20 Mai

 

1834: Marchizul de Lafayette, aristocrat de orientare liberala, ofiţer şi om politic francez, general în timpul Revoluţiei Americane şi lider al Gărzii Naţionale în timpul Revoluţiei Franceze (n. 6 sept. 1757)

Conducător militar francez, erou al Războiului de Independenţă al Statelor Unite, lider al Revoluţiei Franceze până în 1792, figura politică majoră a perioadei de început a monarhiei din iulie – prin Revoluţia din Iulie a fost instaurata monarhia, odata cu inceputul domniei lui Ludovic-Filip (1830-1848).

A trait intr-o perioada de mari transformari in tara sa, perioada in care s-au perindat la putere nu mai putin de 5 conducatori: Ludovic al XVI-lea (10 mai 1774 – 10 august 1792), Napoleon I Bonaparte (20 martie 1804 – 6 aprilie 1814), Ludovic al XVIII-lea (6 aprilie 1814 –20 martie 1815; apoi 8 iulie 1815 – 16 septembrie 1824), Carol al X-lea (16 septembrie 1824 – 2 august 1830) si Ludovic-Filip I (9 august 1830 – 24 februarie 1848), fara a mai lua in calcul domnia formala a lui Ludovic al XVII-lea (1793-1795) si a lui Napoleon II Bonaparte, de 15 zile (22 June 1815 – 7 July 1815).

Marie-Joseph Paul Yves Roch Gilbert du Motier, Marchiz de La Fayette, adesea cunoscut drept Lafayette, s-a născut în Chavaniac, în provincia Auvergne, Franţa, într-o familie foarte bogata, nobilă si cu origine straveche, ale carei radacini existau inca din secolul al XI-lea.

Familia Lafayette pare sa fi fost una dintre cele mai vechi din Auvergne, membrii sai  remarcandu-se pentru curajul si obiceiul de a sfida pericolul. Unul dintre strămoşul lui Lafayette, mareşalul Franţei, Gilbert de Lafayette III, a fost tovarasul de arme care a condus armata Ioanei d’Arc in Orléans. Străbunicul sau era contele de La Rivière, general-locotenent în Armata Regala. Potrivit legendei, un alt strămoş a dobândit Coroana de Spini în timpul celei de-a Sasea Cruciade. Unchiul lui Lafayette, Jacques-Roch, a murit in lupta cu austriecii şi i-a lasat titlul de marchiz tatălui lui Lafayette.

Tatal sau, Michel Louis Christophe du Motier, marchiz de Lafayette (1733-1759), colonel în regimentul Grenadierilor Franţei, a fost ucis în Westfalia, la vârsta de 26 de ani, in Bătălia de la Minden (1 august 1759). Mama sa, Marie Louise Jolie de La Rivière, o aristocrata bogata din Saint Brieux, născută în 1737, s-a retras la Paris, la Palatul Luxembourg, si a murit pe 3 aprilie 1770.

La vârsta de 12 ani şi 8 luni, Marchizul de Lafayette a ramas orfan si unicul moştenitor potenţial al averii bunicului din partea mamei, Marchizul de La Rivière, care a murit apoi la scurt timp, făcandu-l unul dintre cei mai bogati oameni din Franta. Străbunicul sau, contele de La Rivière, fost general-locotenent in Armata Regala, s-a ocupat de educaţia lui, tanarul marchiz avand o copilărie solitara.

Până în 1771, a studiat la Colegiul din Plessis (în prezent Liceul Louis-le-Grand), unde se pare ca a dovedit o înclinaţie deosebita spre independenţă şi libertate.

In 1774, la varsta de 17 ani, s-a căsătorit cu Marie Adrienne Françoise de Noailles (1759-1807), fiica ducelui d’Ayen, o “casatorie aranjata”, dar care s-a transformat intr-o frumoasa poveste de dragoste. Din această căsătorie s-au nascut patru copii, un fiu şi trei fiice: Anastasia (1777-1863), George Washington Lafayette (1779-1849 si Virginia (1782-1849).

 

După căsătorie, si-a făcut serviciul militar, mai tarziu fiind ridicat la rangul de căpitan al dragonilor. Ulterior, urmand exemplul tatălui său, a ales o carieră militară şi a intrat în Casa Militara a Regelui Frantei. Astfel, a făcut parte din curtea regelui Ludovic al XVI-lea, unde, fie, potrivit contelui Mirabeau, din cauza “stangaciei  manierelor sale, a limbajului prea servil”, fie, asa cum spunea el însuşi, dimpotriva, nu a fost agreat din cauza independenţei limbajului şi a ideilor sale, cert este faptul ca aici nu a obţinut nici un succes. Se spune ca regina Maria Antoaneta s-ar fi amuzat pe seama lui, văzându-l cum danseaza. Ataşat spiritului sau de libertate şi lipsit de dexteritatea celor obisnuiti cu eticheta practicata la curtea regala, a trebuit sa renunte la tentativele socrului său, de a obtine o pozitie buna la palat. A parasit curtea lui Ludovic al XVI-lea pentru a se inrola în armata franceză care va deveni o a doua familie pentru el.

In august 1775, căpitanul Gilbert de Lafayette a fost trimis de socrul său, ducele d’Ayen, la garnizoana din Metz pentru a-şi perfecţiona pregatirea militară. Lafayette a participat pe 8 august, la o mare receptie găzduita de guvernatorul oraşului, ducele de Gloucester, fratele regelui Angliei, care a evocat revolta insurgentilor împotriva Marii Britanii. In această zi, tânărul ofiţer a luat decizia de a lupta pentru independenţa Americii.

Marchizul de Lafayette este în primul rând cunoscut pentru rolul său în Războiul de Independenţă al Statelor Unite. In 1777, a plecat în America. Prietenia cu Benjamin Franklin l-a determinat sa-si ofere serviciile militare, fiind incorporat în Armata Continentala (armata celor 13 colonii ale Marii Britanii din America de Nord), cu gradul de general-maior, sub conducerea comandantului sef, generalul George Washington, devenind prieten apropiat si confident al acestuia.

In 1777, acest democrat convins a devenit un erou in ochii  francezilor. Participarea lui Lafayette la Războiul de Independenţă al Statelor Unite (1775-1783) i-a adus o imensa celebritate, capatand valoare de simbol: “Eroul celor două lumi”. Ceea ce a facut din Lafayette simbolul sprijinului francez pentru insurgenţii din America şi figura  eroului romantic care a dainuit in timp, este varsta (19 ani) şi circumstanţele in care a plecat: fără autorizarea oficiala din partea regelui (mai favorabil pacii) şi finanţandu-si calatoria cu mijloace proprii. Dar, deşi a avut un rol notabil pe plan militar, acesta a avut o pondere mică în comparaţie cu rolul său politic.

Lafayette s-a distins in Bătălia de la Brandywine, care a avut loc între armata americană a lui George Washington şi armata britano-hessiana a generalului Sir William Howe, pe 11 septembrie, 1777. Aceasta batalie s-a desfasurat la putin timp dupa asediul fortului Stanwick (2-22 august 1777) si cu putin timp inainte de Batalia de la Saratoga (19 septembrie – 7 octombrie 1777).  Britanicii i-au învins pe americani, forţandu-i să se retragă spre capitala rebelilor dinPhiladelphia. Rănit în timpul bătăliei de la Brandywine, Lafayette a reuşit totuşi să organizeaze cu succes retragerea.

S-a distins în Bătălia de la Rhode Island, diplomatia sa in aplanarea revoltei din Boston determinand citarea lui in Congresul Continental pentru “galanterie, pricepere şi prudenţă”. Cu toate acestea, si-a dat seama că revolta din Boston ar putea submina alianţa franco-americana, aşa că a solicitat şi a primit permisiunea să se întoarcă in Franta.

In mijlocul războiului, in februarie 1779, Lafayette s-a întors la Paris pentru a negocia suplimentarea sprijinului francez. Pentru nesupunere faţă de rege, prin plecarea sa în America, a fost tinut in arest la domiciliu timp de două săptămâni. Cu toate acestea, revenirea lui a fost triumfala. Desi expeditia sa fusese un esec, Lafayette l-a convins pe Ludovic să continue sprijinul acordat americanilor si să trimită 6 000 de oameni, sub comanda marchizului Rochambeau, în ajutorul coloniştilor. S-a întors în America în mai 1780 si a participat la bătălia decisivă din Virginia, incheiata prin capitularea generalului Charles Cornwallis, comandantul trupelor britanice, contribuind la succesul asediului oraşului Yorktown din 17 octombrie 1781.

La Fayette s-a întors în Franţa pe 18 decembrie 1781. Aclamat ca „erou al celor două lumi”, pe 22 ianuarie 1782 a fost primit la Versailles şi a fost promovat la gradul de feldmaresal. A asistat la nasterea fiicei sale, pe care a numit-o Marie-Antoinette Virginie la recomandarea lui Thomas Jefferson.

In Franţa, Lafayette a lucrat cu Thomas Jefferson, pentru a stabili acorduri comerciale între Statele Unite şi Franţa. Aceste negocieri erau menite să reducă datoria Statelor Unite catre Franţa. Lafayette s-a alăturat grupului abolitionist francez Societatea Prietenilor Negrilor, care pleda pentru abolirea comertului cu sclavi si drepturi egale pentru pentru negrii liberi. In 1783, în corespondenţa cu Washington, Lafayette a cerut emanciparea sclavilor si transformarea acestora in arendasi. Deşi Washington a protestat, Lafayettea cumpărat terenuri în Cayenne pentru plantatia sa, La Belle Gabrielle, pentru a “experimenta” educarea şi emanciparea negrilor liberi.

In 1784, Lafayette, întors în America, a vizitat toate statele, cu excepţia Georgiei. Calatoria a inclus si o vizită la ferma lui Washington, la Mount Vernon, pe 17 august.

 

In Virginia, Lafayette s-a adresat Casei Delegaţilor unde a fost chemat pentru “libertatea intregii omeniri”, cerand din nou emanciparea negrilor. In cursul calatoriei, a primit o diplomă de onoare de la Harvard, un portret al lui Washington din oraşul Boston, si un bust din statul Virginia. Statul Maryland l-a onorat numindu-l pe Lafayette şi pe moştenitorii săi de sex masculin “cetăţeni naturali” ai statului.

Lafayette a venit la Paris, în ultimele zile ale anului 1785. Revenirea sa i-a emotionat pe parizieni, primindu-l cu un entuziasm de nedescris. Regina Maria Antoaneta, care se afla in acel moment la o petrecere data de Primărie, a propus, printr-o favoare aproape fără precedent, sa o conduca pe doamna de Lafayette, cu maşina sa la Hotel de Noailles, unde urma sa vina soţul ei. A doua zi, Lafayette a fost primit la curte, şi a continuat să fie pentru mai multe zile, obiectul omagiilor şi curiozitatii publicului.

Cucerit de idealurile Constituţiei americane, dorea ca monarhia sa adopte anumite principii. Regele Ludovic al XVI-lea a convocat Adunarea Notabililor pe 29 decembrie 1786, ca răspuns la criza fiscală a Franţei. Lafayette a fost inclus în prima Adunare a Notabililor reunita la Versailles, în februarie 1787, şi a aparţinut de divizia condusa de contele d’Artois. A profitat de aceasta ocazie pentru a propune unele dintre reformele la care se gandise. A cerut o “adevărata Adunare Naţională “, propunand o intrunire a Starilor Generale Franceze care sa reprezinte cele trei clase traditionale ale societăţii franceze: clerul, nobilimea şi poporul. Pe 8 august 1788, regele a fost de acord să organizeze Stările Generale in anul urmator. Lafayette a fost ales sa reprezinte nobilimea (a doua stare), devenind purtator de cuvânt al aristocraţiei liberale din Riom (Auvergne). Cu toate acestea, isi dorea sa lupte pentru cauza celei de-a treia stari, poporul. Reprezentantii starii a treia s-au constituit intr-o Adunare Nationala (17 iunie 1789) si apoi intr-o Adunare Nationala Constituanta.

Stările Generale au fost convocate pe 5 mai 1789. In urma Starilor Generale, in calitate de vice-presedinte (numit pe 13 iulie 1789) al acestui organism, a redactat un proiect al Declaraţiei Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului în faţa Adunării Naţionale. Popularitatea sa era la apogeu atunci când a participat la elaborarea acestui document.

Garda Naţională s-a nascut sub presiunea evenimentelor care au insangerat Parisul, între 12 – 15 iulie 1789, fiind compusa din 48 000 de cetăţeni, înregistrati într-o singura zi, alegandu-l în unanimitate conducator pe Lafayette. Acesta, in calitate de vice-preşedinte al Starilor Generale, a venit să îi felicite pe alegătorii din Paris, reuniţi la Primarie.

Intrucat regele ameninta cu dizolvarea Adunarii, populatia Parisului a cucerit fortareata Bastiliei, simbol al absolutismului regal, pe 14 iulie 1789. Pe 15 iulie 1789, a doua zi dupa caderea Bastiliei, Lafayette a fost numit comandantul suprem al Gărzii Naţionale din Paris. Actul său următor, in calitate de comandant al Gărzii Naţionale a fost sa demoleze Bastilia. Demolarea a început pe 16 iulie, la inițiativa unui antreprenor privat, Palloy, care a vândut o parte din pietre ca suveniruri (după ce sculptase pe ele o miniatură a Bastiliei). Majoritatea pietrelor au fost folosite pentru a construi un pod peste Sena, Le Pont de la Concorde.

Pe 26 iulie, a prezentat alegătorilor din Paris noile culori naţionale, cocarda tricolora. Două zile mai târziu, a primit din partea regelui, in sediul Primariei, o cocarda tricoloră – emblemă, pe care scria “va călători în jurul lumii”. Desi era considerat drept una dintre figurile-cheie ale revoluţiei in curs, Lafayette s-a aflat in curand intr-o situaţie jenantă. Radicalii, precum Jean-Paul Marat, nu aveau incredere in aristocrati, iar nobilimea il ura pe “trădător”. Astfel, s-a plasat într-o poziţie dificilă, încercand să reconcilieze monarhia franceză şi Revoluţia. Desi se dovedea a fi, in mod deschis, în favoarea Revoluţiei, a încercat să-l protejeze pe rege, favorizând monarhia constituţională, atragandu-si astfel mânia opiniei publice.

A susţinut măsuri pentru transferarea puterii de la aristocraţie la burghezie, dar se temea că democratizarea în continuare a claselor de jos ar putea încuraja atacarea drepturilor de proprietate. Prin urmare, era ingrijorat atunci cand republicanii au început să atace noul sistem al monarhiei constituţionale.

In timpul Revoluţiei Franceze, Lafayette a încercat să menţină ordinea, ajungand chiar sa comande Gărzii Naţionale sa traga asupra manifestanţilor la Champ de Mars, actiune pentru care, ulterior, a fost persecutat de iacobini. Atunci când o mulţime de petiţionari s-au adunat pe Champ de Mars, la Paris, pe 17 iulie 1791, să ceară abdicarea regelui, soldaţii lui Lafayette au deschis focul, omorând sau rănind aproximativ 50 de demonstranţi. Incidentul i-a distrus popularitatea şi în luna octombrie a demisionat din Garda Nationala.

Numit comandant al armatei din Metz, în decembrie 1791, Lafayette a sperat sa-i inlature pe democraţii radicali, după ce Franţa a inceput razboiul cu Austria, în aprilie 1792.

S-a inteles cu Jean Sylvain Bailly sa fondeze Clubul Feuillantilor pentru a contrabalansa influenţa clubului iacobinilor. Creator, impreuna cu Sieyès si Barnave, al clubului Feuillants, în care se aflau cei favorabili unei monarhii constituţionale, va lupta impotriva austriecilor. Planurile sale au eşuat, facţiunile radicale ale Revoluţiei au devenit mai puternice, iar pe 10 august 1792, monarhia a fost răsturnata într-o insurecţie populară. Dar, după 10 august 1792, nu mai avea nici o îndoială asupra faptului că această revoluţie nu va fi lui.

Devenit incomod în alegerile sale politice, risca sa fie judecat pentru trădare, de aceea a încercat să fugă în Statele Unite, prin intermediul Republicii Olandeze, pentru a evita ghilotina. In cele din urma, a preferat sa se predea austriecilor. Pe 19 august, a fugit la austrieci, care l-au capturat, ţinandu-l captiv mai mult de cinci ani în închisoare (până în 1797). Pe 21 ianuarie 1793, Ludovic al XVI-lea a fost executat.

Atunci când Napoleon Bonaparte a venit la putere, în 1799, Lafayette s-a întors în Franţa, retragandu-se în Auvergne ca fermier, până în 1815 la abdicarea acestuia.

Pe 9 noiembrie 1799, a avut loc lovitura de stat din 18 Brumar, cand, generalul corsican, Napoleon Bonaparte a inlocuit Directoratul cu Consulatul, anuntand sfarsitul Revolutiei Franceze. De fapt, lovitura de stat a fost pregatita nu de Bonaparte, ci de abatele Sieyes, unul dintre Directori, de teama unei intoarceri la iacobinism.

Devenit prudent, Lafayette a asistat de la distanta la ascensiunea lui Bonaparte şi a renuntat la orice poziţie oficială în cadrul Imperiului. După Waterloo, nu putea spera să recâştige favoarea dinastiei lui Ludovic al XVI-lea, in a carei aparare esuase.

A refuzat să participe in guvernul lui Napoleon, dar a fost ales în Camera Deputaţilor (1814-1824), continuand sa fie deputat în cea mai mare parte a domniei regelui Ludovic al XVIII-lea (1814-1824) si în timpul Celor O Suta de Zile (perioada dintre revenirea lui Napoleon Bonaparte la Paris, pe 20 martie 1815, din exilul său pe insula Elba, și revenirea pe tron a lui Ludovic al XVIII-lea, pe 8 iulie 1815), cand a revenit pe scena politică alături de republicani.

Militant în societatea secretă a Carbonarilor, s-a aflat in opoziţie faţă de Ludovic al XVIII-lea, si a fost ales deputat de Sarthe, apoi de Seine-et-Marne.

Bolnav, Ludovic al XVIII-lea a murit pe 16 septembrie 1824, la Palatul Tuileries din Paris, iar fratele sau, contele d’Artois, a devenit rege al Franței sub numele de Carol al X-lea. Deși a încercat să aducă reconcilierea între francezi, Lafayette s-a confruntat deseori cu opoziția fanatică a ultraregaliștilor, nostalgici ai Vechiului Regim, care au triumfat în 1824, odată cu venirea pe tronul Franței a regelui Carol al X-lea.

Revoluţia din Iulie, revoluţie franceză în favoarea unui nou regim, monarhia din Iulie, succesoarea celei de-a Doua Restauratii, a avut loc pe parcursul a trei zile, 27, 28 şi 29 iulie 1830, acestea fiind numite cele “Trei zile glorioase”. Lafayette, din nou comandant al Garzii Naţionale, credea in revenirea vremurilor glorioase de altadata. In iulie 1830, a comandat Garda Naţională cu ajutorul careia l-a alungat pe regele Carol al X-lea. In timp ce Carol al X-lea parasea Parisul, s-a aflat printre cei mai zeloşi susţinători ai “revoluţiei burgheze”.

A refuzat oferta de a deveni “dictator francez”, in schimb, a sprijinit impunerea lui Ludovic-Filip ca monarh constituţional. Pe data de 30 iulie, se afla alaturi de Ludovic-Filip I, in balconul Primăriei. L-a infasurat, pe cel ce urma sa fie “regele francezilor”, cu un steag tricolor, la 40 de ani dupa prezentarea acelorasi culori lui Ludovic al XVI-lea. L-a instalat pe Ludovic-Filip I pe tron pe 9 august 1830.

In 1824, preşedintele James Monroe l-a invitat pe Lafayette in Statele Unite, ca “invitat al naţiunii”. Intre 1824-1825, a vizitat Statele Unite, unde a fost primit cu o frenezie totala. In timpul calatoriei, a vizitat toate cele douăzeci şi patru de state. Pentru contribuţiile sale la Revoluţia Americană, multe oraşe şi monumente din Statele Unite ii poarta numele.

Ludovic-Filip l-a inlaturat de la curte în 1830. Dezamagit, Marchizul de Lafayette s-a retras din viata politica la sase luni dupa instalarea regelui Ludovic-Filip pe tron. A murit pe 20 mai 1834 si este inmormantat in cimitirul Picpus din Paris.

A devenit cetăţean al Statelor Unite in timpul vietii sale şi a fost declarat cetăţean de onoare al Statelor Unite în 2002.

***

Hessieni: soldaţi germani angajati, prin conducătorii lor, de către Imperiul Britanic. Aproximativ jumatate dintre acestia erau din Hesse, ceilalti fiind din alte state mici. Erau  angajaţi în unităţi si nu ca mercenari individuali.

1277: Papa Ioan al XXI-lea (n. 1215)

1506: Cristofor Columb, explorator italian (n. 1451)

Născut în Republica Genova, în prezent nord-vestul Italiei, Cristofor Columb, navigator, colonizator, negustor şi vicerege al Indiei (numit de Regina Isabella de Castilia), a fost primul european din istoria modernă care a traversat Oceanul Atlantic şi a descoperit o ruta dus-intors intre cele doua continente, America şi Europa.

Expeditiile sale au marcat începutul colonizării Americii de către europeni. Până la sfârşitul vietii, Columb a rămas convins de faptul că a descoperit noul drum spre Asia, crezand ca a gasit Indiile prin ruta pe care a ales-o. Columb nu va înţelege niciodată ca adevărata sa descoperire era continentul ce avea sa fie botezat America.

A realizat în total patru calatorii in numele monarhilor spanioli. Acestia l-au numit, înainte de plecarea in prima expeditie, amiral, vicerege şi guvernator general al teritoriilor pe care urma sa le descopere. Descoperirea zonei Caraibelor a marcat începutul colonizării Americii de către europeni si a facut din Columb o figura majora a marilor descoperiri ale secolului al XV-lea si al XVI-lea. Prima sa calatorie a marcat scindarea majoră între Evul Mediu şi Epoca moderna în istoriografia civilizaţiei occidentale.

Deşi săpăturile arheologice efectuate în 1960 în provincia actuala Terra Nova şi Labrador, într-un loc numit L’Anse aux Meadows, au stabilit că vikingii au instalat, pentru scurt timp, o colonie in America de Nord, in partea de nord a insulei Terra Nova, în jurul anului 1000, Columb este acum universal recunoscut ca fiind primul european care a “descoperit America, unde a acostat pentru prima dată în noaptea de 11-12 octombrie în 1492.

A murit într-o relativă dizgraţie, prerogativele sale asupra terenurilor descoperite fiind contestate si ramanand în continuare convins că a ajuns in Indii, scopul iniţial al expeditiei sale.

Istoricii l-au prezentat ca fiind un marinar remarcabil, “unul dintre cei mai buni navigatori din toate timpurile”, sau chiar “cel mai mare navigator din toate timpurile” dar “slab politician”. Se pare ca era foarte credincios, profund atasat convingerilor sale, patruns de religiozitate, aprig apărător si propovaduitor al creştinismului.

1896: Clara Schumann, pianistă și compozitoare germană (n. 13 sept. 1819)

Nascuta Clara Josephine Wieck, muziciana si compozitoare germana, considerata printre cei mai distinşi pianişti ai epocii romantice.

Instruita de tatal sau, care era nimeni altul decat reputatul profesor german de pian, Friedrich Wieck (1785-1873), considerata copil-minune, a devenit un fenomen concertistic de la vârsta de nouă ani.

In 1827, l-a cunoscut pe viitorul ei sot, Robert Schumann (Clara avea 8 ani, iar Robert, 17 ani), care studia pianul cu tatal ei. In 1829, Clara a publicat primele sale lucrari, Patru poloneze pentru pian, op.1.

La 11 ani, in 1830, Clara a sustinut primul ei concert impreuna cu orchestra Gewandhaus din Leipzig, unde a fost remarcata de Goethe, apoi s-a aflat in turneu timp de doi ani. Turneul intreprins in Paris a fost un triumf.

In 1832, Robert Schumann a lansat piesa Fluturi, op 2. Clara a interpretat aceasta lucrare in concert, în acelaşi an. Intre 1834 şi 1836, a compus Seri muzicale, care a cunoscut un mare succes, in special alaturi de Liszt.

La varsta de 16 ani, in 1835, s-a indragostit de Robert Schumann, chiriasul familiei Wieck. Robert a cerut-o in casatorie când avea doar 18 ani, dar Wieck s-a opus vehement. Au fost separati in mod fortat, dar comunicau prin intermediul prietenilor si prin mesajele muzicale din concertele Clarei. Cand a implinit 21 de ani, a fugit cu el, impotriva vointei tatalui sau.

In 1840, compozitorul Robert Schumann se casatoreste cu Clara Wieck de care era îndrăgostit nebuneşte de mai mulţi ani. Căsătoria a fost celebrată în cele din urmă în Schönefeld.

Pianist virtuoz, Clara era o admirabila interpreta a lui Beethoven, Chopin, Liszt şi a soţului sau. Prima interpreta a lucrărilor soţului ei, a facut cunoscuta şi apreciata muzica acestuia, fiind, dupa spusele lui Robert, singura care le interpreta cu delicatete.

Autoare a aproape patruzeci de lucrări, Clara a neglijat compozitia în favoarea pianului şi a rolului de inspiratoare pentru soţul ei. Castigase prestigiu datorita turneelor, dar nasterea si ingrijirea celor opt copii i-a restrans cariera si a incetat sa mai scrie muzica, dupa ce se dovedise o compozitoare talentata.

In 1854, familia Schumann a facut cunostinta cu tanarul Brahms, devenind prieteni, acestia sprijinindu-l şi încurajandu-l. Clara Schumann a fost primul pianist care a interpretat in public unele opere ale lui Brahms, în special Variatiuni si fuga pe o tema de Handel, op.24.

 

Degradarea mentala a lui Robert, a determinat-o sa reia turneele. In acelasi an, Robert Schumann a fost internat, iar pe 29 iulie 1856, a murit la azilul Endenich dupa doi ani de spitalizare şi o tentativa de suicid în 1854.

Văduvă, începand din 1856, Clara a devenit confidenta şi inspiratoarea lui Johannes Brahms. In 1878, Clara a devenit profesor de pian la Conservatorul din Frankfurt, unde a predat pana in 1892. Intre 1881 şi 1893, a realizat o ediţie completă a lucrărilor soţului ei, a carui opera a sustinut-o mereu. S-a lansat in turnee inAnglia, Franţa, Rusia… până în 1891, anul ultimului ei concert, cand a renuntat la spectacole si la profesorat doar din cauza sanatatii precare. Clara a fost invitata în salonul Landgravine de Hesse-Cassel, de nepoata împăratului, printesa Ana de Prusia, iubitoare de muzică şi muzician de talent recunoscut. A ramas toată viaţa prietena lui Brahms, intretinand cu acesta o vasta corespondenţă.

Clara Schumann este autorul a 23 de numere de opus: un concert pentru pian, piese de muzică de cameră şi lieduri. Si-a exercitat influenţa dupa 61 de ani de cariera concertistica, schimband formatul şi repertoriul recitalului de pian şi gusturile publicului ascultator. A facut parte dintre puţinele femei compozitoare renumite ale secolului al XIX-lea, Fanny Mendelssohn, Louise Farrenc şi Cécile Chaminade.

1920: Emil Ábrányi, poet, jurnalist, traducător și politician maghiar (n. 1850)

1940: Verner von Heidenstam, poet și prozator suedez, laureat al Premiului Nobel (n. 1859)

 

Poet si romancier suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1916. A fost membru al Academiei Suedeze incepand din 1912. Poeziile şi lucrarile sale in proza sunt strabatute de o mare bucurie de viata, iar uneori, de dragostea pentru istoria si peisajele suedeze.

S-a născut într-o familie nobilă. A studiat pictura la Academia din Stockholm, dar în scurt timp a parasit-o din cauza problemelor de sănătate. A călătorit mult în Europa, Africa şi Orient. A fost întâmpinat ca un poet promitator odata cu publicarea primei sale colectii de poezii, Pelerinaj şi Anii de călătorii, 1888. Aceasta este o colecţie de poezii inspirate de experienţele acumulate din calatoriile in Orient şi marchează o abandonare a naturalismului care domina pe atunci literatura suedeză.

Dragostea sa pentru frumos este ilustrata, de asemenea, in lungul poem narativ Hans Alienus (1892). Poeme (1895) şi Dinastia Carol (2 vol., 1897-1898.), o serie de portrete istorice ale regelui Carol al XII-lea al Suediei şi a cavalerilor săi, atesta un puternic patriotism. Cele două volume ale lucrarii Saga Folkungilor (1905-1907) reprezinta epopeea clanului Folkung, căpetenii suedeze din Evul Mediu, membri ai Casei de Bjelbo (sau Casa de Folkung), din care vor descinde cativa episcopi si regi ai Suediei.

In 1910, în ziarele suedeze s-a purtat o controversă între unii literati suedezi pe tema “degradarii” proletare a literaturii, protagoniştii celor două tabere opuse fiind August Strindberg şi Heidenstam. Contribuţia lui Heidenstam in aceasta controversa a fost pamfletul, îndreptat mai ales împotriva lui Strindberg, “Declinul şi prabusirea filosofiei proletare”.

Colectia de poezii intitualta Nya Dikter, publicata în 1915, trateaza teme filozofice, în special privind ridicarea omului spre o umanitate superioara, prin abandonarea singurătatii.

1947: Philipp Lenard, fizician german de origine austro-ungara, laureat al Premiului Nobel pentru Fizica in 1905 (n. 1862)

A fost distins cu Premiul Nobel pentru Fizica pentru cercetările sale privind razele catodice şi descoperirea multor proprietati ale acestora. A fost, de asemenea, unul dintre promotorii Deutsche Physik, în timpul regimului nazist, ideologie la care a aderat.

Profesor universitar la Breslau si la Heidelberg. Cercetari asupra gazelor ionizate (comportamentul in aer, in afara tubului), fotoelectricitatii, fosforescentei si radiatiilor catodice.

A demonstrat ca electronii pot strabate straturi relativ groase de substanta solida, dovedind structura lacunara a atomilor. In cercetarile sale a utilizat un tub de raze catodice, precursor al tubului cu raze X.

1975: Barbara Hepworth, sculptorita britanica, eleva a lui Brancusi (n. 1903)

 

Dame Barbara Hepworth a fost o artista majora a scenei artistice britanice din a doua treime a secolului XX. Sculptorita importanta, de multe ori considerata egala prietenului său, sculptorul Henry Moore.

Preocupata de raporturile si interferentele formelor geometrice (Forme cu unghi drept si cerc), a creat lucrari nonfigurative care vadesc un deosebit simt al materiei, perfectiunea suprafetelor articulate in succesiuni subtile, totul conceput cu maxima simplitate (Silueta culcata, Valul, Silueta inaripata, Forma inaripata).

1988: Ana Aslan, medic român specialist în gerontologie, academician din 1974, director al Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie (1958 – 1988) (n. 1897)

 

A evidențiat importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scară largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital.

Este considerată fondatoarea Gerontologiei si Geriatriei din România. In 1952, sub conducerea Prof. Dr. Ana Aslan, a fost înfiinţat Institutul de Geriatrie din Bucureşti. Acest Institut a fost primul de acest gen din România şi a fost recunoscut de Organizaţia Mondială a Sănătăţii.

Conceptul Gerovital H3 a fost introdus pentru prima dată în 1957, în Verona, Italia, cu ocazia celui de-al patrulea Congres International de Gerontologie. Multi oameni de stiinta din Statele Unite ale Americii, Germania, Anglia, Japonia, Italia, Austria şi România au studiat şi au confirmat efectele tratamentului Gerovital H3 sugerat de către Prof. Dr. Ana Aslan. In anii 1960, tratamentul cu Gerovital H3 a fost considerat o certitudine ştiinţifică, un tratament cu efecte anti-îmbătrânire.

Numeroase personalități internaționale au urmat tratamentul cu Gerovital: preşedintele francez Charles De Gaulle, presedintele american John F. Kennedy, cancelarul Germaniei de Vest, Konrad Adenauer, presedintele URSS Nichita Hrusciov, presedintele iugoslav Josip Broz Tito, prim-ministrul Indiei Indira Gandhi, sotia presedintelui Filipine, Imelda Marcos, preşedintele chinez Mao Zedong şi preşedintele vietnamez Ho Chi Minh au venit în România pentru a încerca să beneficieze de această terapie anti-imbatranire.

De asemenea, multi artisti au urmat acest tratament: actritele Marlene Dietrich, Lillian Gish, surorile Gabor, actorii Charlie Chaplin si Kirk Douglas si pictorul Salvador Dalí.

După ce a fost descoperit de aceste celebritati, Gerovital a devenit el insusi celebru şi este utilizată în prezent în peste douăzeci de ţări din întreaga lume.

De asemenea, Ana Aslan a inventat (în colaborare cu farmacista Elena Polovrăgeanu) produsul geriatric Aslavital, brevetat și introdus în producție industrială în 1980.

2000: Jean-Pierre Rampal, flautist francez, profesor la Conservatorul din Paris (n. 1922)

Prin entuziasmul si virtuozitatea interpretarii, precum si prin blandetea si stralucirea tonului a devenit primul flautist care s-a bucurat de recunoastere internationala.

Rampal este recunoscut ca fiind cel ce a redat flautului popularitatea ca instrument clasic solo, popularitate pe care nu a mai avut-o din secolul al XVIII-lea.

Incepand din 1947, a aparut frecvent in recitaluri solo sau de muzica de camera alaturi de orchestra Operei din Paris (1956-1962). Francis Poulenc s-a numarat printre compozitorii care au scris piese pentru Rampal. Detine un repertoriu amplu, de la muzica baroca la cea contemporana. Discografia sa este imensa, cuprinzand piese clasice si multe lucrari redescoperite de el, precum si prime auditii absolute.

Ca proprietar al singurului flaut din aur masiv (nr 1375) realizat, în 1869, de către marele meşteşugar francez Louis Lot, Rampal a fost primul al carui renume internaţional a devenit “Omul cu Flaut de Aur”.

Zvonurile supravieţuirii unui flaut din aur de 18 carate al lui Lot, a circulat ani de zile în Franţa, înainte de Al Doilea Război Mondial, dar nimeni nu ştia unde se afla. In 1948, aproape din întâmplare, Rampal a achizitionat instrumentul de la un negustor de antichitati, care voia să topească instrumentul pentru recuperarea aurului, evident fara sa ştie că era în posesia unui flaut echivalent cu o vioara Stradivarius. Cu ajutorul familiei, Rampal a strans suficiente fonduri pentru a salva preţiosul instrument, şi a continuat să cante in spectacole şi să înregistreze cu acesta timp de 11 ani. In interviuri, Rampal isi declara convingerea ca aurul, in contrast cu argintul, reda sunetul natural, luminos, stralucitor, de o tonalitate un pic mai joasa, dar mai calda si mai placuta.

Incepand din 1958, Rampal nu a mai folosit originalul din 1869, prezentandu-se, în timpul turneului sau de debut din Statele Unite, cu un instrument din aur de 14 carate, făcut după modelul lui Lot de către William S. Haynes Flute Company din Boston. După o ultimă înregistrare, în Londra, a incredintat flautul de aur al lui Lot unui seif dintr-o banca din Franţa, şi, ulterior, flautul lui Haynes a devenit instrumentul său uzual pentru concerte.

Video: Jean-Pierre Rampal 

2002: Stephen Jay Gould, paleontolog american, profesor de geologie, biolog evoluționist și istoric al științei la Universitatea Harvard (n. 10 sept. 1941)

 

Şi-a luat doctoratul în paleontologie la Universitatea Columbia, iar în 1961 a început să predea la Harvard. Impreună ca Niles Eldredge, a elaborat o teorie controversată despre echilibrul punctat (întrerupt), o revizuire a darwinismului care susţine că apariţia evolutivă a unor specii noi are loc în izbucniri rapide, pe parcursul unor perioade scurte de timp, de numai câteva mii de ani, urmate de perioade lungi de stabilitate.

Lucrarile sale de cercetare l-au determinat să propuna, impreuna cu Niles Eldredge, în 1972, “Teoria echilibrului punctat”, conform careia schimbarile evolutive in cadrul speciilor, apar destul de rapid în perioade relativ scurte de stres ambiental, separate de perioade mai lungi de stabilitate a speciilor. Ulterior, va sublinia rolul hazardului în evoluţie (“contingenta”), impotriva viziunii adaptationiste naive, pe care o critica pentru povestirile sale ad-hoc.

Conform lui Gould, aceasta teorie ar reflecta mai bine observaţiile privind tranziţiile evolutive bruste decat gradualismul clasic al transformarii speciilor. Pentru majoritatea evolutionistilor, daca teoria sa pune intr-o lumina noua acest subiect, ea nu schimbă teoria neo-darwinista decat în termeni compatibili cu ceea ce a fost dezvoltat anterior. Biologul Richard Dawkins s-a opus vehement lui Gould pe această temă. Gould fusese, cu câţiva ani mai inainte, destul de critic vis-à-vis de teoria personală a lui Dawkins asupra “genei egoiste”, iar controversa de idei intre cei doi a continuat până la moartea lui Gould.

Stephen Jay Gould este considerat unul dintre teoreticienii de frunte în domeniul său. Cu toate acestea, multi evolutionisti, precum biologul John Maynard Smith, nu sunt de acord fie cu felul său de a-si prezenta ideile, fie cu “Teoria echilibrului punctat”.

Daca acestia explica faptul ca Gould a oferit, dupa parerea lor, atât publicului larg, cat şi oamenilor de ştiinţă din alte domenii, o viziune oarecum distorsionata a teoriei evoluţiei – aceasta este o critică des intalnita împotriva popularizarii, acuzata de simplificarea si denaturarea ştiinţei pentru a fi înţeleasa de marele public – cu toate acestea, ii recunosc lui Gould meritul de a fi suscitat un interes pasionat unei întregi generaţii de cititori avizi de disciplina sa, asa cum au facut la vremea lor, pentru disciplinele lor, un Jean-Henri Fabre sau un Camille Flammarion.

Este foarte cunoscut ca autor al unor lucrări de popularizare pe teme de biologie şi evoluţionism, publicate în special in revista Natural History. Numeroasele sale carti includ Gheara ursului panda (1980), Evaluarea greşită a omului (1981), Minunata viata (1989), Structura teoriei evoluţioniste (2002).

S-a implicat foarte mult in popularizarea teoriei evoluţioniste a luiDarwin, în biologie şi in istoria ştiinţei, iar in 1992, a fost distins cu Medalia Linnéana.

A condus, de asemenea, campania împotriva creaţioniştilor, intr-un poces vizand sa demonstreze că “ştiinţa” acestora din urma, reprezentata, în principal, printr-un desen inteligent, nu ar îndeplini criteriile de bază ale metodei ştiinţifice şi nu ar fi decat o modalitate deturnata de a eluda legea, pentru a impune predarea creaţionismului în şcoală, oferindu-i o fata pseudo-ştiinţifică.

2005: Paul Ricoeur, filosof francez (n. 27 febr. 1913)

A dezvoltat fenomenologia şi hermeneutica, în dialog constant cu ştiinţele umaniste şi sociale. Este cunoscut cel mai bine pentru combinarea descrierii fenomenologice cu interpretarea hermeneutică. Ca atare, gândirea sa este situata în aceeaşi tradiţie cu a altor fenomenologisti hermeneutici majori, precum Martin Heidegger şi Hans-Georg Gadamer.

A fost, de asemenea, interesat de existenţialismul creştin şi de teologia protestantă. Opera sa se concentreaza asupra conceptelor privind sensul, subiectivitatea şi functia euristica a fictiunii, mai ales în literatură şi istorie.

A creat o filosofie hermeneutica a limbajului, conceputa ca educatie a realitatii reflectate asupra sinelui: Despre interpretare: Eseu asupra lui Freud, Conflictul interpretarii, Sfidarea semiologica, Acelasi ca un altul.

Mai mult…

2009: Oleg Ivanovici Iankovski, actor rus de teatru și film (n. 1944)

2009: Pierre Gamarra, poet, romancier si critic literar francez (n. 1919)

Este cel mai bine cunoscut pentru poeziile şi romanele istorice pentru tineret. A descris adesea, in lucrările sale, regiunea natala din Pirineii meridionali. Pierre Gamarra a fost, de asemenea, redactor-şef si director al revistei literare, Europa.

Share |

Leave a Reply

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.