Comemorari 19 aprilie
1768: Canaletto, pictor si gravor italian (n. 1697)
Maestru al peisajelor ce reproduceau in detaliu atmosfera Venetiei si a Londrei, precum si a caselor englezesti de la tara, influentand multe generatii urmatoare de peisagisti.
Canaletto – Piata San Marco, Venetia
Canaletto – Piata San Marco, Venetia
Veneția, orașul său natal, și ulterior Londra, unde va locui vreme de zece ani, sunt locurile care i-au permis lui Canaletto să-și desfășoare geniul. Gloria de care se bucura va depăși însă granițele acestor două orașe, devenind popular în întreaga Euorpă. Rigoarea arhitecturii și expresivitatea poetică, reproducerea fidelă, de-a dreptul documentară a realității, îndemânarea cu care lucrează cu lumina și elanul pensulei sale vor fi caracteristicile acestui artist care va aduce din nou gloria picturii venețiene. A fost un maestru în arta perspectivei citadine (pittore vedutista) și în crearea iluziei realității, dată de tehnica “trompe-l’oeil”, foarte căutate în teatru și operă.
Canaletto – Palatul Dogilor
Giovanni Antonio Canal s-a născut la Veneția, pe 28 octombrie 1697, fiu al lui Bernardo Canal și al soției acestuia, Artemisa, provenind dintr-o veche familie venețiană. În tinerețe, Antonio și-a însoțit tatăl, învățând de la el meseria de decorator și pictor- scenograf. Fastul și grandoarea decorurilor din teatre vor rămâne în amintirea lui Antonio Canal, care începe să fie numit “Canaletto”, si care va reda în tablourile sale acea atmosferă de frumusețe și eleganță.
In jurul anului 1717, Canaletto lucrează împreună cu tatăl său la decorurile unor opere ale lui Vivaldi, “Arsilda, regina din Pont” și “Încoronarea lui Darius”. În același timp își încearcă talentul și ca pictor de șevalet și pictează vederi din Veneția, influențat de Marco Ricci și Carlevaris, precursori ai “vedutelor” (vederi citadine ) venețiene.
In 1719, Canaletto va pleca la Roma. Întâlnirea cu pictorii de aici îl hotărăște să renunțe la teatru pentru a se dedica exclusiv picturii. Odată cu revenirea în orașul său natal și primirea în breasla pictorilor, își va începe cu adevărat cariera artistică, primind primele comenzi din partea unor călători străini, pentru prințul englez Richmond, pentru ambasadorul Franței și pentru generalul Schulenberg.
In anii 1730, Canaletto era atat de preocupat sa onoreze comenzile de peisaje-suvenir ale Venetiei, care ii veneau din strainatate si cererile erau atat de multe, incat a fost nevoit sa lucreze inspirandu-se in mare parte din desene si chiar din gravuri ale altor artisti, si mai putin din natura. A adaptat folosirea asa-numitei “camera ottica”, un dispozitiv care folosea o lentila pentru a proiecta un peisaj pe un ecran de sticla mata, ce putea fi folosit ca baza pentru un desen sau o pictura. Pana la urma a inventat o tehnica mecanizata, in care folosea rigla si compasul, iar arhitectura si oamenii erau adaugate in imagine urmand o formula rapida si eficienta.
Tema regatelor de pe Canale Grande din Veneția va fi abordată de Canaletto în repetate rânduri. Atât Piața San Marco, cât și Palatul Dogilor revin în mai multe din tablourile lui Canaletto. Realismul acestor vedute este uimitor. Chiar și cel mai mărunt detaliu arhitectonic este reprodus cu mare acuratețe. El reproduce cu exactitate tot ceea ce vede, până la acele pete de culoare care au rolul de a ascunde starea proastă a tencuielii de la baza Palatului Dogilor. Varietatea de culori se înscrie într-o gamă cromatică largă, oscilând între roșu și azuriu, cuprinzând și nuanțe mai puțin intense de maroniu și ocru.
Dupa moartea tatalui sau, va pleca la Londra, unde londonezii erau deja interesati de lucrarile sale si unde executa diverse comenzi. Pe la mijlocul anilor ’50 ai secolului al XVIII-lea, vedutele lui Canaletto nu mai plac englezilor atât de mult precum cele de la Veneția. Pictorului i se reproșează folosirea unei lumini prea puternice pentru peisajele engleze și perspectivele exagerat de deschise. Canaletto se hotărăște să părăsească Anglia.
Canaletto – Castelul Warwick
Canaletto – Catedrala Westminster
Canaletto – Interiorul rotondei Ranelagh
În anul 1756 Canaletto se întoarce definitiv la Veneția, unde continuă să picteze “vedute” pe tema orașului natal. În ianuarie 1763 devin vacante trei locuri în Academia Venețiană de pictură și sculptură. Candidează și Canaletto, dar este respins. Trebuie să aștepte până în luna septembrie a acelui an când, ca urmare a morții unui academician, maestrul vedutelor este primit – ca “extraordinar și celebru profesor, pictor talentat de mare probitate” – în rândurile Academiei.
Canaletto – Capriciu
Lucrează într-un ritm mai puțin intens, dedicându-se tot mai mult executării unor peisaje imaginative, capricii, fantezii. În pofida succesului comercial, opera sa începe să fie privită ca un gen de pictură mai puțin important.
Imagini din Veneția: Nunta Veneţiei cu marea, Regată pe Canale Grande, Piaţa San Marco, Palatul Dogilor, Canale Grande şi podul Rialto, 1758, Campo di Rialto, 1758-62, Canale Grande văzut de pe podul Rialto, 1758-63.
Galerie londoneză: Castelul Warwick, 1748, Catedrala Westminster, 1749, Greenwich Hospital, 1753, Interiorul rotondei Ranelagh, 1754, Capriccio: Peisaj riveran cu o coloană, un arc roman în ruină şi amintiri din Anglia, 1754,
1054: Papa Leon al IX-lea (n. 1002)
1588: Paolo Veronese, pictor italian (n. 1528)
Paolo Veronese – Autoportret
Pictor italian din perioada târzie a Renașterii, marcând trecerea spre Manierism. Pe numele adevărat Paolo Caliari sau Cagliari, artistul a căpătat cu timpul numele de Veronese, după orașul în care s-a născut. Stabilit de tânăr la Veneția, Veronese este – alături de Tițian și Tintoretto – unul din cei mai remarcabili reprezentanți ai școlii venețiene de pictură ai secolului al XVI-lea.
Fiu al unui sculptor din Verona, de unde supranumele Veronese, a devenit ucenicul unui pictor de la varsta de 13 ani. La 25 de ani, a primit prima dintre numeroasele comenzi la Venetia, devenind un reprezentant de marca al Scolii Venetiene din sec. XVI. A devenit cunoscut pentru combinarea magnifica a culorilor si pentru compozitiile ce prezinta procesiuni de carnaval.
Veronese a realizat cele mai multe dintre lucrările sale la Veneţia, unde a trait incepand din 1553. A fost un virtuoz al frescei, după cum arată lucrarile executate in tehnica “trompe – l’oeil” la vila construita de Marcantonio Barbaro, la Maser. A fost un specialist al marilor compoziţii ceremoniale, avand ca tema sărbătorile biblice.
Primele sale lucrari in Venetia, picturile murale de la Palatul Dogilor, decorarea a trei săli ale “Consiliului celor Zece”, au fost create folosind tehnica desenului in perspectiva, care face figurile sa para ca plutesc. A decorat vilele si palatele nobilimii venetiene si a primit multe comenzi pentru fresce, altare si picturi pe teme religioase, incluzand numeroase Cine de taina (Pelerinii din Emmaus si Ospat in casa fariseilor), ceea ce i-a permis sa compuna grupuri mari de personaje, in decoruri arhitecturale renascentiste. Pentru ornamentarea vilei construite de Andrea Palladio la Maser (cca. 1561), a folosit in mod spectaculos structura arhitectonica, creand iluzia unor peisaje naturale si deschizand tavanul spre cerul albastru prin pictarea de personaje din mitologia clasica.
Paolo Veronese – Nunta din Cana Galileii
In anul 1562, călugărițele de la mănăstirea San Giorgio Magiore îl solicită să realizeze o compoziție de mari dimensiuni, care să decoreze sala de mese (refectorium-ul) mănăstirii: este vorba de celebra pictură intitulată Nunta din Cana Galileii, construită ca o scenă teatrală la care participă zeci de personaje surprinse în mișcare. Scena prezintă momentul în care apa este preschimbată în vin, minune care prevestește Euharistia.
In aprilie 1573 Veronese termină un tablou de mari dimensiuni intitulat Cina cea de Taină, destinat mănăstirii călugărilor dominicani de pe lângă bazilica Santi Giovanni e Paolo, care să ornamenteze refectorium-ul, în locul unei opere a lui Tițian, distrusă în urma unui incendiu. Detaliile bizare din Cina cea de Taina ,1573, l-au adus in fata Inchizitiei. Atmosfera oarecum frivolă a compoziției îi revoltă pe inchizitorii “Sfântului Tribunal”, care îi reproșează maestrului introducerea în tablou a “bufonilor, bețivilor, piticilor și a altor lucruri necuviincioase”. La proces, artistul se apără cu multă înțelepciune, invocand “licenţa care se acorda poetilor si nebunilor” si, în cele din urmă, este declarat nevinovat, însă tribunalul îi ordonă schimbarea titlului operei, care din acel moment se va numi Ospățul din casa levitului.
Paolo Veronese – Ospățul din casa levitului
Tablourile lui Veronese emană o frumusețe irezistibilă și uimesc prin bogăția lor, adesea preaslăvesc splendoarea “Serenissimei Republici”, Veneția, dar respiră totodată o atmosferă de imperturbabilă liniște. În operele perioadei târzii de creație, paleta cromatică a artistului capătă tonuri mai întunecate, devenind ușor melancolică, departe totuși de dramatismul reprezentărilor lui Tintoretto.
Veronese nu este însă un pictor pur decorativ. El stăpânește perfect tehnica artistică, iar simțul deosebit al luminii și culorii îi va determina pe pictorii coloriști, inclusiv pe impresioniști, să-și desăvârșească tehnica studiind operele lui Veronese. Multi pictori s-au inspirat din felul lui de a modela formele si din combinatiile sale exuberante de culori. În limbajul artistic, a intrat de altfel noțiunea de “verdele Veronese”, prin care se înțelege culoarea albastra-verzuie, care apare adeseori în tablourile sale.
Tablouri ale sale sunt expuse astazi in muzee celebre ale lumii: Luvru, Prado. Tabloul Iisus la Emaus, a carui tema este desprinsă din Evanghelia Sfântului Luca, se afla în prezent în Muzeul Luvru din Paris. Tabloul Venus și Adonis (1580), care reprezintă una dintre cele mai reușite și mai armonioase versiuni ale acestui motiv pictat de Veronese, se găsește în prezent la Muzeul “Prado” din Madrid.
1689: Regina Cristina a Suediei (n. 1626)
1824: George Noel Gordon, lord Byron, poet britanic (n. 1788)
Poetul romantic englez George Gordon Noel, cunoscut sub numele de Lord Byron, a murit la vârsta de 36 de ani, în Missolonghi (Grecia). Trei luni mai devreme, îmbrăţişând cauza grecilor, care s-au revoltat împotriva turcilor, a debarcat la Missolonghi cu o navă navlosită pe cheltuială proprie. La moartea sa, Grecia a declarat doliu naţional şi corpul sau va fi adus înapoi în Marea Britanie. Opera sa este cunoscuta lumii întregi şi Societatea Byron are acum 25 de ţări membre.
Poet romantic și posomorât, Lord Byron este renumit atât pentru opera sa poetică, cât și pentru viața sa plină de evenimente. Apărător al popoarelor asuprite, este cunoscut pentru poeziile sale atât de epice, cât și satirice, cu „Pelerinajul lui Childe Harold” sau „Don Juan”.
Tânărul George Gordon Byron s-a născut în 1788 la Londra. Tatăl său a murit când avea trei ani, iar la zece a moștenit titlul de lord și o moșie în ruină de la fratele bunicului său. În timpul școlii, a fost un elev strălucit, dar nedisciplinat. La universitate, a avut un stil de viață extravagant și libertin: a participat la competiții de box, frecventa femeile de moravuri ușoare, a adoptat un urs ca animal de companie… În această perioadă a început să scrie poezie.
A intrat în Parlamentul englez în 1809, la vârsta de 21 de ani. Dorind să părăsească această viață de libertinaj și să se întoarcă pe calea cea bună, a pornit într-o călătorie prin Europa și a rămas în țări precum Grecia sau Turcia. Călătoriile i-au servit pentru a scrie Pelerinajul lui Childe Harold. Publicat la scurt timp după întoarcerea sa în Anglia, în 1812, poezia a obținut un succes considerabil și neașteptat.
În paralel, Lordul Byron s-a implicat în activitatea politică în Camera Lorzilor, în speranța de a-și afirma ideile. Toate propunerile sale au fost respinse din păcate și a început să se îndoiască de abilitățile sale de orator.
Dornic să pună capăt anilor de libertinaj și de iubiri efemere, Lordul Byron s-a căsătorit cu Anne Isabella Milbanke (1792-1860) în 1815. Căsătoria lor a durat doar un an. În acest timp, Lordul Byron a comis numeroase infidelități, iar comportamentul său a început să se schimbe în mod drastic și deranjant. Tânăra lui soție, convinsă că suferă de nebunie, a cerut divorțul.
După despărțirea lor, pentru a scăpa de scandalurile care îl priveau, a părăsit definitiv țara natală. După mai multe escale, s-a stabilit în Italia. S-a îndepărtat de tendința romantică de debut și a scris lucrări mai satirice și personale precum Don Juan. Deși mult criticată în Anglia, opera sa a fost deosebit de apreciată în Franța pentru ideile sale, în special de poeți precum Alphonse de Lamartine și tânărul Victor Hugo.
A legat o prietenie sinceră cu cuplul Percy Bysshe și Mary Shelley. Acesta din urmă a scris celebrul roman Frankenstein la propunerea lui Byron. În 1823, a preluat cauza independenței Greciei. Dar stilul de viață dezordonat pe care l-a dus ani de zile i-a slăbit considerabil starea de sănătate. A contractat malarie („febră de mlaștină” sau “febră galbenă“) și a murit în 1824, la vârsta de 36 de ani.
Don Juan, epopeea satirică majoră a lui Lord Byron
Poemul epic Don Juan este considerat de propriul său autor ca fiind opera sa majoră. Neterminat din cauza morții timpurii a lui Lord Byron în 1824, au fost scrise și publicate șaisprezece cânturi între 1819 și 1824. În acest poem, Byron povestește aventurile unui tânăr nobil spaniol victima succesului său față de cu femei. Autorul s-a inspirat în mare măsură de mitul lui Don Juan, inițiat de Tirso de Molina în 1630 și de piesa sa Seducătorul din Sevilla. Personajul a devenit apoi celebru alături de Molière în piesa Don Juan sau petrecerea lui Pierre din 1665.
Prin urmare, Lord Byron nu a fost primul care a refolosit legenda cuceritorului inimilor sevillane, dar a fost unul dintre primii care a făcut-o sub o formă poetică. Subiectele tratate sunt, de asemenea, foarte diferite. Molière a pus accent pe morala religioasă și pedeapsa divină, acolo unde Lord Byron l-a folosit pe Don Juan ca pretext pentru satira politică și socială a contemporanilor săi. De asemenea, abordează personajul în mod diferit. Acolo unde Don Juan al lui Molière este un seducător experimentat și pe deplin conștient de acțiunile sale, al lui Byron este mai patetic și suferă consecințele frumuseții sale prin numeroasele femei pe care le întâlnește. De la începutul publicării sale, poemul a provocat un scandal. Dar lui Byron nu îi pasa și a înmulțit referințele și criticile din cânturile sale. A atacat politica externă a țării sale natale și ravagiile cauzate de război. A susținut, în schimb, valori care îi erau dragi, precum libertatea popoarelor împotriva opresiunii. Acest lucru i-a adus laudele poporului grec, aflat atunci sub controlul Imperiului Otoman, în plin război de independență.
Poeziile Lordului Byron
Lord Byron, în ciuda morții sale la o vârstă relativ tânără, este considerat unul dintre cei mai influenți poeți britanici ai timpului său. A scris un număr mare de poezii și epopei, cu diferite grade de succes. La 19 ani, a publicat prima sa colecție, Ceasuri de răgaz (Hours of Idleness), care a primit aprecieri contradictorii. Cu Barzi englezi și critici scoțieni (English Bards și Scottish Critics), 1809, a început să devină cunoscut publicului larg. A obținut consacrarea cu Pelerinajul lui Childe Harold din 1812. Fructul călătoriilor sale în străinătate, descrie peregrinările unui tânăr erou solitar în Europa. Beppo, o poveste venețiană (1818), poem epic, pare să fi servit drept schiță pentru povestea lui Don Juan.
Era atașat de mișcarea artistică a romantismului, alături de autori precum prietenul său Percy Bysshe Shelley și John Keats. Toți au fost scriitori foarte talentați care au cunoscut un sfârșit timpuriu și tragic.
Byron este cunoscut pentru poeziile sale narative în mai multe cânturi. Acestea sunt adesea colorate cu elemente satirice și referințe la călătoriile autorului în străinătate. Printre cele mai notabile se numără poveștile inspirate de Imperiul Otoman (Grecia și Turcia) precum Ghiaurul (1813), Mireasa din Abydos (1813), Corsarul și Lara (1814). I se întâmpla, de asemenea, să se inspire din fapte istorice aduse din călătoriile sale, de exemplu pentru Parisina și Prisonierul din Chillon (1816) sau Mazeppa (1819). De asemenea, și-a încercat abilitatea și la genul dramatic cu lucrări centrate pe figuri legendare, precum Sardanapalus (1821), sau biblice, precum Cain (1821). Mai multe dintre discursurile sale din Camera Lorzilor, precum și jurnalele sale au fost păstrate, permițând o mai bună înțelegere a viziunii politice și a psihologiei personajului.
1882: Charles Darwin, naturalist britanic (n. 1809)
Charles Darwin a dezvoltat prima teorie a unui mecanism biologic de evoluţie, selecţia naturală, care explică diversificarea vieţii printr-un proces lent de schimbare prin adaptare.
Dupa ce si-a terminat studiile sale, l-a însoţit pe Henslow Robert Fitzroy, căpitan al HMS Beagle, care se pregătea să plece intr-o expediţie de cinci ani pentru a cartografia coasta Americii de Sud. Darwin a profitat de posibilitatea de a studia proprietatile geologice ale continentelor si insulele vizitate în timpul acestei expediţii, precum şi o multitudine de organisme vii şi fosile. La intoarcere, a elaborat teoria conform careia, de exemplu, fiecare tip de broască ţestoasă provine din aceeaşi specie, fiecare fiind adaptata diferit la viata pe diferite insule. În acest sens, a abandonat ideea creaţiei divine a speciilor.
1895: Raicu Ionescu-Rion, critic literar și publicist român (n. 1872)
1906: Pierre Curie, fizician si chimist francez, pionier în studiul radioactivității, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1903 (n. 1859)
Printre altele, împreună cu fratele său, Jacques Curie, a descoperit efectul piezoelectric în 1880.
Tatăl său, Eugen Curie era medic, interesat și de cercetare. Încă din copilărie, Pierre încerca să explice fenomenele cu care se întâlnea zilnic. La 16 ani și-a luat Bacalaureatul și la 18 ani, licența. De la 19 ani a fost luat ca preparator la Sorbona, astfel putand să se dedice cercetării științifice. Împreună cu profesorul Desains studiază lungimile de undă ale radiaților calorice, iar împreună cu fratele său mai mare, Jacques, efectuează lucrări asupra cristalelor, descoperind piezoelectricitatea. În 1882, părăsește Sorbona pentru a deveni șef de lucrări la Școala de fizică și chimie din Paris. Și-a dat teza de doctorat cu o tema de cercetare asupra magnetismului.
Căsătoria sa cu Marie Curie, în 1895, a marcat începutul unei colaborări ştiinţifice care a dus la descoperirea poloniului si radiului, primind, impreuna cu sotia sa si Henri Becquerel, Premiul Nobel pentru Fizică în 1903.
Piezoelectricitatea este proprietatea pe care o poseda anumite corpuri de a se polariza electric sub acţiunea unei forţe mecanice (efect direct) şi, invers, de a se deforma atunci când se aplică un câmp electric (efect opus); proprietate a unor cristale ionice de a se polariza electric sub acțiunea unei deformări mecanice sau de a se deforma sub acțiunea unui câmp electric exterior.
1914: Charles Sanders Peirce, om de stiinta, filosof si logician american (n. 1839)
Este considerat fondator al pragmatismului și, alături de William James, părintele semioticii moderne.
Fiu al matematicianului si astronomului Benjamin Peirce, a frecventat cursurile Universitatii Harvard si, mai tarziu, a colaborat, timp de 30 de ani, ca om de stiinta cu Garda de Coasta Americana. In calitate de om de stiinta, s-a remarcat pentru contributia sa la teoria probabilitatii, pentru studiile asupra gravitatiei si pentru logica metodologiei stiintifice. A renuntat la stiintele fizice in favoarea logicii, pe care, in sensul cel mai larg, a identificat-o cu semiotica.
A tinut timp de 15 ani cursuri de logica la Universitatea John Hopkins, apoi, dupa 1894, s-a retras, dedicandu-se scrisului. Este considerat fondatorul pragmatismului.
A adus contributii remarcabile logicii stiintei, inductiei si “retroductiei“ (abductiei), formarea si acceptarea unei ipoteze pe baza testarii pentru a explica fapte neobisnuite. Ambitia vietii sale a fost aceea de a stabili, pentru totdeauna, abductia si inductia ca ramuri ale logicii.
1956: Ernst Robert Curtius, critic literar (n. 1886)
1967: Konrad Adenauer, politician german (n. 1876)
Konrad Adenauer a fost primul cancelar al Germaniei de Vest, intre 1949 – 1963. Acesta a marcat politica timpului său, astfel incat se vorbeste de o “epoca Adenauer” (legata, de asemenea, si de longevitatea sa la putere). Acţiunile sale s-au concentrat in special pe recastigarea suveranităţii Germaniei şi restabilirea încrederii Aliaţilor in fata vechiului inamic, trecând astfel prin integrarea RFG în Blocul de Vest. Acest ultim punct a condus la o lupta acerba cu opoziţia. Dacă această politică a agravat, de fapt, decalajul dintre cele două Germanii, Adenauer o considera indispensabila: numai o Germania puternică împotriva Uniunii Sovietice ar putea duce la reunificare.
1980: Henri Jaguier, lingvist și istoric literar de origine franceză (n. 1900)
1989: Daphne du Maurier, romanciera britanica
Daphne du Maurier este una dintre cele trei romanciere britanice ale secolului XX, alaturi de Agatha Christie şi Barbara Cartland. Autoarea a cunoscut consacrarea în 1938, odata cu publicarea romanului Rebecca, care rămâne unul dintre bestseller-urile literaturii universale, şi care a fost adaptat cu un egal succes pentru marele ecran.
A fost fiica actorului Gerald du Maurier şi nepoata scriitorului şi ilustratorului George du Maurier, prieten cu Henry James şi autor al romanului Trilby. A publicat primul ei roman, The Loving spirit, în 1931. A scris Rebecca, Verișoara mea Rachell, Hanul Jamaica, Generalul Regelui și Golful Francezului.
Trei dintre romanele şi nuvelele sale au fost adaptate pentru marele ecran de catre Alfred Hitchcock: Hanul Jamaica (1936), ecranizat sub titlul Taverna Jamaica, în 1939; Rebecca (1938), ecranizat în 1940, sub acelaşi titlu; Păsările (1952), ecranizat în 1963 sub acelaşi titlu.
Rebecca este un roman gotic, plin de intrigi, care amintește de opere celebre cum ar fi Jane Eyre – Charlotte Brontë și La răscruce de Vânturi – Emilly Brontë. Roman de acțiune, dar și de dragoste, cu o atmosferă adesea sumbră și străbătuta de suspans, Rebecca nu este întâmplător unul dintre romanele ecranizate de Alfred Hitchcock.
1998: Octavio Paz, poet, eseist, publicist si diplomat mexican, laureat al Premiului Nobel (n. 1914)
A studiat la Universitatea din Mexico. A fost abasadorul Mexicului in India in perioada 1962-1968. Si-a publicat primul volum de poezii, Luna salbatica, in 1933. Mai tarziu, a fondat si editat mai multe reviste literare. Influentat pe rand de marxism, suprarealism, existentialism, budism, hinduism, poezia sa foloseste o imagistica bogata in dezbateri in jurul unor probleme metafizice, dintre care cea mai proeminenta este abilitatea umana de a invinge singuratatea existentiala cu ajutorul dragostei erotice si al creativitatii artistice.
Din proza sa: Labirintul singuratatii, 1950, un eseu despre istoria si cultura mexicana.
2002: Layne Staley, solistul trupei grunge Alice in Chains (n. 1967)
2002: Thor Heyerdahl, explorator norvegian (n. 1914)
2004: Norris McWhirter, co-fondator al Guinness Book of Records (n. 1925)
2009: James Graham Ballard, scriitor britanic (n. 1930)