau spera la un mariaj convenabil şi trebuiau să se bazeze pe o slujba ca guvernantă pentru a se intretine. Aceasta lucrare partial autobiografica, are o construcţie simpla, dar releva deja o autoare cu inclinatii spre satira. Charlotte Bronte a fost laudata adesea pentru faptul ca a fost primul romancier care a ales – pentru Jane Eyre – o eroină lipsită de frumuseţe. In realitate, lui Anne, cu personajul ei, Agnes Grey, ii revine acest merit.

Chiriaşul de la Wildfell Hall, 1848, este o lucrare cu o structura mult mai complexa, ce combină o parte narativă, a lui Gilbert Markham (sub forma unei scrisori de la un prieten), cu o parte dedicata iubirii sale cu Helen Graham de Wildfell Hall, inserata în prima (sub forma unui jurnal), apoi calvarul lui Helen, devenita doamna Huntingdon, soţia unui soţ libertin si alcoolic. Cartea a fost un best-seller, care a provocat aprinse controverse din cauza realismului sau şi a razvratirii lui Helen, aceasta refuzand accesul soţului in dormitorul ei înainte de a fugi cu copilul lor, ceea ce in epoca era ilegal.

Se poate vedea un fel de replică la romanele surorilor ei, unde prezentarea “viciului” este mai romanesca; în prefaţa sa la ediţia a doua, Anne declara, “daca as putea atrage atenţia publicului, în orice mod, mi-ar placea mai degrabă sa-i soptesc cateva adevaruri sănătoase, decat un sir de prostii”.

***

Metodist: persoana care face parte dintr-o sectă anglicană foarte austeră, fondată de John Wesley în secolul al XVIII-lea.

1912: Paul Emile Lecoq de Boisbaudran, chimist francez (n. 1838)

 

Este cunoscut pentru descoperirile elementelor chimice: galiu (număr atomic 31), în 1875, samariu (numărul atomic 62), în 1879, și disprosiu (număr atomic 66), în 1886.

De Boisbaudran a apartinut vechii nobilimi protestante ce detinea o avere considerabilă si care a dispărut după revocarea Edictului de la Nantes. Proprietatea de Boisbaudran a fost vândută, iar tatal sau, Paul, a inceput o afacere in domeniul vinificatiei laCognac. Afacerea necesita implicarea intregii familii, inclusiv pe cea a tanarului Lecoq. Mama lui, care avea o buna educatie, l-a învăţat istorie şi limbi străine, astfel ca vorbea fluent în limba engleză. A urmat, de asemenea, unele cursuri la Scoala Politehnica (École Polytechnique), studiind disciplinele din programa analitică, şi a improvizat un laborator modest, în care a început să repete experimentele pe care le citea în cărţi. In laborator, a făcut cele mai multe dintre descoperirile sale timpurii, inclusiv izolarea galiului.

Experimentele lui de Boisbaudran s-au concentrat de timpuriu asupra suprasaturaţiei soluţiilor. A arătat faptul că suprasaturaţia este distrusa prin contactul cu cristalele unei saruri izomorfe, şi că este posibil sa se prepare soluţii ale sărurilor anhidre în stare suprasaturată (1866-1869). In 1874, a constatat că feţele octaedrice sunt mai puţin solubile decât feţele cubice ale cristalelor de alaun de amoniu.

Cu toate acestea, cea mai importanta realizare a sa a fost în domeniul spectroscopiei şi aplicarea acesteia la elementele din categoria pământurilor rare. A analizat spectrele a 35 de elemente, cu ajutorul arzătorului Bunsen, scânteia electrică,  pentru a induce iluminarea şi, în acest fel, a descoperit lantanidele: samariu (1880), disprosiu (1886) şi europiu (1890). A izolat, de asemenea, gadoliniu în 1885, element care a fost anterior descoperit în 1880 de către J. C. Galissard de Marignac.

Cea mai notabila realizare a lui de Boisbaudran, a fost descoperirea galiului. In 1875, a obţinut cateva miligrame de clorură de galiu, extrasa dintr-un eşantion de 52 de kg de minereu, şi a găsit noi linii spectrale în aceasta. A continuat experimentele folosind câteva sute de kilograme de minereu de zinc din Pirinei şi, în acelaşi an, a izolat peste un gram de metal pur prin electroliza unei soluţii de hidoxid de zinc în hidroxid de potasiu. Mai târziu, a preparat 75 de grame de galiu folosind peste 4 tone de minereu. De Boisbaudran a calculat greutatea atomică a galiului ca fiind 69.86, apropiata de valoarea acceptată în mod curent de 69.723. Pentru aceasta, a primit Crucea Legiunii de Onoare, Medalia Davy (1879) şi Premiul Lacaze de 10.000 de franci. A fost ales membru străin al Societăţii Regale în 1888.

Mai târziu, s-a pretins că Lecoq a denumit elementul după numele sau, deoarece “gallus” este traducerea latină a cuvantului francez “le coq”, dar Lecoq a negat acest lucru într-un articol din 1877, afirmand că numele provine din cuvantul Galia (in limba latină, Gallia). Existenţa galiului a fost prezisa în 1871 de către Dmitri Mendeleev, care l-a numit eka-aluminiu, iar descoperirea sa a fost o confirmare a teoriei tabelului periodic a lui Mendeleev.

Lecoq a contribuit mai mult la dezvoltarea clasificarii periodice a elementelor, declarand, la scurt timp dupa descoperirea sa, că argonul face parte dintr-o serie de elemente chimice noi, nebănuite anterior, care au devenit cunoscute, mai tarziu, sub numele de gaze nobile.

1963: Ion Agârbiceanu, scriitor român, membru al Academiei Române (n. 1882)

1971: Jean Vilar, actor de teatru si cinema, regizor si director de teatru francez (n. 1912)

A fost creatorul a două importante instituţii teatrale, Festivalul de la Avignon, în 1947, pe care l-a condus pana la sfarsitul vietii, şi al Teatrului National Popular (TNP), al carui director a fost intre 1951 – 1963.

1937: Alfred Adler, medic, psihiatru şi psihoterapeut austriac de origine evreiască, fondatorul psihologiei individuale (n. 7 febr. 1870)

A pus accent pe importanţa sentimentelor de inferioritate – complexul de inferioritate – recunoscut ca izolare, un element care joacă un rol-cheie în dezvoltarea personalităţii.

Adler este considerat, alături de Freud și Jung, unul dintre cei trei fondatori ai psihologiei abisale, care pune accentul pe inconștient și pe dinamica psihică. Două dintre cărţile sale – Der Sinn des Lebens (Sensul vieţii) şi Über den nervösen Charakter (Despre caracterul nevrotic) – au fost incluse in lista celor o sută de capodopere ale psihoterapiei.

Alfred Adler a fost al doilea din cei sapte copii ai lui Leopold Adler, negustor de cereale, şi ai Paulinei Bere. Inca de copil, a încercat să-l ia drept model pe fratele său mai mare, Sigmund, care, ulterior, a reusit in cariera de comerciant. Se pare ca a fost copilul preferat al tatălui său, un om muncitor şi curajos, în timp ce relaţia cu mama lui era mai distantă.

A studiat medicina la Universitatea din Viena si si-a luat doctoratul în 1895. In timpul studiilor, a întâlnit intr-un grup de studenţi socialisti pe Raissa Timofeyevna Epstein, o tanara rusoaica care studia la Zurich şi Viena. S-au căsătorit în 1897, la Moscova, si vor avea patru copii.

Incă din primii săi ani ca psihiatru, a subliniat importanţa analiză­rii individului în raport cu mediul în care trăieşte. Student şi asociat al lui Sigmund Freud (1902-1911), a participat la reuniunile de discuţii pe care Freud le organiza in fiecare miercuri seara, fiind la inceput membrul cel mai autoritar al acestui mic grup.

Cu toate acestea, in timpul dezvoltarii propriilor conceptii, a survenit o neînţelegere si Adler s-a desprins de Freud, în urma unor diferende asupra importanţei conflictelor sexuale de la începutul copilăriei în dezvoltarea psihopatologiei.

Individul, asa cum il vedea Adler, nu era condus de instinctele sale, ci era o persoana libera, care trebuia sa rezolve sarcinile culturale pe care i le prezenta viaţa. Această opoziţie a continuat sa creasca şi a dus, în 1911, la ruptura cu Freud şi Societatea Psihanalitica din Viena.

Impreună cu adepţii săi, a dezvoltat Scoala Psihologiei Individuale, studiul umanist al impulsurilor, sentimentelor, emoţiilor şi al memoriei, în contextul planului general al vieţii individului. Adler a avansat teoria complexului de inferioritate pentru a explica anumite cazuri ale psihopatologiei; psihoterapia adleriană căuta să-i îndrepte către maturizare, bun-simţ şi utilitate socială pe acei pacienţi marcaţi emoţional de sentimente de inferioritate. A infiintat prima clinică de îndrumare a copiilor, în 1921, la Viena.

Simpatiile sale pentru ideile socialiste l-au determinat sa deschida un cabinet de medicina generală în apropiere de parcul vienez Prater – intr-un cartier în care pacienţii săi trăiau în condiţii mizere – desfăşurandu-si activitatea de medic şi psihoterapeut în cartierele populare ale Vienei, ceea ce i-a întărit convingerea ca era necesar ca  medicina socială sa vina în sprijinul populaţiei vieneze. După venirea la putere a social-democraţilor, după Primul Război Mndial, s-a angajat într-un amplu program de servicii sociale şi psiho-pedagogice.

Elaborarea psihologiei individuale – fundamentele teoretice

Lucrarea Studii despre inferioritatea organelor (1907) conţine primele lui idei originale: individul în care un organ oarecare a fost slăbit tinde spre supracompensarea defectului, printr-un puternic impuls de autoafirmare. La baza acestui impuls stă pulsiunea agresivă care se exprimă şi ca „voinţă de putere” şi este primară în om. Aşadar, în comparaţie cu Freud, pulsiunea sexuală pierde din importanţă; pe de altă parte, la acea dată, Freud nu admitea că pulsiunea agresivă ar fi înnăscută.

Intr-un studiu publicat în 1907, despre deficientele organice, Adler a explicat propriul său punct de vedere şi ideile sale novatoare, fondand Scoala de psihologie individuală. Adler indica legătura dintre deficienta organică, compensarea şi supracompensarea ei somatica şi psihica. Dupa ruptura cu Freud, Adler a fondat propria sa societate pentru o psihanaliză libera, care mai târziu a devenit Societatea pentru Psihologia Individuală. Si-a numit doctrina Psihologie individuala, deoarece a constatat, în practica sa medicala, ca fiecare pacient este unic, nu seamana cu niciun altul si trebuie tratat atat ca un individ, cat si ca un intreg pe plan corporal şi înţeles pe plan psihic.

Adler a explicat principalele caracteristici ale doctrinei sale în lucrarea sa teoretică majoră: Über den nervösen Charakter (Despre caracterul nevrotic, 1911), in care a reunit psihologia normală şi psihopatologia într-un singur concept. Cu această carte, psihologia individuală s-a lansat in literatura de specialitate ca o solutie alternativă la psihanaliza. In 1913, cu Heilen und Bilden. Ein Buch der Erziehungskunst für Ärzte und Pädagogen (Vindecare si formare. O carte a artei educatiei pentru medici si profesori), Adler şi studenţii săi au pus bazele dezvoltarii psihologiei individuale în domeniul educatiei.

In anul 1914 a fondat Internationalen Zeitschrift für Individualpsychologie (Revista internationala de psihologie individuală).

Primul Război Mondial a adus prima intrerupere în dezvoltarea psihologiei individuale. Intre 1914 si 1916, Adler a lucrat ca medic militar în Cracovia, Brno şi Viena.

Dezvoltarea psihologiei individuale – punerea sa în aplicare 

Adler dorea să creeze o psihologie mai aproape de viaţa reală, care sa permita fiecaruia sa-i inteleaga pe ceilalti dupa biografiile lor diferite. Lucrarile pe care le-a publicat în 1920, într-un stil in mod deliberat accesibil, la fel ca şi prelegerile sale, trebuiau să facă psihologia sa fie pe intelesul tuturor, devenind un bun comun. In anii 1920, a tinut o serie de prelegeri la Scoala Educaţiei Adulţilor din Viena, şi le-a publicat în 1927 sub titlul Menschenkenntnis (Cunoaşterea omului).

Perioada interbelică a fost o perioadă când s-a dezvoltat psihologia individuală. In contextul reformei şcolare din Viena, aproximativ treizeci de servicii de consiliere in domeniul educaţiei au putut fi deschise în acest oraş de către Adler si colaboratorii sai. In 1920, a devenit director al primei clinici dedicate psihologiei copilului vienez. In acelasi an a sustinut prelegerile sale la Pädagogium in oraşul Viena. Odată cu publicarea lucrarii Praxis und Theorie der Individualpsychologie (Practica şi teoria psihologiei individuale, 1930), care a inclus conferinţe pentru introducerea în psihoterapie destinate medicilor, psihologilor şi profesorilor, Adler a început să-şi expună teoria mai în detaliu.

Continuarea psihologiei abisale şi plecarea în SUA

Incepand din anul 1926, Adler a mers în mod regulat în Statele Unite, unde doctrina sa optimista cu privire la omul considerat ca o fiinţă socială a obţinut o mare popularitate.

Formulări mai mature ale psihologiei individuale se gasesc in Cunoasterea omului (1927). A insistat asupra unitatii persoanei, asupra unicitatii si creativitatii ei, asupra dinamismului intern si finalismului ei, subliniind apoi importanta factorului social si educativ in formarea caracterului. Aceste motive vor fi reluate de psihanaliza neofreudiana si de psihologia sinelui.

A predat în SUA, la Universitatea Columbia şi la Colegiul de Medicină Long Island, din 1927 şi până la sfarsitul vietii. Printre lucrările sale din aceasta perioada se numără Cunoaşterea naturii umane (Understanding Human Nature, 1927) şi Ce ar trebui să însemne viaţa pentru tine (What Life Should Mean to You, 1931).

La începutul anilor 1930, Adler era unul dintre cei mai renumiti psihologi din lumea occidentala. Peste 2.000 de oameni au participat la al cincilea mare Congres Internaţional pentru psihologie individuală dinBerlin, organizat de Arthur Kronfeld.

Pentru a consolida şi a înţelege mai bine profilaxia educaţiei, Adler a publicat în 1929, Die Individualpsychologie in der Schule (Psihologia individuala in scoala) si, în 1930, Die Seele des schwererziehbaren Kindes (Psihologia copiilor greu educabili).

In 1933, Der Sinn des Lebens (Sensul vieţii), o lucrare târzie, Adler isi prezintă poziţia sa filosofică fundamentala. Sensul vieţii ar fi, în opinia sa, dezvoltarea unui spirit comunitar pentru a rezolva problemele vieţii, un efort de perfectionare pentru a realiza o societate ideală.

Schimbarea climatului politic l-a constrâns în 1932 să emigreze în SUA. Astfel, confruntându-se cu situaţia ameninţătoare din Europa, Adler s-a stabilit în Statele Unite în 1934. Detinea inca din 1926 un post de profesor invitat la Universitatea Columbia si, din anul 1932 la Colegiul Long Island. In 1935, a apărut pentru prima dată, International Journal of Individual Psychology  (Revista internationala de psihologie individuală), scrisa în limba engleză.

Cu toate acestea, intreprindea in continuare calatorii pentru conferinţe în Europa. In timpul unei astfel de calatorii, a murit de insuficienta cardiaca, pe 28 mai 1937, în Aberdeen (Scoţia), la vârsta de şaizeci şi şapte de ani.

1972: Regele Eduard al VIII-lea al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi al altor dominioane ale Commonwealth-ului, împărat al Indiilor intre 20 ian. 1936 – 11 dec. 1936, data abdicarii sale. După abdicare si-a luat titlul de Duce de Windsor. (n. 1894)

 

Inainte de a accede la tron, Edward a fost Prinţ de Wales, Duce de Cornwall şi de Rothesay. A participat la Primul Război Mondial în cadrul forţelor armate britanice şi a făcut mai multe călătorii, în numele tatălui său, Regele George al V-lea. Edward a avut legături cu mai multe femei căsătorite, si de multe ori mai mari decat el, dar nu s-a căsătorit niciodată inainte de a deveni rege.

 Tatal sau, George al V-lea a murit pe 20 ianuarie 1936 şi Edward a urcat pe tron ca Edward al VIII-lea. In ziua următoare, a “rupt” protocolul regal, vizionand proclamarea accederii sale la tron de la o fereastră, în compania lui Wallis Simpson, care era casatorita. Edward al VIII-lea a provocat nelinişte în cercurile guvernamentale cu acţiuni interpretate ca interferente in afacerile politice. Declaraţia sa din timpul unei vizite la minele de cărbune din South Wales, aflate in declin, ca “trebuie făcut ceva” pentru minerii în şomaj a fost vazuta ca o critică directă a guvernului, deşi nu era sigur ca Edward gândea aşa. Miniştrii erau reticenţi în a-i trimite documente confidenţiale şi oficiale la Fort Belvedere, deoarece era clar că Edward nu era interesat şi că era posibil ca Wallis Simpson şi alţi invitaţi sa poata avea acces la acestea.

 Wallis Simpson si Edward al VIII-lea

La câteva luni de la începutul domniei sale, a provocat o criză constituţională, cerand in  căsătorie pe mondena americana Wallis Simpson, care divorţase de primul ei soţ şi era in curs de divorţ cu cel de-al doilea. Prim-miniştrii din Marea Britanie şi din dominioane s-au opus acestei uniuni, susţinând că poporul nu ar accepta niciodată ca reginao femeie cu doi foşti soţi în viaţă. Mai mult, o astfel de căsătorie putea intra în conflict cu statutul lui Edward ca şef al Bisericii dinAnglia, care se opunea recăsătoririi persoanelor divorţate daca soţii sau soţiile anterioare erau încă în viaţă. Edward ştia că guvernul condus de prim-ministrul Stanley Baldwin, va demisiona în cazul în care căsătoria avea loc, ceea ce insemna organizarea de alegeri generale în care şi-ar fi pierdut statutul său de monarh politic neutru. Decat sa renunte la relatia sa cu Simpson, Edward a ales să abdice, fiind singurul monarh britanic care a abdicat voluntar.

 

  Wallis si Edward, ducesa si duce de Windsor

Fratele sau mai mic, Albert, a urcat pe tron sub numele de George al VI-lea. Cu o domnie de 326 de zile, Edward a fost unul dintre monarhii care au avut cea mai scurta domnie din istoria monarhiei britanice si nu a fost niciodată încoronat.

 

Presedintele Richard Nixon si ducele si ducesa de Windsor, 1970

După abdicarea din 11 decembrie 1936, a devenit Duce de Windsor. S-a căsătorit cu Wallis Simpson, în Franţa, pe 3 iunie 1937, după ce al doilea divorţ al acesteia a devenit oficial. Mai târziu, în acelasi an, cuplul a plecat în Germania. In timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a staţionat iniţial cu forţele expediţionare britanice în Franţa, dar, după acuzaţiile de simpatii naziste, a fost trimis în Bahamas, fiind numit guvernator. După război, nu a primit nici un titlu oficial si şi-a petrecut restul vieţii în Franţa.

1985: Șerban Țițeica, fizician român, vicepreședinte al Academiei Române (n. 1908)

1988: Arthur Kreindler, medic neurolog român (n. 1900)

1988: Sy Oliver, trompetist de jazz, compozitor, dirijor şi aranjor american

S-a alăturat orchestrei lui Jimmy Lunceford, în 1933, cu care a realizat aranjamente memorabile, de succes, precum My Blue Heaven si Ain’t She Sweet. Pentru Tommy Dorsey a realizat aranjamentul pentru piesa On the Sunny Side of the Street. De la mijlocul anilor 1940, a lucrat ca aranjor si producator independent.

2003: Ilya Prigogine, chimist și fizician belgian de origine rusa, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie (1977), pentru activitatea sa in domeniul structurilor disipative, sistemelor complexe şi ireversibilitatii. (n. 1917)

 

Este cunoscut mai ales pentru teoria sa asupra structurilor disipative şi auto-organizarii sistemelor, care a schimbat abordările fata de teoriile clasice bazate pe entropie, prezentand o teorie paralelă la teoria haosului. In Noua Alianta. Metamorfoza ştiinţei, Prigogine a dezvoltat teza următoare: ştiinţa clasică considera fenomenele ca fiind determinate şi reversibile, ceea ce este în contradicţie cu experienţa curenta. Ireversibilitatea fenomenelor temporale, caracteristica termodinamicii (neliniare), reconciliaza fizica cu bunul simţ, facand epoca în istoria termodinamicii.

A studiat chimia la Universitatea Liberă din Bruxelles, în Belgia, unde s-a stabilit in 1929. A fost profesor universitar la Bruxelles si la Universitatea Texas din Austin (SUA), director al Institutului International Fizico-Chimic Solvay (din 1959) si al Centrului de Mecanica Statistica a Universitatii Texas (din 1967).

Tanarul emigrant din Moscova, de origine evreiască, exilat în Germania, apoi in Belgia, la Bruxelles, pentru a scăpa de nazism, a vrut să înţeleagă modul în care se ajunge la necesitatea de a fugi din propria sa ţară. S-a apropiat de politica, dar a fost nevoit să studieze dreptul. Dorind sa înţeleaga comportamentul unui acuzat, a studiat psihologia. Pentru a înţelege în mod clar psihologia şi ştiinţa comportamentului, a inceput sa studieze funcţionarea creierului uman. Astfel, a studiat biologia, chimia şi, in sfarsit, biochimia. In continuare, pentru a înţelege interacţiunile chimice, a studiat fizica particulelor. De la fizica, a trecut la astrofizică şi cosmologie. A abordat apoi chestiunile fundamentale: materia, vidul,  timpul şi sensul sau unic (săgeata timpului). Pentru a înţelege săgeata timpului, a trebuit să studieze structurile disipative.

S-a remarcat prin lucrarile sale privind teoria sistemelor disipative si termodinamica proceselor de nonechilibru (teorema Prigogine, 1947). Dintre lucrarile sale: Introducere in termodinamica proceselor de neechilibru, Termodinamica chimica, Structura, stabilitate si fluctuatii.

In 1977, a devenit laureat al Premiului Nobel pentru Chimie, “pentru contribuţiile sale la termodinamica starilor de neechilibru, în special la teoria structurilor disipative”.

A fost cofondatorul Centrului de Mecanica Statistica a Universitatii Texas, Austin, care îi poartă numele. Numele sau a fost preluat de Universitatea Liberă din Bruxelles Ilya Prigogine (HELB IP), asociata cu Universitatea Liberă din Bruxelles (ULB). A fost membru de onoare al Academiei Române (1992).

***

Un sistem disipativ (sau structura disipativa) este un sistem care funcţionează într-un mediu cu care face schimb de energie sau de materie. Acesta este un sistem deschis care opereaza dincolo de echilibrul termodinamic. Un sistem disipativ este caracterizat prin bilantul schimburilor sale (aportul de energie, crearea entropiei), şi apariţia spontană a unei fracturi in simetria spaţială (anizotropie), care poate duce, uneori, la o structură complexă haotica. Noua stare a sistemului este stabilizata datorită “consumului” sau de energie din mediul înconjurător. Termenul de “structuri disipative” a fost inventat de catre Ilya Prigogine.

Un exemplu simplu este reprezentat de celulele lui Benard. Exemple mai complexe includ lasere, reacţiile Belousov-Zhabotinsky sau chiar viaţa însăşi. Exemplul cel mai comun este un disipator de căldură. Un alt aspect important al structurilor disipative este ruperea simetriei temporale pe care îl prezintă.

2010: Mihai Drăgănescu, inginer electronist român, membru al Academiei Române (n. 1929)

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.